Acoperișul l umii se topește
G H EA Ț A CARE DE FINE Ș TE DEMULT TIMP L AN Ț URI LE MUNTOASE ALE ASIEI DE SUD SE TRANSFORMĂ ÎN LACURI, CU SPECTRUL UNOR INUNDA Ț I I CATASTROFALE.
Lacurile glaciare pot produce inundații dezastruoase în Nepal.
Dacă zbori cu avionul deasupra Muntelui Everest, vei pluti peste o mare de piscuri albe, neregulate, care se întind neîntrerupt la orizont.
Este un peisaj f ără egal pe planetă – ghețarii colosali ai Himalayei, care de milenii sunt r ef ăcuți de musonii c e acop er ă munții c u zăpadă nouă în fiecare vară.
Dar dacă ai face aceeași călătorie cu avionul peste 80 de ani, s-ar putea ca acei uriași de gheață scânteietoare să nu mai fie.
Anul acesta, Centrul Internațional pentru Dezvoltare Montană Integrată a publicat cea mai cuprinzătoare analiză de până acum a modului în care schimbările climatice vor afecta ghețarii din munții Himalaya, Hindu Kush, Karakoram și Pamir, care formează împreună un arc peste Afganistan, Pakistan, China, India, Nepal, Bhutan și Myanmar. Studiul avertiza că, în funcție de rata încălzirii globale, între una și două treimi din cei circa 56.000 de ghețari ai regiunii vor dispărea până în 2100.
Este o predicție teribilă pentru aproximativ 1,9 miliarde de sud-asiatici, care se bazează pe ghețari ca sursă esențială de apă – nu doar pentru băut și salubrizare, ci și pentru agricultură, hidroenergie și turism. Dar studiul a analizat și o chestiune mai urgentă: pe măsură ce ghețarii se topesc cu rapiditate, unde se va duce toată apa – în jur de 3.850 de kilometri cubi, cam cât are Lacul Huron?
Răspunsul este că Himalaya, mult timp definit de ghețarii săi, devine rapid un lanț muntos definit de lacuri. De fapt, un alt studiu a constatat că între 1990 și 2010 s-au format peste 900 de noi lacuri alimentate de ghețari în lanțurile muntoase înalte ale Asiei. Din cauza locurilor izolate, oamenii de știință trebuie să se bazeze pe sateliți pentru a le număra, iar noile lacuri par să crească atât de repede, încât este greu ca echipele științifice să cadă de acord asupra numărului exact.
Acest articol a fost susținut de Rolex, în parteneriat cu Societatea National Geographic la Inițiativa Perpetual Planet, o serie de expediții științifice pentru explorarea, studierea și documentarea schimbărilor în cele mai unice regiuni ale planetei.
„Se întâmplă mult mai repede decât ne așteptam chiar și acum cinci sau zece ani”, spune Alton Byers, explorator National Geographic și geograf montan la Universitatea din Boulder, Colorado.
PENTRU A ÎN Ț E LEGE CUM SE FORMEAZĂ ACESTE LACURI, gândiți-vă la ghețar cal a un buldozer de gheață care coboară încet pe versantul unui munte, râcâind prin pământ și lăsând o creastă de grohotiș deoparte ș ideal ta în timp ce înaintează. Aceste creste se numesc morene, iar în timp ce ghețarii se topesc și se retrag, apa umple scobitura rămasă, iar morenele servesc ca baraje naturale.
„Încep sub forma unor bălți cu apă din topire”, explică Byers, și „se unesc pentru a forma o singură baltă, apoi un lac mai mare. Și an de an devin tot mai mari, până când ai un lac cu milioane de metri cubi de apă.” Și pe măsură ce se umple, lacul se poate revărsa peste morenele care îl țin pe loc sau, în cazul cel mai rău, morenele pot ceda. Cercetătorii numesc un astfel de eveniment inundație prin răbufnirea unui lac glaciar sau GLOF, dar există și un cuvânt folosit de șerpași: chhu-gyumha, o inundație catastrofală.
Una dintre cele mai spectaculoase GLOF din Himalaya a avut loc în regiunea Khumbu din Nepal la 4 august 1985, când o avalanșă de gheață s-a rostogolit pe Ghețarul Langmoche și s-a izbit în Lacul Dig, lung de 1,6 kilometri și în formă de pară.
