Buncăr cu pești
ENORMA – ȘI MACABRA – COLECȚIE DE VIETĂȚI ACVATICE A UNUI BIOLOG DIN LOUISIANA ARATĂ CUM OMUL A DUS UNELE SPECII LA EXTINCȚIE.
Această stranie colecție arată cum oamenii distrug viața acvatică.
AȘA PROBABIL CĂȘ I-AR IMAGINA un regizor de filme de groază o colecție de istorie naturală. Se găsește la vreo 15 km sud-est de New Orleans, într-o zonă parțial mlăștinoasă, parțial împădurită, pe un meandru al fluviului Mississippi, la capătul unui drum nepavat numit Wild Boar Road (Drumul Mistrețului). În hățișul din stânga complexului trăiesc aligatori și mocasini-de-apă. În dreapta se află buncărul de muniție A3, cu pereții rezistenți la explozii și cu rampa de încărcare crăpată și deformată de efectele dăunătoare, inevitabile, ale timpului.
Există 26 de astfel de buncăre risipite pe proprietatea de circa 160 ha, majoritatea abandonate. În Al Doilea Război Mondial, navele Marinei americane opreau aici pentru a încărca obuze de artilerie înainte să plece în larg. Mai târziu, CIA a antrenat aici trupe de gherilă cubaneze pentru dezastruoasa invazie din Golful Porcilor, din 1961.
Acum, complexul este deținut de Universitatea Tulane, iar vizitatorii sunt în general biologi, atrași de cei aproape opt milioane de pești morți adăpostiți în buncărele A3 și A15. (Într-un alt buncăr din apropiere se află colecția de pești a Universității din Monroe, Louisiana.)
Înăuntru, peștii plutesc în alcool, în borcane bine sigilate de diverse mărimi, aliniate pe rafturi de trei metri înălțime și 11 lungime, șir după șir după șir. Unele specimene sunt neobișnuite.
Câteva zeci de sturioni-spatulați stau înghesuiți într-un borcan de 19 litri, cu nasurile ca niște vâsle ridicate spre cer, ca o congregație de credincioși adunați la o rugăciune extraterestră. Dar nouă dintre cele 22 de rânduri din colecția principală sunt ocupate de ciprinide, adică, în linii mari, de crapi. Criteriul estetic dominant la ei este aspectul obișnuit.
Este cea mai mare colecție de pești din lume – un titlu care necesită mai multe mențiuni.
„De fapt, este cea mai mare colecție post-larvară”, spune Justin Mann, curatorul în vârstă de 38 de ani al colecției, care își petrece mare parte din timp luptându-se cu mucegaiul ce acoperă iar și iar pereții interiori. Și este cea mai mare după numărul de specimene, adaugă el, nu de specii. De fapt, peste un milion de exemplare aparțin unei singure specii, Cyprinella venusta. (Da, tot o rudă a crapului.) Colecția cuprinde și străini veniți tocmai din Indonezia. Dar majoritatea peștilor erau odinioară la ei acasă în sud-estul SUA, de la coasta Golfului Mexic din Texas până în Carolina de Sud și de Nord.
Colecția Tulane consta din doar doi pești împăiați în 1950, când a sosit în universitate tânărul și ambițiosul ihtiolog pe nume Royal D. Suttkus. El și-a propus să schimbe situația, considerând că nu poți înțelege lumea acvatică dacă nu o vezi și nu o studiezi și că nu ai șanse să protejezi ce nu înțelegi. Suttkus era un biolog practic neobosit care, în următorii 50 de ani, a umblat prin apele regiunii scufundat până la șold sau până la gât, trăgând un capăt al unui năvod de trei metri lungime, în timp ce un doctorand se străduia să țină pasul la capătul celălalt.
Alți ihtiologi călătoresc din loc în loc și colectează puțin de ici, puțin de colo, mereu în căutare de ceva nou și interesant. Dar Suttkus, care a murit în 2009, obișnuia să strângă specimene din aceleași puncte, din aceleași râuri, an după an, decenii la rând, făcând adesea și studiile obligatorii de impact asupra mediului pentru fabrici de hârtie și alți agenți poluanți. De obicei, ihtiologii scot prada pe uscat când termină colectarea, aleg câțiva pești care merită conservați, iar pe ceilalți îi eliberează.
Dimpotrivă, regula lui Suttkus era că tot ce intra în năvod ajungea în borcan.
