TĂRÂMUL GLUTONILOR
Capcanele și așezările umane au redus arealul istoric al glutonilor. Dependenți de teritorii întinse, ei sunt puțini chiar și în pădurile din nordul îndepărtat sau în regiunile de tundră, habitatul lor primordial.
Totuși, glutonii sunt supraviețuitori tenace, care încă rezistă în Alaska și în zone din vestul Canadei. Pe măsură ce s-a renunțat la otrăvirea prădătorilor, în anii ’60, glutonii din Munții Stâncoși ai Canadei au început să colonizeze din nou zonele înalte din Montana și să se răspândească în anumite părți din Idaho și din nordul statului Wyoming.
Apoi, în anii ’90, glutonii din Canada au început să se aventureze în nordul Munților Cascadelor din Washington. La ora actuală, există grupuri care se înmulțesc în patru state: Montana, Idaho, Wyoming și Washington, dar populația rămâne încă mică. Conform unei estimări recente, la sud de granița cu Canada ar trăi circa 300 de glutoni.
Pe de altă parte, populația de ambele părți ale graniței dintre SUA și Canada se confruntă cu tot felul de pericole. Cele mai multe sunt legate de activitățile umane tot mai extinse în zonele rurale, însă cel mai mare motiv de îngrijorare este încălzirea globală. Gulo gulo este special adaptat la – și în foarte mare măsură dependent de – habitate care au tot anul temperaturi răcoroase și zăpadă remanentă. Deși regiunile polare se încălzesc cel mai rapid, creșteri similare de temperatură se produc și la mare altitudine. În cazul în care clima va continua să se schimbe conform previziunilor, până în 2050, glutonii ar putea pierde o treime din Un gluton din Montana se numără printre cele circa 300 de exemplare care mai trăiesc în zona contiguă a SUA. Schimbările climatice riscă să izoleze populația vulnerabilă, iar eforturile de protejare prin Legea pentru Specii Periclitate stagnează.
actualul lor areal de la sud de Canada, iar până la sfârșitul secolului chiar două treimi.
Parcul Național Glacier este locul unde trăiește cea mai densă populație de glutoni din Statele Unite contigue. Dar fiindcă fiecare exemplar își păzește cu strășnicie un teritoriu uriaș, în tot acest parc de 4.000 km2 nu vor încăpea niciodată mai mult de 30 sau 40 de exemplare. Adevărul este că nu există nicio rezervație care, de una singură, să poată adăposti o populație de glutoni suficient de mare cât să devină cu adevărat autosustenabilă. Ca să facă față schimbărilor de mediu și să evite endogamia, pe termen lung, fiecare grup trebuie să aibă legături și cu altele, din regiuni mai mari.
Cândva, biologii spuneau că planul cel mai bun pentru conservarea speciilor sălbatice este să creăm parcuri și rezervații naturale. Acum adaugă că trebuie să asigurăm și coridoare naturale care să le lege între ele, garantând că specii ca glutonii pot călători în siguranță pe distanțe mari, făcând schimb de gene și adaptându-se la condițiile de mediu în schimbare. Glutonii nu se prea pricep la teorie, dar instinctul îi învață să nu facă lucrurile doar pe jumătate. Dacă faci ceva, trebuie să mergi până la capăt.