Lacul avea probabil sub 25 de ani vechime – o fotografie făcută în 1961 de către cartograful elvețian Edwin Schneider arată doar gheață și grohotiș la poalele lui Langmoche. Când avalanșa a lovit lacul, a creat un val între 4 și 6 metri înălțime care a rupt morena și a eliberat în aval peste 5 milioane de metri cubi de apă – cam echivalentul a 2.000 de bazine olimpice de înot.
Șerpașul care l-a văzut a descris o masă neagră de apă care cobora încet pe vale, însoțită de un zgomot puternic asemenea mai multor elicoptere și
de mirosul de pământ proaspăt arat. Inundația a distrus 14 poduri, în jur de 30 de case și o uzină hidroelectrică. Potrivit unor relatări, mai multe persoane au fost ucise. Printr-un binefăcător capriciu al sorții, inundația a avut loc în timpul unui festival al recoltei, așa că erau puțini localnici în apropierea râului în acea zi, lucru care fără îndoială a salvat vieți.
„Evenimentele GLOF au existat întotdeauna”, spune Byers. „Dar nu am avut niciodată atât de multe lacuri periculoase într-o perioadă atât de scurtă. Știm foarte puține lucruri despre ele.” Inundația de la Lacul Dig a concentrat atenția asupra riscurilor prezentate de alte lacuri din Himalaya. Principalele erau Lacul Rolpa, în Valea Rolwaling din Nepal, și Lacul Imja, aproape de poalele Everestului, direct în amonte față de mai multe sate de pe popularul traseu de trekking până la Tabăra de bază de pe Everest.
La sfârșitul anilor ’80, echipe de cercetători au început să studieze cele două lacuri. Imaginile din satelit au dezvăluit că Lacul Imja se formase după Lacul Dig, cândva în anii ’60, și se extindea în ritm alarmant. Un studiu a estimat că între 2000 și 2007, suprafața sa a crescut cu aproape 87.000 de metri pătrați.
„Problema cu lacurile glaciare este că riscurile sunt în permanentă schimbare”, spune Paul Mayewski, directorul Institutului pentru Studiul Schimbărilor Climatice de la Universitatea din Maine și liderul expediției organizate în 2019 de Societatea National Geographic și Rolex pentru studierea ghețarilor din Nepal. De exemplu, multe morene care rețin lacuri glaciare sunt consolidate natural cu bucăți de gheață, ceea ce ajută la stabilizarea structurii în ansamblu. Dacă gheața se topește, o morenă cândva solidă ar putea ceda.
Alte amenințări pândesc sub gheață. În timp ce are loc topirea, într-un ghețar în retragere pot apărea peșteri mari care se pot umple cu apă. Aceste rezervoare ascunse se unesc uneori în gheață, prin canale, cu bălțile de la suprafață. Când o cale de evacuare pentru un rezervor se topește brusc, zeci de bălți unite se pot scurge simultan, creând un adevărat potop. Deși mai mic și mai puțin distrugător decât GLOF, acest tip de eveniment – cunoscut de cercetători sub numele de inundație din canalele endoglaciare – are loc mai frecvent. Se știu puține despre el. „Nu este atât de ușor să ne dăm seama cum curge apa prin ghețari”, spune Mayewski.
Însă deocamdată GLOF rămân principala grijă. Byers arată spre morena de la poalele Ghețarului Khumbu, unde se află în prezent un grup de mici bălți. „Acela este următorul lac mare”, spune el, notând că morena se ridică deasupra satului de trekking Tugla. „Este doar o chestiune de timp până să devină un potențial risc.”
Este greu ca oamenii de știință să evalueze pericolul fără muncă de teren, care adesea necesită zile întregi de drumeție până la lacurile izolate, însă un studiu din 2011 a identificat 42 de lacuri din Nepal ca fiind expuse unui risc foarte ridicat sau ridicat de inundație. În întreaga regiune Himalaya, numărul ar putea fi peste o sută.
U N A LT L O C C A R E A R E O L U N G Ă I S T O R I E a confruntării cu lacuri glaciare în creștere este Peru, o țară muntoasă care a pierdut până la 50% din ghețari în ultimii 30-40 de ani și unde au murit mii de oameni în evenimente GLOF. După ce o inundație devastatoare din Lacul Palcacocha a distrus o treime din orașul Huaraz, omorând aproximativ 5.000 de oameni, peruanii au încercat modalități inovatoare de a drena parțial lacurile glaciare periculoase. Astăzi, zeci de lacuri montane din Peru sunt îndiguite și cu nivel controlat – creându- se uzine hidroelectrice și canale de irigație în același timp.
