Singur cu l upii

ÎNTR-O Î N TÂ L N I R E D E 30 DE ORE CU O H A I TĂ D E LUPI ARCTICI, AUTORUL Î N VAȚĂ SĂ-I APRECIEZE A LT F E L P E AC E Ș T I P R Ă DĂTO R I DIN TUNDRĂ.

Întâlnire emoționantă cu unul dintre cele mai adaptabile animale de pradă ale lumii.

ÎÎN LUMINA ALBĂSTRUIE a zorilor arctic i, șapte lupi alunecă pe suprafața unui lac înghețat, urlând, schelălăind și urmărind o bucată de gheață cam de mărimea unui puc de hochei. ¶ La acea oră, lacul e opalescent, ca o oglindă a universului, iar lupii, în fericirea lor, par și ei desprinși din altă lume. Fugăreau sloiul încoace și încolo, dintr-o parte în alta a lacului, patru pui căznindu-se să ajungă la puc și trei lupi mai mari doborându-i la pământ, trântindu-i pe cei mici în iarba înghețată de pe mal. În carnețelul meu, cu litere aproape ilizibile din cauză că tremur amarnic de frig, am scris cuvântul „prosteală”. ¶ Cel mai mare lup, un mascul de un an, era un adevărat bătăuș de vreo 30 de kilograme. Cel mai mic, piticania generației din acel an, nu era mai mare decât o pernuță decorativă și avea ochii conturați cu negru. O pereche de corbi plutea pe deasupra grupului și, dincolo de zeflemelele lor, în toată tundra nu se mai auzea niciun sunet în afară de vocile lupilor și țăcănitul ghearelor lor pe gheață. Până la urmă, pucul lor a zbughit-o în iarbă, iar puiul cel mai mare l-a urmărit și l-a clefăit, făcându-l bucățele.

Ceilalți au rămas privindu-l, cu capetele înclinate într-o parte. De parcă ar fi fost uluiți de insolența lui. Apoi, unul câte unul, lupii s-au răsucit și s-au uitat la mine.

E o senzație greu de descris. Momentul de contact vizual când un grup de prădători te reperează și îți susține privirea preț de mai bine de zece bătăi de inimă. De obicei, oamenii nu fac obiectul unor asemenea evaluări, deși corpul meu părea să recunoască senzația în alt plan, mult dincolo de gând. Am început din nou să tremur, însă de data asta nu de frig. Oricât de jucăuși păruseră cu câteva minute înainte, erau totuși niște lupi sălbatici. Blana lor albă era mânjită cu sânge închegat.

Leșul cu care se hrăniseră, un bou moscat de câteva ori mai mare decât mine, zăcea alături, cu toracele sfâșiat și deschis, cu coastele răsfrânte ca un evantai proiectat pe cer. Lupii mă priveau în tăcere, dar comunicau între ei ciulindu-și urechile și mișcându-și cozile. Luau decizii. Și, după câteva clipe, au decis să vină ceva mai aproape.

PROB ABIL CĂ NUMAI EXISTĂ niciun alt loc pe Pământ unde să se întâmple așa ceva. E motivul pentru care m-am dus în Insula El le s mere, în a dâncul zonei arctice din Canada, împreună cu o echipă care filma un documentar. Peisajul e atât de izolat și gerul e atât de crunt iarna, încât rareori vin oameni

în vizită. O stație meteorologică numită Eureka e țintuită pe coasta de vest și păstrează pe tot parcursul anului o echipă de vreo opt persoane. În afară de asta, cea mai apropiată comunitate (cu o populație de 129 de suflete) e Fiordul Grise, aflat la 400 km spre sud. La vreo 1.600 km mai încolo se înalță cea mai apropiată plantă pe care probabil ai recunoaște-o drept copac.

Asta înseamnă că lupii din această parte a Insulei Ellesmere – aceeași specie de lup cenușiu (Canis lupus) care trăiește în nordul Munților Stâncoși, în mare parte din Canada și, în populații mici și risipite, prin Europa și Asia – nu au fost niciodată vânați, alungați de proiecte de dezvoltare, otrăviți sau prinși în capcane de fermieri. Nu există aici mașini care să-i accidenteze sau legi schimbătoare, care să-i protejeze un an și să-i pună în pericol în următorul. Doar câțiva oameni de știință i-au studiat în toată istoria lor. Chiar și pentru inuiții pe care îi cunosc și ai căror strămoși locuiesc de mii de ani în această regiune, acești lupi sunt cu totul deosebiți.

