Pacea ca un râu
UN FOTOGRAF CARE A CUNOSCUT CELE MAI TURBULENTE ZONE ALE AFRICII ÎȘI GĂSEȘTE ALINAREA ÎN PESCUITUL LA MUSCĂ, PE ÎN ĂLȚIMILE LUXURIANTE ALE KENYEI.
ÎN V ALESE STING ULTIMELE RAZE; curgere a iute a râului acoperă orice alt sunet. Merg pe mal cu câinele meu, Mosi, agitat pentru că nu aude nimic de zgomotul cascadei. În ciuda taliei impresionante, merge supus la picior. Se presupune că am plecat la pescuit, dar de fapt urmăm chemarea unor naturaliști de demult – John Burroughs, John Muir, Loren Eiseley – și a părinților mei, Norman și Paula, care trăiesc, dar sunt departe de valea aceasta din Kenya. Mergi în pădure, mă sfătuiesc glasurile lor, pe malurile unui râu unde, în lumina albastră de sfârșit de zi, poate vei găsi ritmuri care acum îți scapă. Acolo, printre pești, flori și forțele care le unesc, poate vei face pace cu mintea ta tulburată.
Am început să mă aventurez în munții din centrul Kenyei în 2013, în speranța ca râurile lor să-și exercite asupra mea puterea lor transformatoare, să îmi netezească asperitățile așa cum și-au lustruit pietrele din albie. Niciodată nu am trăit fără tensiune emoțională, dar anii de fotojurnalism în câteva dintre zonele africane cele mai marcate de conflicte mi-au lăsat și mai mulți ghimpi în suflet. Cu timpul, a devenit tot mai greu să deosebesc conflictele care clocoteau în mine de cele pe care le vedeam prin obiectiv. Treptat, s-au împletit între ele și am ajuns să simt în adâncul ființei o tensiune și un disconfort tot mai puternice.
Pescuitul la muscă, cu legatul de noduri, umblatul
prin apă și aruncatul ritmic al firului, părea un antidot la durerea de a fotografia suferința, așa cum făcusem adesea în ultimii ani. Nu mai pusesem mâna pe undiță de la vreo zece ani, când aruncam momeală și năluci în apele Atlanticului, aproape de locurile unde am copilărit, mai întâi pe coasta New Jersey-ului, apoi în Massachusetts. Partenerul de atunci al mamei m-a învățat primii pași în pescuit. Era un bărbat masiv, cu un aer de unchi protector, care fusese interogator în Forțele Speciale ale Armatei SUA, experiență din care rămăsese și el cu cicatrici. Își prindea nălucile pe fir și îmi spunea că nu prea mai putea să facă altceva decât pescuit și fotografie – noua lui profesie după plecarea din armată. În amurg, pe lângă pontoane, cu mâna odihnită confortabil pe undiță, părea împăcat.
Între deplasări, am început să ies din haosul din Nairobi, unde locuiam, spre dealurile roditoare și unduitoare care înconjoară râurile Ragati și Mathioya din Kenya centrală. Ragati curge lent printr-o pădure indigenă protejată, în care rețeaua de cărări folosite de oameni, leoparzi, elefanți și bivoli străbate vegetația luxuriantă. Mathioya străbate rapid zona producătoare de ceai din Kenya, apoi trece pe la poalele Munților Aberdare și piscurile cu ghețari în scădere ale Muntelui Kenya. Ambele râuri au populații de păstrăv comun și păstrăv-curcubeu, pești agili, susținuți de programele de repopulare ale celor câteva cluburi și pensiuni de pescuit din apropiere.
Eu frecventam o cabană simplă de pe malul lui Mathioya, unde râul se auzea tot timpul. De acolo îl urmam pe John Ngaii Moses, un bărbat agil care, la 57 de ani, pășea pe pietre ude cu grația și încrederea unuia mai tânăr. Viața lui a început când frumusețea văii a fost pângărită de conflicte și nedreptate. S-a născut în 1961, mai sus de râu, în satul Kiamuturi, unde mama lui a fost deținută când coloniștii britanici, în încercarea de a înăbuși mișcarea de independență armată, au luat în jur de un milion de kenyeni prizonieri. Povestea lui îmi amintește că violența și cruzimea pot pătrunde și în cele mai tihnite locuri.
Lângă sat, John mi-a arătat ochiurile de apă liniștite în care se odihnesc și se hrănesc peștii. Am intrat cu picioarele în ele, înaintând prudent printre pietre și curenți repezi, și am aruncat firul. La primele vizite, nu știam nimic despre principiile pescuitului la muscă: despre cum trebuie prezentată, despre cum se ține firul întins, dar suficient de liber ca peștii să ia musca artificială drept una adevărată, prinsă de curent. Credeam, ca majoritatea oamenilor, că dificultatea pescuitului la muscă stă în celebra aruncare smucită din spate spre față. De fapt, este un studiu complex de tehnică și ecologie; trebuie să cunoști ritmurile râului și obiceiurile de hrănire ale peștilor pentru a-i păcăli în abilitățile lor de bază.
Trecând râul cu John, mi-am dat seama că noi doi înțelegeam diferit pescuitul la muscă. El preferă să îi prindă, nu să se ia la întrecere cu ei, așa că uneori pune momeală pe fir. Metoda e eficientă, dar pentru scopul meu, mai meditativ, am ales o abordare mai lentă și mult mai puțin fructuoasă. John avea ce să mă învețe despre râu, despre istoria și ecologia lui, dar subtilitățile tehnice ale pescuitului la muscă aveau să rămână provocarea mea personală.
Astfel, am început o perioadă de studiu calm, prin cărți și pe internet, prin încercare și eroare, al acestei arte a grației și răbdării. Am făcut mai bine de zece vizite pe râurile Kenyei centrale până să simt măcar o încercare de mușcătură de la păstrăvii din ele. Dar, în ciuda eșecurilor inițiale, excursiile acestea îmi aduceau liniște și încântare. Atunci, când mergeam și aruncam firul, ca și acum, când stau și scriu, am înțeles că a prinde pești era o scuză pentru explorare și observație. O scuză să învăț cum te înconjoară aroma dulce a florilor de trompeta-îngerilor când începe soarele să se lase după dealuri. Să privesc perechile de rațe africane cum navighează pe curenți când soarele dimineții gonește cețurile. Să mă gândesc din nou la lucruri mai mari și mai mici decât mine.
Iar când peștii au început să muște din muștele mele, am învățat și că râurile îmi dăduseră mai mult decât cerusem. Venisem în căutarea păcii și a unei ocupații, a unei contragreutăți pentru tensiunile din viața mea. Dar, pășind prin vârtejurile curentului, într- o catedrală de ceață, pădure și frunze, mă simțeam legat de toate, ca în zilele de vară ale copilăriei, când rechinii și peștii-balon îmi făceau inima să tresalte de curiozitate și mirare.
Pete Muller este jurnalist asociat al National Geographic. El folosește fotografia și cercetarea etnografică pentru a explora impactul emoțional al degradării mediului.