Bricolaj și serotonină

O POVESTE DESPRE MICI ACTIVITĂŢI FĂRĂ NUME ŞI CUM POT CONTRIBUI ELE LA FERICIREA NOASTRĂ .

EESTE BINECUNOSCUT FAPTUL CĂ, atunci când se confruntă cu o situaţie stresantă, organismul își activează acel mecanism fight- or- flight ( luptă sau fugi). Însă pentru o categorie selectă a populației, acest mecanism are și o a treia opțiune: fight- or-flight- or- craft. Din păcate, traducerea acestei variante nu mai încape într- o paranteză. Conceptul problematic – atât la nivel lingvistic, cât şi cultural – este craft. Să-l traduci ca „ artizanat”? Te duce cu gândul la marfa repetitivă din magazinele deschise pentru turişti, dar în care nu intră îndeobşte nimeni, indiferent de provenienţa geografică. Să-i spui „meşteşug”? Acesta e teritoriul meşterilor de la ţară, care se zbat să-şi ţină arta în viaţă şi pe care vilegiaturiștii îi filmează lucrând, uitându-i cu desăvârșire la finalul vacanței. Dar unde e terenul lingvistic al celor care, înghesuiţi în conul de lumină al unei lămpi dintr-un colţ de apartament urban, lucrează cu aceleaşi materiale ca

şi strămoşii lor, dar creează ceva proaspăt, actual şi relevant? E aici, în spaţiul lui craft, care, ca să complice şi mai mult lucrurile, e şi verb! A meşteşugi? A bricola? A crea? Dicționarele refuză să se implice în discuție, iar pe mine nu mă satisface niciunul dintre termeni. Cert este că acest no-man's-land din vocabularul românesc are o populaţie destul de numeroasă. O populație care pictează, sculptează, modelează, împletește, coase, lipește, lăcuiește, nu doar pentru a-și etala sau valorifica produsul rezultat, ci și datorită efectelor pe care le resimte la nivel emoțional în urma practicării meșteșugului lor.

Acum mulţi ani, într- o altă viaţă, treceam printr- o încercare emoțională. În mijlocul distrugerilor, prefacerilor şi reaşezărilor interioare – în acelaşi fel în care te adoptă o pisică – m-a găsit o maşină de cusut. În primele luni, ne-am petrecut tot timpul disponibil împreună. Gustam cu deliciu infinitatea de posibilităţi creative care mi s-au deschis dintr- odată înainte, învălmăşeala de culori apărută în jur într-un mediu până atunci bej, satisfacţia dobândirii unei abilităţi noi, dar mai presus de toate, liniştea care părea că vine la pachet cu tiparele fiecărui proiect. De atunci, cusutul a ocupat o parte, fie ea oricât de mică, din fiecare zi pe care am trăit- o. La câţiva ani după, fratele meu a trecut printr-un proces de prefacere similar; printr- o coincidenţă uimitoare, s-a trezit practicând meşteşugul bunicului, pe când eu î l preluasem pe cel al bunicii. M-am întrebat atunci: sunt membrii familiei noastre supuşi unui mecanism genetic inevitabil, care se declanşează inexorabil puțin înainte de 30 de ani şi prin care strămoşii noştri se trezesc în noi? Sau existența unor abilități înnăscute ne oferă meșteșugitul ca fiind cea mai la îndemână formă de autoechilibrare? Cum funcționează mecanismul antidepresiv al lucrului de mână? Câți or mai fi ca noi?

Răspunsul la ultima întrebare a venit de la sine la scurt timp, când am avut șansa de a organiza primul târg de produse lucrate manual din orașul meu. Lansând invitația pe rețelele sociale, speram să găsim o mână de artizani care să anime puțin livada cafenelei nou-nouțe pe care ne doream s- o promovăm. Însă rezultatul a depășit și cele mai fantastice așteptări: din cotloanele neștiute ale orașului au început să iasă valuri de artizani care au sărit cu surpriză și entuziasm la oportunitatea de a se întâlni pe viu cu alți oameni cu preocupări similare, despre care nici nu știau că există. Peste noapte, ne-am regăsit în situația neverosimilă de a refuza participanți din lipsă de spațiu! Am petrecut ore întregi într-un extaz creativ, ignorând chiar existența potențialului public pentru care porniserăm această întreprindere și plimbându-ne de la stand la stand, schimbând impresii, tehnici, metode și mirări față de talentul fiecăruia. Bucuria acestei întâlniri era și una de ordin lingvistic: am realizat abia atunci că, din cărți și reviste, îmi construisem

un întreg vocabular centrat pe meșteșugul meu, dar ale cărui cuvinte nu le rostisem niciodată cu voce tare până atunci, din lipsa unui interlocutor care să le înțeleagă. Nu eram singura. Deasupra livezii cafenelei plutea un nor multicolor de termeni fără echivalent în limba română – quilling, applique, decoupage, patchwork… – fiecare legat cu un fir strălucitor de o emoție pozitivă.

