Nu treziți ursul

ÎNTR- O PEȘTERĂ IZOLATĂ DIN UTAH, UN URS NEGRU ÎN HIBERNARE PRIMEȘTE OASPEȚI NEAȘTEPTAȚI.

NU TREBUIA decât să schimbăm niște baterii.

Numai că bateriile erau în zgarda cu radiotransmițător purtată de un mascul de urs-negru-american din Parcul Național Bryce Canyon, Utah. Wes Larson, biolog specializat în fauna sălbatică la Universitatea Brigham Young, care căuta metode de a reduce conflictele între om și urs în jurul campingurilor izolate, mă invitase într-o „mică aventură”: urma să tranchilizăm ursul în hibernare.

Într-o zi rece și limpede de februarie, Wes, împreună cu fratele lui, Jeff, cu asistentul lui, Jordan, și cu mine urmăream coordonatele GPS de la zgarda ursului pe un deal, apoi printr-o râpă de pământ roșu acoperit cu tufăriș și zăpadă proaspătă. Semnalul ne-a condus până pe un versant abrupt. Temperatura a coborât sub -10°C, iar noi încercam să dibuim intrarea în bârlog prin zăpadă.

Semnalul radio slab ne-a dus la mai multe bârloguri goale și, cum soarele era gata să apună, ne gândeam să ne întoarcem. Chiar atunci s-a prăbușit o cortină de zăpadă care a dezvăluit o peșteră de gresie. Se îngusta până devenea un tunel întunecos, iar din el venea, umed, mirosul de mosc al unui animal sălbatic.

Tunelul, în care de-abia se putea întoarce în loc un om, cotea brusc spre stânga, așa că nu vedeam înăuntru. Wes n-a ezitat. Înarmat cu un baston telescopic de doi metri cu o seringă tranchilizantă în vârf, a înaintat cu capul înainte. După el s-a târât fratele lui.

Treizeci de secunde mai târziu, au venit îndărăt, ca din pușcă. Ursul care își primise zgarda cu un an și jumătate în urmă cântărea acum mai bine de 150 kg – și era treaz. Wes reușise să-l înțepe cu seringa, așa că am așteptat să-și facă efectul tranchilizantul. Când hibernează, respirația ursului încetinește și

temperatura corpului îi scade cu circa 6,5°C – suficient de joasă ca să-i înjumătățească rata metabolică, dar suficient de mare ca să reacționeze la pericol. Apoi, târându-mă pe antebrațe și genunchi, am intrat și eu după Wes, prea puțin mângâiat de gândul că ursul o să-l mănânce pe el primul dacă ne atacă.

Când am trecut de curbă, scânteiau la noi doi ochi larg deschiși. Nu adormise. Am făcut repede fotografia de mai sus. Wes mi-a spus să stau pe loc cât se retrăgea el să pregătească încă o doză de tranchilizant; dacă ursul ieșea pe jumătate sedat, risca să cadă în canionul de dedesubt.

Animalul a început să se târască spre noi, până am fost nevoit să ies din bârlog. Împreună, am blocat la repezeală ieșirea cu rucsacuri și bețe, iar Wes l-a împuns din nou – dar ursul a trecut împleticindu-se prin baricadă și a luat-o târâș la vale, prin zăpadă.

Jeff și Jordan s-au repezit la labele din spate, chinuindu-se să-l oprească; Wes i-a sărit în spate și l-a apucat de zgardă.

Ursul i-a tras după el în vale și s-a oprit în ramurile de jos ale unui pin. Dormea – tranchilizantul își făcuse efectul. Wes și fratele lui i-au înlocuit zgarda și i-au făcut un control medical, dar ne mai aștepta o sarcină dificilă: să cărăm un urs inert de 150 kg la deal și să-l ducem în siguranță în bârlog înainte să se trezească. Am tras și am împins din răsputeri. Înainte să dispară efectul sedativului, am reușit.

În primăvară, semnalele de la noua zgardă-radio au arătat că ursul își reluase viața de zi cu zi – evitând, speram noi, alte contacte cu oamenii.