Sub I erusalim – vechi comori, noi controverse
SĂPĂTURI CONTROVERSATE SUB ORAȘUL SFÂNT SCOT LA LUMINĂ MILENII ÎNTREGI DE COMORI RELIGIOASE ȘI CULTURALE, DAR ȘI ALIMENTEAZĂ TENSIUNI VECHI DE CÂND LUMEA.
La suprafață, aici este locul sfânt pentru principalele trei religii monoteiste ale lumii. Dedesubt, e unul dintre cele mai active situri arheologice, unde orice săpătură poate scoate la iveala noi artefacte și stârni animozități.
„CAPUL JOS!” E REFRENUL CONSTANT AL LUI JOE UZIEL.
Mă străduiesc să țin pasul cu zveltul arheolog care se strecoară ușor prin tunelul întortocheat și îngust, din pereții căruia ies tot felul de colțuri de stâncă. Ne ghidăm doar după lumina mobilelor noastre, așa că mă îndoi mult din șale ca să nu-mi julesc casca galbenă, și așa destul de încercată, de plafonul de rocă. Apoi Uziel se oprește brusc. „O să-ți arăt ceva grozav.”
Pasajul înghesuit se întinde pe sub un pinten stâncos de uscat care țâșnește spre sud, dinspre orașul vechi al Ierusalimului. Muchia îngustă, locul unde se întindea inițial Ierusalimul, iar astăzi se îngrămădesc case locuite în cea mai mare parte de palestinieni, ascunde un labirint subteran de peșteri naturale, canale de apă canaanite, tuneluri iudaice și cariere romane. Pasajul în care ne aflăm e un „vechi” ceva mai recent decât multe altele, fiindcă a fost săpat de doi arheologi britanici în anii 1890.
Îl urmez pe Uziel într-un spațiu recent excavat, de mărimea și înălțimea unei sufragerii confortabile a unei case din suburbii. În lumina
telefonului lui apare un cilindru palid și butucănos. „E o coloană bizantină”, îmi explică el, ghemuindu-se la pământ ca să dea deoparte un sac cu nisip gloduros, dezvăluind o suprafață albă și netedă. „Iar asta e o porțiune din podeaua de marmură.”
Ne aflăm într- o biserică din secolul al V-lea d.Hr., construită pentru a comemora locul unde se spune că Isus ar fi vindecat un orb, lângă scăldătoarea Siloamului. Lăcașul sfânt nu a mai fost folosit, în cele din urmă acoperișul lui s-a prăbușit și, cu timpul, clădirea străveche a intrat în uriașul tărâm subteran al orașului.
Pentru Uziel, biserica e mai mult decât „grozavă”. Este și cea mai re centă complicație dintr-unul dintre cele mai costisitoare și mai controversate proiecte arheologice din lume. Misiunea lui e să dezgroape o stradă veche de 2.000 de ani și lungă de 600 m, pe care odinioară pelerinii, neguțătorii și alți vizitatori ajungeau la una dintre minunile vechii Palestine: Templul din Ierusalim. Sufocată sub tot felul de resturi după distrugerile trupelor romane din 70 d.Hr., această arteră monumentală a dispărut.
„ Din cauza bisericii trebuie să schimbăm direcția”, spune Uziel. „Nu știi niciodată de ce o să te mai lovești.” Deja a dat peste băi ritualice evreiești, o clădire din perioada romană târzie și fundația unuia dintre primele palate islamice. Fiecare structură trebuie cartografiată și studiată, apoi trebuie găsită o rută ocolitoare sau o cale de acces în care obstacolul este fie înlăturat, fie străpuns ca să se poată trece mai departe.
