ÎNCREDERE ÎN ȘTIINȚĂ
După ce am văzut cum cercetătorii învață să lupte cu COVID-19 din mers, ar trebui să avem și mai mareîncredere în munca lor.
DACĂ EXISTĂ O TEMĂ care să se regăsească în toate cărțile și articolele mele din ultimii 40 de ani, e fascinația față de ce au aflat cercetătorii despre corpul omenesc. Lunga carieră petrecută explicând cercetări biomedicale mi-a insuflat un profund respect pentru procesul științific. În ciuda pașilor greșiți și corecturilor care apar când și când, cred că el ne împinge, fundamental, spre o mai bună înțelegere a lumii și a modului în care putem trăi cât mai bine în ea.
Așa încât, atunci când oamenii de știință au început să facă eforturi să priceapă acest coronavirus nemaivăzut, eram perfect pregătită să le urmez sfaturile de siguranță, pornind de la ipoteza că virusul se transmitea în principal prin picăturile respiratorii proiectate prin tuse și strănut, rămase pe diverse suprafețe. Mi-am șters conștiincioasă blaturile din bucătărie, m-am străduit să nu-mi mai ating fața și m-am spălat pe mâini hotărât. Și apoi, la vreo două săptămâni și jumătate după ce orașul meu, New York, și-a închis restaurantele, teatrele de pe Broadway și cel mai mare sistem de școli publice din SUA, cercetătorii și-au modificat mesajul: toată lumea trebuia să poarte mască. Sfatul inițial, transmis pe un ton încrezător, fusese ca masca să fie purtată doar de personalul medical din prima linie. Revizuirea se baza în mare măsură pe o nouă ipoteză: coronavirusul se răspândea mai ales prin aer.
Și atunci, care era adevărul? Se transmitea prin suprafețe sau prin aerosoli? Trebuia să ne temem mai mult de butoanele contaminate din lift sau de oamenii care respirau lângă noi? Oare măcar oamenii de
Cum au fost create imaginile: Fotograful a ales să surprindă noile noastre rutine cu o cameră termosensibilă, pentru a reflecta felul în care temperatura corpului nostru a devenit un posibil indicator al infecției cu coronavirus. Temperaturile sunt convertite într-un spectru de culori, de la albastru rece până la portocaliu cald.
știință știau să răspundă la aceste întrebări? Recunosc, schimbarea de atitudine în privința măștilor m-a speriat – eram dornică să port mască, dacă așa spuneau specialiștii – pentru că cercetătorii se dumireau și ei tot din mers. Cele mai clare verdicte, pronunțate de cei mai inteligenți specialiști din lume, păreau a fi, brusc, nu mult mai mult decât simple presupuneri inteligente, bine intenționate.
Merită să luăm o pauză și să ne întrebăm ce efecte pe termen lung vor avea toate aceste fente și eschive pe care le fac sub ochii noștri cercetătorii, pe traseul lor spre o mai bună înțelegere a coronavirusului și a modului de contracarare a COVID-19, boala pe care o provoacă. Și totul se întâmplă în public, în văzul întregii lumi și cu o viteză nebună. Chiar și pentru o tocilară pasionată de știință ca mine, e neliniștitor să-i văd cum tot dezbat, nu cad de acord, se răzgândesc și reevaluează. Mi-aș fi dorit mai degrabă să văd apărând un erou înveșmântat în halat alb, care să facă virusul să dispară. Eram doar un bebeluș în 1955, când Jonas Salk a prezentat vaccinul antipoliomielitic și a învins această boală de temut. Chiar și după aceea, mama mea îi rostea mereu numele cu mult respect. (1)
În timp ce oamenii de știință se grăbesc să ne salveze de o molimă înfiorătoare, aparent foarte greu de tratat, avem și șansa unui alt final fericit, care să implice nu numai supraviețuire, ci și înțelepciune. Dacă e să rămânem cu o megalecție valoroasă din această experiență tristă, sper să fie că putem avea încredere în știință, ca să ne ajute să ieșim dintr-o criză existențială.
SĂ NE ÎNȚELEGEM CLAR:
provocarea este uriașă și fără precedent. Dacă un virus obișnuit e ca o ghicitoare învăluită într-un mister împachetat într-o enigmă, coronavirusul denumit SARS-COV-2 e toate astea și încă multe altele pe deasupra. Vine cu un amestec feroce de contagiozitate și mortalitate care l-a făcut pe Anthony Fauci, directorul Institutului Național pentru Alergii și Boli Infecțioase din SUA, să-l descrie drept „cel mai crunt coșmar al lui”. În primul rând, când a apărut, nimeni de pe Pământ nu era imun la el. În al doilea rând, se transmite prin aer și infectează căile respiratorii superioare, ceea ce înseamnă că poate fi proiectat rapid înapoi în aer, unde să plutească mai departe, de la un om la altul. În al treilea rând – și probabil cel mai cumplit – virusul este mai contagios înainte să provoace simptome, ceea ce înseamnă că purtătorii se simt suficient de bine ca să se fâțâie prin lume tocmai când riscul de a-i infecta pe cei din jur este cel mai ridicat.
