Atracția frigului
LAT RO PICE Ș I ÎN DE Ș E R TUR I SĂ MEARGĂ AL Ț I I. UNII INDIVIZI CĂ LI Ț I PREFERĂ ZONELE POLARE: CUC Â T MAI RECI, CU ATÂT MAI BINE.
Unora le place viața în zone foarte reci ale lumii. Dacă nu suporți frigul, le poți oare înțelege chemarea?
EE O ZI DE IARNĂ pe malul canadian al golfului Hudson. Patru tovarăși și cu mine străbatem zgomotos tundra într-un vehicul special, în căutare de urși polari. Afară, furtuna de zăpadă nu ne lasă să vedem mai deloc; parcă am conduce, observă unul dintre noi, printr-o minge de ping-pong.
Apoi ni se oprește încălzirea în mașină și, în ciuda încercărilor repetate de resuscitare, refuză să mai pornească. Nu ne mai apără de furia elementelor decât un strat subțire de sticlă și metal.
Apune soarele. E frig.
Dar suntem în absolută siguranță; putem ajunge la un adăpost cald, chiar dacă până acolo vom simți efectele condițiilor de afară. Ne îngropăm cât putem în gecile termoizolante. Găsim o sticlă de vin și una de whisky. Facem haz – puțin isteric – de situație.
E frig, dar suntem fericiți, iar eu sunt chiar în elementul meu.
De la străbaterea mărilor arctice reci pe spărgătoare
UNA DINTRE MARILE BUCURII ALE IEȘIRILOR ÎN FRIG ESTE SĂ ÎL ȚII LA RESPECT. CÂND ÎNFRUNȚI IARNA ȘI REZIȘTI PÂNĂ LA SFÂRȘIT, AI O SENZAȚIE
DE TRIUMF Î M PĂR TĂȘ IT. de gheață până la lupta cu furtunile antarctice, de la traiul într-o cabană din Alaska până la atingerea Polului Nord, majoritatea momentelor importante din viața mea au cerut să mă lupt cu un frig care, uneori, îți amorțește și mintea. Acestea sunt locurile și mediile în care mă simt acasă, unde aleg să trăiesc și pe care mi- e dor să le vizitez, locurile la care revin mereu.
Asta nu înseamnă că iubesc frigul fără rezerve. În unele nopți salt prin zăpadă ca un copil fericit, încântat de cât de frumoasă poate fi iarna. Dar am și zile când îndrept cu disperare aerotermele spre țevile înghețate din casă și îmi doresc să fi locuit, de exemplu, în Hawaii. Nu neg că, uneori, partea mea preferată din iarnă este faptul că după ea vine primăvara. Nu sunt singurul, chiar și printre chionofili (denumirea științifică a fanilor frigului). „Îmi place liniștea” vieții în clime reci, spune o prietenă, Alysa McCall, cercetătoare la Polar Bears International, care stă în Yellowknife, Canada (unde, iarna, temperaturile ajung la -40°C), pasageră și ea în vehiculul de mai sus, cel pe cale să înghețe. Dar, mărturisește ea, „mi se întâmplă și mie să aștept autobuzul în toiul iernii dorindu-mi să nu mă doară simplul contact cu aerul”.
Alt prieten își duce pasiunea și mai departe. Eric Larsen a schiat până la amândoi polii, a urcat pe Everest și a traversat calota de gheață groenlandeză. Toate e-mailurile lui se încheie cu „Frigul e cool!”. Și totuși, observă el râzând, „Dacă e să fiu sincer, nu-mi place să-mi fie frig. Nu suport să-mi fie frig. Mie îmi place să-mi fie cald în locuri friguroase”.