Nu vreau să spun prin asta că lupii nu s-au întâlnit niciodată cu oameni. Începând din 1986, legendarul biolog L. David Mech și-a petrecut aici 25 de veri, observând lupii. Personalul stației meteo îi vede adesea și a raportat că grupuri mari de lupi vin în perimetrul stației. Iar prietenii mei din echipa de filmare se implantaseră practic în haita pe care, pentru câteva săptămâni, venisem să o cunosc și eu, folosind ATV-uri ca să-i urmărească în mișcarea lor necontenită.

Se poate spune că acest contact cu oamenii i-a făcut pe lupi mai puțin sălbatici? Se poate măsura gradul de sălbăticie al unui animal prin distanța pe care o păstrează față de om? Nu numai această distanță îi deosebește pe lupii din Ellesmere de rudele lor care trăiesc în peisaje mult mai blânde, ca Idaho sau Montana. Aici, în nord, lupii nu au fost niciodată împinși de oameni până la un pas de dispariție. Aici trăiesc atât de departe de orice umbră de om, încât nici nu le e neapărat frică de noi. Dacă vii să-i vezi, trebuie să renunți la ideea de control și să pătrunzi într-o cu totul altă lume.

PE LACUL ÎN G H E ȚAT, în ziua aceea, haita s-a apropiat încet, cu capetele plecate și nasurile amușinând. Era un început de septembrie, cu -3°C afară. Scurta vară polară se încheiase, deși soarele încă zăbovea pe cer în fiecare zi în jur de 20 de ore. Noaptea adevărată, noaptea de iarnă care avea să dureze patru luni, cu temperaturi sub -50°C, era încă la câteva săptămâni.

Eram singur și neînarmat. Urma să mă întâlnesc cu prietenii mei, dar deocamdată ei erau la vreo 8 km spre sud. M-am așezat pe jos, pe gheață, gândindu-mă că de câteva ori în viață mai fusesem la fel de singur, dar niciodată la fel de vulnerabil.

Lupii s-au dispersat în jurul meu ca un fum. Blănurile lor groase, de iarnă, se apropiau. Când îmi treceau prin față, semnele care mă ajutaseră să-i deosebesc în timpul filmării se transformau în prim-planuri amenințătoare: masculul de un an, cu fire de păr cenușiu în jurul gâtului, ca un guler; femela cu ochiul stâng străpuns, probabil într-o luptă cu un bou moscat. Vârfurile negre ale cozilor puilor, care în curând aveau să se facă albe. Simțeam mirosul sângelui de bou moscat în care se tăvăliseră.

Puii au trecut pe lângă mine cu pași repezi, stângaci pe labele lor enorme. Dar lupii mai bătrâni s-au apropiat. O femelă îndrăzneață, de vreo doi-trei ani, s-a apropiat și s-a oprit cam la un pas de mine. Avea ochii de chihlimbar strălucitor și botul înnegrit de sânge închegat – sau poate de deșeuri arse din groapa de gunoi a stației Eureka, pe care lupii o tot vizitau. Un gând tulburător mi-a trecut prin cap – poate că avea o mustață de plastic topit –, dar s-a disipat în emoția momentului: la circa un metru de mine era un lup sălbatic care mă privea țintă. Am decis să rămân nemișcat, privindu-l vrăjit.

Auzeam zgomote digestive, chiorăiturile umede ale unui stomac deranjat. Lupoaica m-a privit de sus până jos, cu nasul fremătând prin aer, ca și când mi-ar fi schițat portretul cu el. Apoi a venit și mai aproape și, brusc, și-a apăsat botul pe cotul meu. A fost ca un șoc electric – și am zvâcnit. Animalul a făcut un salt, dar s-a îndepărtat de mine fără grabă, privindu-mă peste umăr în timp ce se apropia de ceilalți membri ai familiei, ocupați cu toții să-și îngroape fața în rămășițele de bou moscat.

Femela cu ochi strălucitori mă examinase metodic. Cu calm. Aproape că nu și-a desprins ochii de ai mei și am întrezărit în privirea ei o inteligență

radiantă, mult mai presus de ce mai văzusem la vreun alt animal. Exista un sentiment clar că undeva, în adâncurile codurilor care ne ghidează, ne cunoșteam deja.

Nu mă refer la o conexiune personală. Nu era animalul care îmi întruchipa spiritul. Vorbesc aici despre un prototip genetic, o familiaritate la nivel de specii. Lupii sunt o specie ceva mai veche decât oamenii moderni, deci erau complet formați când a apărut Homo sapiens. Nu e foarte greu de crezut că în tinerețea omenirii am urmărit lupi vânând și am învățat de la ei, în timp ce unii dintre ei au devenit animalele noastre de companie.