Alți biologi nu îl priveau cu ochi buni. Colectarea excesivă în același loc o dată pe an nu risca să afecteze populația; doar că nu făcea impresie bună. Unul dintre ei a scris un cântec în care îl poreclea pe Suttkus „mașina de colectat”. Includea această strofă demnă de un film de groază:
Cheamă-ți câinele în casă, pune lacăt la acvariu, Dosește-ți și papagalul, și iguana în terariu,
Vezi și unde-ți sunt copiii, să nu umble pe maidan: Mașina de Colectat o să-i bage la borcan.
Dar iată adevărul: metodele acelea sistematice de colectare a tuturor exemplarelor s-au dovedit a fi atuul de durată al Colecției de Pești Royal D. Suttkus. Ea ne oferă acum „o fereastră către trecut” fără distorsiunile care tind să se strecoare pe r aft uril e muzeelor mai s e l e c t i v e , s p u n e Bernie Kuhajda, biolog specializat în conservare acvatică de la Tennessee Aquarium din Chattanooga. Majoritatea ihtio l o g i l o r, „ d a c ă a u d e gând să colecteze doar zece pești, or să-i ia pe cei mai mari”, spune el, „ca să le poată număra solzii”, spinii și radiile înotătoarelor, trăsături care permit identificarea corectă a speciei. „Suttkus lua tot, așa că observăm care era structura reală pe vârste în momentul și locul respectiv” – de exemplu, dacă includea toate grupele de vârstă pentru o populație sănătoasă – „ceea ce ne ajută mult”.
În ce fel ne ajută? Iată o întrebare pe care și-o pun de multe ori administratorii facultăților din ziua de azi în căutare de moduri mai interesante de a aloca bugetul. Nu demult, Universitatea din Monroe, Louisiana, a încercat să își evacueze colecția de pești cu preaviz de doar două zile, pentru că administratorii voiau să amenajeze acolo o sală de sport mai performantă. A venit în ajutorul colecției un consorțiu de instituții, printre care și Tulane, care au adăugat încă 11 rânduri de specimene într-unul din buncărele Suttkus (ele urmează să fie distribuite în alte locuri).
Colecția lui ne ajută pentru că ne dezvăluie un trecut deosebit de interesant. Suttkus a colectat pe vremea când pe râuri încă se construiau baraje pentru hidroenergie și navigație. Poluarea era, în mare parte, nereglementată. După deschiderea unui combinat chimic în nordul statului Alabama, povestește John Caruso, doctorand al lui Suttkus în anii 1970, „îmi amintesc că scoteam soreții-arlechin din apă și pur și simplu le curgea sânge din branhii”. Acum, biologii care studiază efectele dezvoltării agresive din secolul al XX-lea asupra sud-estului Statelor Unite apelează la colecția Suttkus – atât în persoană, cât și virtual, pentru că Fundația Națională pentru Științe a contribuit la transformarea ei într-unul dintre primele muzee de istorie naturală care a pus pe internet data și locul de colectare al fiecărui exemplar.
Un astfel de studiu, efectuat de cercetători de la U.S. Geological Survey, a analizat fluviul Alabama, unde vizitele regulate ale lui Suttkus au documentat o degradare cronologică, în care numărul de specii s-a redus dramatic, cu aproape două treimi, din anii ’60 până la sfârșitul secolului. Cam pe atunci, barajele au fost ultima etapă a transformării cursului de apă într-un sistem de 16 lacuri de acumulare. Efecte negative au avut și infiltrațiile din agricultură, urbanizarea și apele uzate de la stațiile de epurare și minele de suprafață.
Printre victime s-au numărat sturionul-de-Alabama, căruia barajele i-au tăiat ruta de migrație ancestrală, și subspecia din Golful Mexic a nisetrului-atlantic, acum aproape absent din râu.
Cega- de-Alabama, somnul-pitic-pestriț și bibanul-pitic-american au dispărut și ei aproape complet, iar alții, precum cleanul-de-Mobile și cleanul-de râu-american, nu mai apar în locurile unde îi captura de obicei Suttkus. Până în 2005, zece dintre speciile de pești din râu erau declarate de administrația federală periclitate, iar experții considerau alte 28 de specii vulnerabile, dacă nu mai rău. Dacă nu se iau măsuri, avertiza studiul, „extincția și mai multor specii pare inevitabilă”.
Iată deci că adevărata poveste de groază nu este colecția lui Suttkus, ci ce ne spune ea despre cum distruge omul lumea din jur.
Richard Conniff a scris articole premiate cu National Magazine Award și colaborează frecvent cu revista. Articolul anterior ilustrat de Craig Cutler, în ianuarie 2019, a tratat subiectul medicamentelor de precizie.