O temă revenea constant în discuțiile dintre expozanții acelei prime zile: „Uit de toate atunci când lucrez”. Atunci am realizat că există mulți alții care, la fel ca și cei din familia mea, ajunseseră în mod accidental la acea stare de „flow” (iată, încă un termen fără echivalent!), cum o numește psihologul Mihály Csíkszentmihály, o stare de echilibru între abilități și provocări, de natură a oblitera stimuli externi și de a face trecerea timpului irelevantă. Psihologul susține că tocmai această stare este secretul fericirii; atunci când o persoană e implicată într- o activitate creativă, problemele curente și chiar nevoile fizice sunt temporar suspendate. Ba mai mult, mișcările manuale repetitive activează sistemul nervos parasimpatic, lucru care conduce la liniștirea răspunsului de tip „luptă sau fugi”.

Activitățile centrate pe lucrul manual reprezintă o parte centrală a terapiei ocupaționale contemporane, dar discuția despre efectele benefice ale lucrului de mână asupra psihicului nu este una recentă. Soldaților întorși din Primul Război Mondial li se recomanda să se apuce de împletit coșuri, cu scopul de a- și „distrage atenția” de la ororile trăite. Se cunoștea efectul anxiolitic și antidepresiv al lucrului de mână, dar numai la un nivel empiric. Abia la începutul anilor 2000, antropologul Stephanie Bunn a demonstrat că gesturile fizice și abilitățile spațiale implicate în împletirea coșurilor pot îmbunătăți plasticitatea creierului și pot chiar restabili căi neuronale pierdute în urma unui accident vascular cerebral.

ÎN 2018, B B CA REALIZAT O CERCETARE pe scară largă în colaborare cu University College Londo, chestionând aproape 50.000 de artizani cu privire la efectele pe care le resimt în urma practicării meșteșugului lor. Rezultatele sunt uimitoare: trei sferturi dintre cei întrebați au declarat că meșteșugul lor îi ajută să-și țină sub control anxietatea și stresul. Acest mecanism reglator al lucrului de mână pare să acționeze în trei moduri complementare. În primul rând, activitatea creativă manuală are un efect de distragere de la stimuli din exterior, dar și de la emoții sau gânduri negative venite din interior. Atingând starea de „flow”, o stare de imersie similară cu cea pe care o atingem când medităm, intervine uitarea temporară aceea ce ne face nefericiți (frici nejustificate, pierderea unei persoane dragi, nevoia dea consuma ceva dăunător etc .). În al doilea rând, activitatea manuală este una de autodezvoltare, iar dobândirea de noi abilități, precum și satisfacția transpunerii propriilor idei în realitate, e de natură

ATING ÂND„DE CU ATINGEM F L OI MERSI E CEA W ”, PE O CÂND S STAREA CARE TA SIMILARĂ RE M EDITĂM,ODE INTERVINE TEMPORARĂ UITAREA ACEEA CE NE FACE NEFERICIȚI (FRICI NEJUSTIFICATE, PIERDEREA UNEI PERSOANE DRAGI, NEVOIA DEA CONSUMA CEVA DĂUNĂTOR ETC .)

a ne spori stima de sine. Nu în ultimul rând, practicarea unui meșteșug reprezintă un bun mijloc de contemplare, timpul petrecut la masa de lucru oferindu-ne răgazul de a medita asupra propriilor probleme, emoții și dorințe. Ca și sportul sau ciocolata, angajarea în activități creative manuale sporește nivelul de serotonină. Ceea ce este și mai surprinzător este că astfel de efecte se resimt chiar după o singură ședință, ele cumulându-se în timp. Pe scurt, mai mult meșteșug, mai multă fericire!

Efectul terapeutic al procesului de creaţie manuală în sine e suplimentat de satisfacţia de a fi creat ceva din nimic şi de bucuria de a vedea rezultatul propriei munci, o satisfacţie de care profesiile contemporane sunt tot mai rupte. La acestea se mai adaugă latura socială a procesului: cluburile, târgurile, atelierele de creație și alte adunări similare sporesc sentimentul de coeziune socială, de apartenență, și acesta fiind un factor important în menținerea neuroplasticității și chiar a sănătății fizice. Acum, la zece ani după acea primă întâlnire din livadă, cuvintele tot nu au echivalent în limba română, dar bucuria rostirii lor este aceeași. E bucuria apartenenței la o comunitate care între timp s-a închegat frumos și a făcut multe pentru a readuce în atenția publicului relevanța și importanța artizanatului modern.

Şi dacă cele de mai sus tot nu v- au convins, efectele benefice ale lucrului de mână pot fi observate și cu propriii ochi: din Maramureşul istoric până la târgurile handmade „hipsterești”, nu vei găsi artizan morocănos. Iar asta e o veste minunată: într-o ţară în care nimeni nu îți zâmbește pe stradă, o țară care are 5 psihoterapeuți la suta de mii de locuitori, comparativ cu media europeană de 22, o formă de autoreglare accesibilă, plăcută şi necostisitoare e mai mult decât bine-venită.