Lupii, ca și oamenii, sunt printre cei mai de succes și cei mai adaptabili prădători de pe glob. Trăiesc în grupuri familiale, care sunt, în anumite privințe, mai asemănătoare cu familiile noastre decât cele ale primatelor, rudele noastre cele mai apropiate. Pe măsură ce încălzirea climei transformă Arctica într-o frontieră mai caldă și mai puțin previzibilă, lupii se vor adapta probabil așa cum am face-o și noi: exploatând avantajele nouapărute și, dacă lucrurile se duc naibii, migrând către alte locuri.

CU PUȚIN TIMP ÎNAINTE SĂ AJUNG eu pe Ellesmere, haita și-a pierdut mama. Era o femelă de vreo cinci sau șase ani, cu șolduri înguste și care se ridica greu. Totuși, era atât de clar că era la comandă, încât prietenii mei nici n-au observat ce fragilă era atunci când s-au întâlnit cu ea în august. Probabil că ea născuse toți lupii din haită, cu excepția partenerului ei, un mascul zvelt, cu o blană albă strălucitoare. El era vânătorul-șef al haitei, dar ea era centrul de greutate. Nu existau dubii cine era șeful.

Matriarha nu se arătase foarte interesată de prietenii mei și de camerele lor de filmat, deși le-a îngăduit să se apropie foarte mult de puii ei nounăscuți, stabilind tonul care avea să se regăsească și în toleranța haitei față de mine. Echipa mi-a povestit că ultimul ei gest, cam în urmă cu o săptămână, fusese o dovadă uimitoare de devotament.

După câteva vânători eșuate (lupii vânează adesea fără succes), haita a reușit să doboare un pui de bou moscat de vreo 100 kg. Niciunul dintre lupi nu mai mâncase consistent de ceva vreme, așa că s-au adunat lângă pradă, gâfâind, epuizați și hămesiți. Dar lupoaica-mamă s-a apropiat de leș și i-a alungat pe puii mai mari, lăsându-i doar pe cei patru micuți

să mănânce.

Lupii mai mari au cerșit, au schelălăit și au încercat să se târască pe burtă, doar-doar vor apuca și ei o îmbucătură. Dar ea s-a ținut tare, repezindu-se la ei și mârâind, în timp ce puii se ospătau, până când burțile li s-au umflat cât niște bile de bowling. Era probabil prima lor masă de carne proaspătă.

În final, și ceilalți au primit îngăduința să mănânce. Animalele s-au ghiftuit și au intrat în versiunea „lupească” a unei come alimentare. L a un moment dat , matriarha a dispărut. Nu s-a mai întors și nu am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ea.

Când am aj uns s ă stau eu singur cu haita, lupii erau încă dezorganizați. Nu era clar cine urma să conducă sau dacă familia mai putea vâna împreună. În câteva săptămâni avea să vină iarna, sezonul foametei. Tânăra femelă cu ochi strălucitori, care mă înghiontise, părea nerăbdătoare să preia rolul mamei ei, deși îi păsa prea puțin de puii mai mici. Iar la prima încercare de a conduce haita la vânătoare fusese pusă la pământ de un bou moscat. De la câteva sute de metri, privisem cum animalul masiv își lăsase capul în jos și o atacase cu coarnele. Credeam că a străpuns-o, dar ea se ferise cu un salt și fugise cu coada între picioare, iar vânătoarea fusese abandonată.

AM STAT CU LUPI I, lângă lac, aproape 30 de ore, incapabil să mă desprind de ei. Îmi doream să nu se mai termine niciodată. Indiferent ce decizii sau probleme planau asupra haitei, au fost niște ore fericite. Lupii s-au jucat, au ațipit, și-au frecat boturile unii de alții. Am încercat să-i țin la distanță, dar tot veneau să mă inspecteze. Le simțeam duhoarea respirației, le auzeam vânturile cumplite.

Încet, încet, interesul le-a mai pierit. Era însă atât de frig, încât din oră în oră eram obligat să mă ridic și să fac câte o ședință de sărituri sau box cu umbra mea ca să mă încălzesc. De fiecare dată când începeam să-mi flutur brațele prin aer și să gâfâi, lupii se apropiau din nou. Mă înconjurau privindu-mă cu capetele înclinate, curioși, și trebuie să fi simțit că eram agitat.

La un moment dat, mi-am instalat un cort ceva mai departe de ei, ca să prind câteva ore de somn. În timp ce îmi topeam niște gheață ca să am apă de băut, femela cu un singur ochi s-a apropiat și mi-a sfâșiat cortul, deschizându-l cu o mișcare ca de chirurg. Mi-a târât toate lucrurile afară, pe pământul gol, le-a aranjat frumos, unul lângă altul, apoi a fugit cu perna mea gonflabilă.