Când britanicii care se ocupau de excavații și-au croit drum până în interiorul bisericii, ideea de a construi tuneluri era la ordinea zilei. Acum, însă, cu excepția unor cazuri speciale, e privită drept o operațiune periculoasă și neștiințifică. Aici ar fi fost nepractic să se excaveze mergând în jos dinspre suprafață, fiindcă la doar câțiva metri deasupra locuiesc oameni. În schimb, o întreagă armată de ingineri și muncitori constructori, care trudesc 16 ore pe zi în două schimburi, sfredelesc un puț orizontal pe sub „coloana vertebrală” a muchiei. Pe măsură ce înaintează, Uziel și echipa lui scot cu greu pământul de deasupra fiecărei porțiuni proaspăt expuse, de sus până jos, recuperând bucăți de ceramică, monede și alte artefacte. Cât de temeinică este, din punct de vedere științific, această metodă? Depinde ce arheolog israelian întrebi. Unii o consideră revoluționară, alții spun că e de-a dreptul nechibzuită.
Muncitorii care sapă tunelul se luptă cu solul instabil, care se tot surpă, în timp ce locatarii de deasupra se plâng că locuințele lor au de suferit. Ambițiosul proiect, finanțat în mare parte de o organizație comunitară israeliană, reprezintă un loc cu precădere sensibil în Ierusalimul de Est, zonă a orașului anexată de Israel în 1976 și pe care o mare parte a lumii o consideră teritoriu ocupat. (Cele mai multe excavații derulate în astfel de teritorii sunt ilegale, sub incidența legilor internaționale.) Denumit Wadi Hilweh de palestinieni, pentru evrei este Cetatea lui David, locul unde regele David a întemeiat prima capitală israeliană.
Uziel mă conduce înapoi, prin pasajul strâmt, și ieșim într-o porțiune unde noul tunel e gata. O lumină orbitoare ne inundă brusc și sunt aproape zdrobit de o găleată de plastic plină cu pământ care trece prin apropiere, pe o bandă transportoare de deasupra capetelor noastre. Spre deosebire de puțul săpat de britanici – un tunel întunecat, umed și rece –, acesta e căptușit cu oțel sclipitor și seamănă ca formă și mărime cu o linie de metrou. Doar că, în loc de șine, văd strălucind în depărtare trepte antice de calcar. „Unele dintre pietrele astea
par practic neatinse,” se minunează arheologul, în timp ce urcăm agale scările largi. „Asta era strada principală a Ierusalimului din epoca romană timpurie. Pelerinii se purificau în scăldătoare, apoi mergeau mai departe, urcând către Templu.”
Dar cărarea n-a avut o viață prea lungă. Monede dezgropate sugerează că ridicarea scării monumentale a fost supervizată în jurul anului 30 d.Hr. de un nobil cunoscut, un prefect roman celebru pentru că a cerut răstignirea lui Iisus: Pilat din Pont.
„ADEVĂRUL VA ȚÂȘNI din pământ”, spun psalmi i, dar oare al cui adevăr? Asta e întrebarea care bântuie Ierusalimul. Într-un oraș atât de important pentru cele trei mari credințe monoteiste, înfigerea unei lopeți în pământ poate avea consecințe imediate și pe termen lung. În puține locuri de pe Pământ mai poate o excavație arheologică să declanșeze atât de rapid o revoltă, să amenințe cu izbucnirea unui război local sau să pună întreaga lume pe muchie de cuțit.
După ce în 1996 guvernul israelian a deschis o nouă ieșire spre un pasaj subteran de-a lungul unei porțiuni din Zidul Plângerii, în Cartierul Musulman din Orașul Vechi, au izbucnit proteste violente, în timpul cărora și-au pierdut viața aproximativ 120 de persoane. Conflictele ulterioare referitoare la cine ar trebui să controleze ce se întâmplă sub esplanada sacră pe care evreii o numesc Har Habayt (Muntele Templului), iar arabii, Haram al Sharif (Nobilul Sanctuar), au dus la anularea acordului de pace de la Oslo. Până și recentul proiect de construcție a Muzeului Toleranței din Ierusalim a fost atacat, pentru că a distrus morminte musulmane.
„În Ierusalim, arheologia este o chestiune atât de sensibilă, încât atinge nu numai comunitatea academică, ci și politicienii și publicul larg”, recunoaște Yuval Baruch de la Autoritatea Israeliană pentru Antichități (AIA). Baruch este șeful biroului AIA din Ierusalim și e mândru de titlul său neoficial de primar al Israelului subteran. Sub domnia lui, orașul a devenit unul dintre cele mai aglomerate situri arheologice din lume, unde anual se derulează aproximativ o sută de proiecte de excavații.
