UN AN DEVASTATOR
COVID-19 a dominat viața de pe planetă și ne-a lăsat fără răspuns la întrebări importante: Cum va arăta lumea de acum înainte? Cum și în cât timp ne vom reveni? Vom reuși să corectăm din mers problemele structurale ale societății?
ÎN ANUL ACESTA – „devastator”, cum îi spune Robin Marantz Henig în paginile următoare – un bărbat din Java Centrală a făcut o barieră din bambus, a scris CARANTINĂ cu vopsea pe o bucată de PVC și a blocat drumul spre un sat. Un antreprenor de pompe funebre din Belgia a adoptat combinezonul de protecție pe post de uniformă de lucru. O fetiță din Detroit s-a plâns de dureri de cap; o lună mai târziu, la slujba de înmormântare la care n-au putut participa decât 12 persoane, părinții ei au plâns-o din spatele măștilor.
Iată ce ne-a impus anul acesta să înțelegem: că oamenii, locurile, suferințele acestea sunt legate toate de un singur fenomen. Cei mai mulți dintre noi nu suntem nici epidemiologi, nici supraviețuitori ai gripei spaniole; pentru majoritatea dintre noi, până în 2020 cuvântul „pandemie” ținea de istorie, de ficțiunile distopice sau cărțile de avertizare ale jurnaliștilor de știință, ca Henig. Efortul de a înțelege noul coronavirus ca pe un adevărat eveniment global ne epuizează.
Simpla încercare de a ține pasul cu studiile științifice îl copleșește până și pe observatorul antrenat, după cum subliniază Henig într-una dintre analizele din numărul de față: „Chiar și pentru o pasionată de știință ca mine, a fost tulburător spectacolul [cercetătorilor] care dezbăteau, se contraziceau, își schimbau poziția și recalculau. Îmi doream să apară din senin un erou în halat alb și să șteargă totul cu buretele.”
A numi eseurile și imaginile strânse aici o arhivă a pandemiei ar fi un act de hybris și de speranță; arhiva se face după, în retrospectivă. Când vom ajunge oare la „după aceea”? Vom merge mai departe, altfel nu se poate, dar în ce fel? Către ce? Și cum ne-a schimbat anul acesta devastator? Iată câteva dintre întrebările pe care și-au propus să le exploreze autorii și fotografii din ediția de față.
ÎN FRĂMÂNTATA EI relatare despre percepția asupra cercetării științifice într-un viitor marcat de coronavirus, Henig se declară uimită de viteza a studiilor, multe dintre ele efectuate cu o transparență fără precedent, în fața unui public avid și el după un erou în halat alb.
„Poate perspectiva noastră nefiltrată se va dovedi benefică”, scrie ea. „Poate, în mod ciudat, faptul că urmărim oamenii de știință cum încearcă să construiască
un avion în timp ce-l pilotează (cum au descris unii studiile asupra coronavirusului) ne va ajuta să înțelegem mai bine procesul științific în general.”
Poate. Noi, oamenii, suntem o specie nerăbdătoare și obsedată de sine, capabilă de eroisme magnifice și de o incredibilă imbecilitate. Ce șanse avem să găsim o cale sustenabilă prin actuala calamitate? Ele par să se schimbe de la o lună la alta, de la o zi la alta.
În timp ce noi exersam vocabularul carantinei și al spălatului pe mâini 20 de secunde, temperaturile planetare continuau să crească. Ne-a bătut un vânt de optimism derivat din pandemie – ce-i drept, parțial justificat. Delfinii reveniți în canalele Veneției (1) – regretăm, n-au fost adevărați, oricât ne-am fi dorit. Locuitorii din Punjab care vedeau Himalaya pentru prima oară în zeci de ani, pentru că încetinirea economiei a redus enorm poluarea – da, asta a fost adevărată, ca și știrile despre aerul mai curat din Bangkok și São Paulo.
A apărut o sintagmă ciudat de poetică, „încetarea mișcării”, în declarațiile președintelui kenyan Uhuru Kenyatta, când a anunțat prima fază de izolare a țării. O vreme, întreaga lume a părut să cadă în nemișcare în
2020, regiune după regiune. Bulevarde pustii. Afaceri cu obloanele trase. Un cvartet din Barcelona care cânta Puccini într-o sală plină de plante în ghivece.
Dar chiar și cei care au avut posibilitatea să se izoleze în locuințe și-au dat seama ce greșit era să creadă că mișcarea încetase. Ambulanțele circulau, camerele de gardă și secțiile de terapie intensivă fierbeau. O uriașă parte din populația lucrătoare și săracă riscă în continuare să se infecteze cu coronavirus, pentru că nu are de ales. (2)
Așa cum scrie Robert Kunzig în eseul lui despre efectele pandemiei asupra mediului, poluarea aerului crește din nou, iar anul acesta a luat foc tundra siberiană. „Experiența câștigată din COVID-19 va schimba oare în mod durabil felul cum ne tratăm planeta, de pe urma căreia se luptă să trăiască aproape opt miliarde de oameni?”, întreabă Kunzig. „Cum ar fi dacă economiile lumii s-ar gospodări în limitele stabilite de natură?”
Anul devastator ne-a făcut pe unii dintre noi să negăm și mai vehement schimbările de climă, mai ales în SUA, care la jumătatea lui aprilie înregistrau cea mai mare rată a deceselor de COVID19 din lume, iar la sfârșitul lui august raportau circa 180.000 de decese, cu vreo 50% mai multe decât următoarea țară de pe listă, Brazilia. Tot anul acesta a creat și noi luptători, după cum ne amintesc Philip Morris și alți autori din numărul de față: oameni dispuși să-și pună naibii masca și să facă tot ce pot ca să conducă, să aline, să aibă grijă de cei din jur.
Cum ar fi dacă, așa încep speculațiile nesfârșite. În 2020, ele continuă astfel:
Dacă am înlocui aplauzele pentru lucrătorii declarați brusc „esențiali” cu salarii mai mari, măsuri de protecție mai bune și asigurări de sănătate garantate. Dacă ne-am strădui să citim statisticile de infectare nu ca să ne tot evaluăm riscul personal, ci pentru a înțelege suferința disproporționată pe care o aduce pandemia în rândul populațiilor neagră, latino-americană și amerindiană din țară. Dacă am cerceta mai de aproape chipurile celor îndoliați de virus, deși e mai confortabil să întoarcem privirea.
Țineți minte fetița din Detroit? O chema Skylar Herbert. Mama ei e polițistă, tatăl e pompier. Avea cinci ani. j