Însă există obstacole majore în implementarea unora dintre aceste soluții în Nepal.
Diferența mare dintre Peru și Himalaya este logistica, explică John Reynolds, un specialist britanic în geo-riscuri care a fost printre conducătorii
Ghețarii conțin aproape 3.850 de kilometri cubi de apă, cam cantitatea din Lacul Huron. Întrebarea i mediată pentru oamenii din regiune:
când se vor topi ghețarii, unde se va duce toată acea apă?
unui efort de reducere a nivelului Lacului Rolpa, considerat de mulți cel mai periculos lac din Nepal. „În Peru ajungi cu mașina până la o zi de mers pe jos față de lac”, spune el. În Nepal, „ar putea dura cinci, șase zile să ajungi acolo pe jos de la cel mai apropiat capăt de drum”.
Lacul Rolpa este atât de izolat, încât utilajele grele au trebuit să fie transportate acolo pe bucăți, cu elicopterul, și apoi reasamblate. După construirea unui mic baraj cu ecluze, inginerii au început încet să golească lacul. „Dacă reduci apa prea repede, se pot destabiliza laturile văii, în special morenele laterale care au colectat-o”, spune Reynolds. În cele din urmă, nivelul apei din Lacul Rolpa a fost coborât cu peste 3,5 metri – primul proiect de reducere a riscurilor în Himalaya.
În 2016, armata nepaleză a participat la un proiect de urgență care a drenat din Lacul Imja o cantitate similară. Niciuna dintre măsuri nu a redus complet riscurile de inundație, dar ambele reprezintă, împreună cu instalarea sistemelor de avertizare, un pas pozitiv.
Nu toate lacurile glaciare prezintă o amenințare egală, iar cercetătorii învață cum să evalueze nivelul real de risc al fiecărui lac, în timp ce continuă să creeze noi modalități de studiere. În unele cazuri, au constatat că riscul perceput era exagerat, inclusiv în cazul Lacului Imja. „Nu există o relație propriu-zisă între cauzalitatea unui GLOF și dimensiunea lacului”, spune Reynolds. „Esențial este modul în care corpul lacului interacționează cu barajul în sine.”
Și nu doar lacurile mari prezintă amenințări, spune cercetătorul nepalez Dhananjay Regmi. „Ne îngrijorează mai mult lacurile mari, dar majoritatea dezastrelor din ultimii ani au fost provocate de lacuri relativ mici, la care nici nu ne gândeam.”
Indiferent dacă lacurile sunt mici sau mari, există puține îndoieli că condițiile pentru declanșarea inundațiilor sunt în creștere. Reynolds atrage
atenția că, pe măsură ce permafrostul începe să se dezghețe, căderile de roci și marile alunecări de teren vor deveni mai comune, iar dacă ating lacuri vulnerabile, ar putea declanșa inundații similare cu cea din Valea Khumbu din anul 1985.
„Trebuie să efectuăm studii integrate asupra geo-riscurilor din aceste văi”, spune Reynolds. „GLOF reprezintă doar o parte dintre ele.”
Regmi consideră că creșterea nivelului lacurilor este o oportunitate de dezvoltare. „Fiecare lac are propriile caracteristici și fiecare trebuie tratat diferit”, explică el, notând că unele ar putea fi surse bune de apă minerală, iar unele ar putea fi bune pentru hidroenergie sau turism, în timp ce altele ar putea fi rezervate pentru scopuri religioase.
Alton Byers este optimist în legătură cu progresul deja făcut. „Nu e vorba doar de proiectele mari de infrastructură, precum scăderea Lacului Imja. Oamenii care locuiesc în regiuni montane izolate își creează propria tehnologie pentru a se adapta.”
El notează că locuitorii din Khumbu au început să construiască gabioane – cuști de sârmă pline cu pietre – pentru a ajuta la devierea inundațiilor de la așezări. Efortul a dat roade în 2016, când o inundație din canalele endoglaciare s-a revărsat asupra satului Chukung. Gabioanele au rezistat împotriva torentului, deviind apele de viitură în jurul mai multor cabane, iar satul a fost salvat.
Freddie Wilkinson a relatat de la Tabăra de bază de pe Everest în sezonul de cățărare din 2019. Articolul său despre cățărarea în Queen Maud Land din Antarctica a apărut în numărul din septembrie 2013.