Mahmoud Abbas, președintele Autorității Palestiniene, s-ap lâns că să păturile permanente fac parte dintr- o campanie de acoperirea celor 1.400 de ani de moștenire musulmană cu descoperiri evreiești. „ Aici, arheologia nu este doar despre cunoștințe științifice, ci devine o știință politică”, adaugă Yusuf Natsheh, director de arheologie islamică al Waqf-ului Islamic din Ierusalim, fundația religioasă care supervizează locurile sfinte musulmane din oraș.
Baruch neagă vehement că excavațiile ar fi în vreun fel părtinitoare. Indiferent că e vorba de canaaniți sau cruciați, fiecare epocă primește ceea ce i se cuvine din punct de vedere științific, insistă el. Nu încape îndoială că arheologii israelieni se numără printre cei mai bine pregătiți din lume. Totuși, la fel de sigur este faptul că arheologia e fluturată ca o armă politică în conflictul arabo-israelian, în care israelienii sunt în avantaj, controlând toate autorizațiile de excavație emise pentru Ierusalim și împrejurimi. Într-un discurs din 2011 în fața Adunării Generale a ONU, primul ministru israelian a declarat că păstrează în biroul lui un inel cu pecete vechi de 2.800 de ani, găsit în apropierea Zidului Plângerii și inscripționat cu numele adoptat de familia lui: Netanyahu. A menționat inelul drept un simbol fizic al trecutului evreiesc al Ierusalimului.
Aici, politica, religia și arheologia se întrepătrund profund și de multă vreme. În jurul lui 327 d.Hr., împărăteasa bizantină Elena a dirijat lucrările de demolare a unui templu roman. „A despicat pământul, a scuturat țărâna și a găsit trei cruci aruncate neglijent”, relatează o sursă aproape contemporană momentului. Mama lui Constantin cel Mare, destul de vârstnică pe atunci, a declarat că una dintre cruci era bucata de lemn pe care fusese răstignit Isus. Privit cu respect și venerație drept „Adevărata Cruce”, cel mai celebru artefact creștin a contribuit la declanșarea interesului pentru relicve creștine. La scurt timp, pe acel loc a fost ridicată Biserica Sfântului Mormânt.
După aproximativ 1.500 de ani, Louis-Felicien Joseph Caignart de Saulcy, cărturar și politician francez, a lansat primele săpături arheologice din oraș și a declanșat o altă nebunie. În 1863 a dezgropat un complex de morminte elaborate, stârnind mânia evreilor din zonă, care noaptea acopereau la loc cu pământ siturile dezgropate de muncitorii lui peste zi. Perseverent, de Saulcy a cărat la Luvru un sarcofag antic, conținând rămășițele pământești ale unei persoane pe care el o considera una dintre primele regine iudaice.
Și alți exploratori europeni au ajuns aici ca să-și caute propriile comori biblice. În 1867, britanicii au trimis un tânăr galez să sondeze zona subterană a Ierusalimului. Charles Warren a angajat localnici ca să sape puțuri și tuneluri adânci, care să-i ferească lucrările de ochii iscoditori ai oficialilor otomani, care controlau pe atunci Ierusalimul. Când săpăturile s-au dovedit dificile, a folosit dinamită ca să spargă cuiburi de rocă. Isprăvile uluitoare ale lui Warren – care la un moment dat a explorat un șanț de canalizare așezând uși vechi peste noroiul de pe jos – și hărțile lui remarcabil de precise încă uimesc. Însă o altă posibilă moștenire a lui este uriașa lipsă de încredere de care se bucură arheologii în rândul musulmanilor din oraș.
Un secol mai târziu, când Israelul a cucerit Ierusalimul de Est, inclusiv Orașul Vechi, preluându-l de la forțele arabe în timpul Războiului de Șase Zile din 1967, arheologii evrei au inițiat excavații