Până s-o aud de la Eric, nu mă gândisem la asta, dar are dreptate. Poate sună contra-intuitiv, dar una dintre marile bucurii ale ieșirilor în frig este să îl ții la respect. Provocarea aceasta necesită o camaraderie specială: încrederea și colaborarea care se formează într- o echipă care pleacă într- o expediție polară; salutul din cap plin de înțelesuri între doi străini înfofoliți până la ochi care se intersectează pe străzi înghețate. Când înfrunți iarna și reziști până la sfârșit, ai o senzație de triumf împărtășit.
Într-o lume care parcă se mișcă tot mai repede, în care smartphone-urile și canalele de socializare cer răspunsuri imediate, frigul impune încetinirea. Ne permite – ba chiar ne obligă – să fim conștienți de noi înșine și de ce ne înconjoară, așa cum puține medii o fac.
Viața la temperaturi scăzute cere mai multă atenție, din cauza „lipsei de siguranță pe care o
presupun mediile reci”, spune Eric. El vede „o anumită strictețe în zonele reci, care mă atrage foarte mult pentru că provocarea e mai mare”.
E S T E Ș I O P ROVO C A R E pe care tot mai puțini s-ar putea să avem șansa de a o accepta. Deși nu există niciun risc ca zonele reci să dispară complet de pe planetă în viitorul predictibil, întinderea lor și durata și asprimea celor mai reci perioade riscă să se reducă. Planeta se încălzește. Iar cel mai tare se încălzesc zonele reci.
De la începutul secolului al XX-lea, temperaturile medii de iarnă din SUA au crescut aproape de două ori mai repede decât cele de vară. În ultimele cinci-șase decenii, Arctica s-a încălzit cu peste două grade, substanțial mai mult decât restul globului; suprafața minimă anuală a calotei arctice se reduce cu circa 13% în fiecare deceniu. Când scriu aceste rânduri, în vara nordică a anului 2019, calota de gheață groenlandeză se topește într-un ritm pe care modelele îl preconizau de-abia în 2070.
Aici trebuie să corectez ce am spus mai devreme despre atingerea Polului Nord: mai precis, am fost foarte aproape de el. Când am ajuns eu acolo, în august 2017, zona din jurul polului propriu-zis era apă aproape complet dezghețată.
Îmi amintesc că Eric spunea că ultima lui expediție la Polul Nord a fost foarte diferită de celelalte – cădea întruna prin gheața mai subțire și mai fragmentată decât o văzuse vreodată. Îmi amintesc de alt prieten, care a studiat zeci de ani focile de pe banchiza arctică și care se plângea că fiul lui nu va putea face la fel.
Mă gândesc din nou la experiențele mele în frig și la cât de săracă mi-ar fi fost viața fără ele. Îmi aduc aminte cum, în 1993, în Marea Ross din Antarctica, am escaladat o stâncă împreună cu un coleg de echipaj de pe vasul Greenpeace și am privit golful din vârful ei. Avusesem parte de o expediție lungă și solicitantă, în care căutasem pe ocean baleniere care nu voiau să fie găsite. De câteva zile, Antarctica aruncase în noi cu ce avea mai rău; ne bombardase vasul cu furtuni urlătoare și valuri reci până îl acoperise cu un strat gros de gheață. Când s-a potolit furtuna, după ce am spart gheața, colegul meu și cu mine am profitat de ocazie să punem piciorul pe uscat.
Vântul aprig ne mușca furios peticele de piele expusă de pe față, așa că ne trăgeam capetele în fulare și glugi. Apoi, dintr-odată, s-a potolit vântul. Pentru o clipă, s-a lăsat tăcerea. Ne-am uitat unul la altul și am zâmbit larg.
N-am spus un cuvânt. Nici nu era nevoie. Am stat acolo, pe un vârf de stâncă din Antarctica. Zâmbind. În tăcere.
În frig.
Kieran Mulvaney a scris despre faună și mediu în cărți ca At the Ends of the Earth: A History of the Polar Regions. Când nu călătorește în Arctica și Antarctica – anul acesta a făcut a noua expediție –, trăiește în clima comparativ caldă din Vermont.