Într-un final, lupii s-au întins pe jos, iar puii s-au trântit unii peste alții. Cât au dormit ei, eu am hoinărit. Păsările migratoare plecaseră spre sud. Vulpile și corbii păstrau tăcerea. Vântul împrăștia pe toată câmpia smocuri de păr de bou moscat rămase după năpârlitul de vară; aveau un miros dulce, ca de fân proaspăt cosit. Ici și colo, cranii vechi de boi moscați aproape intraseră în pământ, cu oasele îngălbenite de licheni și coarnele curbate către cer. Mă simțeam de parcă intrasem fără voie și cutreieram prin camerele unei case goale.

După câteva ore, haita s-a trezit și s-a adunat în obișnuita grămadă de după somn, cu activități intense de lins pe față și dat din coadă, până când lupii mai bătrâni s-au ridicat și au plecat spre vest, spre zonele bune de vânătoare, lăsându-i pe cei patru pui singuri cu mine. Gestul lor a părut la fel de derutant pentru ei ca și pentru mine. Nu era vorba atât de încredere, cât de nepăsare. Nu eram nici pradă, nici pericol, ci un soi de a treia variantă, iar lupii mai bătrâni înțelegeau.

N-aș putea spune care dintre membrii familiei a supraviețuit după acea iarnă sau dacă au mai învățat să vâneze împreună. Sunt șanse mari să fi reușit, dar mici ca toți puii să fi scăpat cu viață. După ce ultimul lup mai bătrân a dispărut din ochii lor în ziua aceea, puii au decis să se ridice și să plece după ei. I-am urmărit și, în scurt timp, ne-am rătăcit toți cinci. Am hoinărit cam o oră și apoi, ajunși pe marginea unei creste fără nume, puii s-au așezat și au început să urle. Vocile lor mititele se rostogoleau pe deasupra stâncilor.

Autorul Neil Shea și fotograful Ronan Donovan au făcut parte dintr- o echipă care a realizat un documentar despre lupii arctici de pe Insula Ellesmere.

FEMELA DE LUP CU OCHI STRĂLUCITORI M-A STUDIAT METODIC, INSPECTÂNDU-MĂ DE SUS PÂNĂ JOS. CU CALM. ȘI M-A PRIVIT ÎN OCHI APROAPE TOT TIMPUL.

Un mascul de un an, pe care echipa noastră de filmare îl numea Coamă Cenușie, merge în fața haitei de lupi arctici după pradă. Vânătoarea a ținut cam două zile și 100 km. Echipa de filmare a reușit să urmărească îndeaproape haita în vara lui 2018. PAGINILE ANTERIOARE Lupii rod ce mai pot din rămășițele unui bou moscat. Pentru această imagine, fotograful Ronan Donovan a instalat o capcană foto în interiorul leșului. Haita s-a tot întors să se hrănească timp de o lună.

Un pui de lup mușcă dintr-o pană, iar altul își freacă botul de matriarha haitei, Fular Alb (dreapta). După ultima vânătoare la care se știe că a participat, Fular Alb s-a asigurat că puii cei mai mici mănâncă primii, apoi a dispărut în tundră. Una dintre fiicele ei a încercat să preia conducerea haitei.

Un pui de lup de 12 săptămâni se întinde în amurgul de septembrie, după ce s-a înfruptat dintr-un bou moscat abia ucis. Suficient de mari ca să călătorească, puii trebuie să pună carne pe ei și să capete abilități de supraviețuire – inclusiv de a vâna și de a evita alte haite – înainte să vină iarna.

Lupii au în vizor trei boi moscați masculi. Ca să ucidă unul dintre aceste animale, care pot atinge 300 kg, haita trebuie să învețe să coopereze. Boii moscați se numără printre puținele animale vânate care colaborează ca să formeze o linie de apărare. Lupii caută ocazia să izoleze un bou moscat de protecția turmei. Aceste exemplare au reușit să evite pericolul.

Un tânăr bou moscat s-a luptat cu lupii 20 de minute înainte să cedeze. În timp ce Un Ochi (cel mai din stânga) se străduia să-l muște de nas și să-l țină strâns, ceilalți lupi au atacat din spate. Așa învață lupii tineri să vâneze, alegând, în general, animale tinere, bătrâne sau bolnave. Lupii înfometați încep uneori să-și devoreze prada înainte ca animalul să moară.

După ce se hrănește, haita se odihnește și își digeră masa. Lupii fie se ospătează, fie fac foamea. Cele mai multe vânători nu se încheie cu succes, iar adulții pot rezista până la două săptămâni nemâncați. După ce își ucid prada, se ghiftuiesc și cu 10 kg de carne odată. Nu va trece mult timp și vor pleca din nou la drum.