Trucurile folosite de acest virus pentru a zădărnici contraatacurile organismului sunt diabolic de eficiente. După ce pătrunde în corp prin nas sau gură, coronavirusul evită prima linie de apărare a sistemului imunitar, se strecoară cu ușurință în celule, face copii ale propriilor structuri deturnând mecanismele de funcționare ale celulelor și se asigură că aceste copii funcționează, folosind un mecanism de verificare pe care alte virusuri nici măcar nu îl au. Efectele sunt necruțătoare: poate să transforme celulele din plămânii unui om într-un material inutil, care arată ca sticla pisată; să spargă vasele de sânge sau să le distrugă cu cheaguri microscopice; și să înece în mucus rinichii, inima sau ficatul, împiedicând aceste organe să mai funcționeze și rigidizându-le prea mult ca să se mai poată reface. Poate să dezarmeze celulele care atacă virusurile invadatoare și apoi să declanșeze o a doua reacție imunitară, care s-o ia complet razna,
provocând în mod paradoxal o nouă catastrofă. (2) Și oricine intră în contact de la mică distanță cu o persoană deja infectată are șanse mari – deși nimeni nu știe sigur cât de mari – să se infecteze, la rândul său.
Cel mai crunt coșmar al lui Fauci? Eu de-abia dacă mai reușeam să pun capul pe pernă și să adorm...
Cum această pandemie pune în pericol întreaga lume, lupta contra ei s-a purtat în spațiul public, în văzul tuturor. Cetățeanul de rând are acces la ipoteze științifice care în mod normal ar fi rezervate doar pentru conferințe academice și jurnale cu proceduri de publicare complicate și lente. În mare parte, dezbaterea acestor idei are loc la televiziune, dar și pe Twitter, pe Facebook și în întâlnirile organize în curte, pe șezlonguri, de tot felul de epidemiologi „de baltă”. Mă trezesc întrebându-mă sincer dacă e cineva implicat în toată vorbăria asta care să priceapă cu adevărat cum funcționează, de fapt, știința.
Știința presupune colaborare și are nevoie de mai mulți eroi. Înțelegem asta acum, când mii de cercetători și-au reorientat laboratoarele, oricât de îndepărtate de domeniile lor ar fi virusologia și bolile infecțioase, doar ca să atace în grup această problemă ca o hidră cu mai multe capete. E o situație fără precedent, în care oameni de știință din mai multe țări colaborează și acționează cu toată viteza, chiar și acolo unde liderii lor politici încă se atacă între ei.
Urmărind acest efort științific amplificat, am trăit sentimente amestecate: mi s-a părut încurajator să văd o atare organizare de forțe, dar faptul că e atât de greu de urmărit mi-a amplificat anxietatea. Așa că am făcut ce am făcut toată viața mea de adult: am sunat niște cercetători, ca să văd ce părere aveau ei. Meseria de jurnalist are acest avantaj minunat: ai voie să le adresezi întrebări idioate unor oameni inteligenți. De obicei, asta mă ajută să-mi limpezesc gândurile. De data asta însă, nu mi-a folosit prea mult.
Știința de vârf dezvăluie întotdeauna cât de puțin știu, de fapt, chiar și presupușii specialiști, așa că telefoanele date mi-au arătat clar ce multe mai avem încă de făcut. Dar tot a fost plăcut să aflu că o mulțime de cercetători căutau răspunsuri.
3. Recordul a fost stabilit în 1967, cu vaccinul antioreion. Cercetătorul Maurice Hilleman a folosit un virus pe care îl prelevase și izolase de la fiica lui.
„E uimitor să vezi cum oamenii își folosesc talentul și priceperea ca să abordeze această problemă”, mi-a spus Gregg Gonsalves, co-director al Parteneriatului Global pentru Sănătate și Justiție al Universității Yale. „Toată lumea vrea să facă ceva”, indiferent dacă e vorba despre specialiști în domenii îndepărtate.
Toată această concentrare a eforturilor de cercetare a generat o cantitate remarcabilă de informații, într-un timp uimitor de scurt. În numai câteva săptămâni de la primul caz cunoscut de transmitere a virusului de la animal la om, cercetătorii obținuseră secvențializarea completă a genomului virusului. Până în vară, peste 270 de potențiale medicamente contra COVID-19 intraseră deja în teste clinice în Statele Unite. Cât despre căutarea Sfântului Potir, adică a unui vaccin, un grup internațional de cercetători din Statele Unite, China, Marea Britanie, India, Germania, Spania, Canada, Thailanda și alte țări identificase deja peste 165 de posibili candidați la începutul lunii august. S-au obținut progrese atât de rapide, încât până și un tip foarte realist ca Fauci – care subliniază mereu ce important e să se facă teste clinice pe scară largă înainte de a se introduce pe piață medicamente noi – a spus că
4. În 1989, Stephen Morse a fost vârful de lance al primei conferințe naționale din SUA pe tema noilor virusuri. Spera să le ofere cercetătorilor instrumentele cu care să anticipeze următoarea pandemie.
E O SITUAȚIE FĂRĂ PRECEDENT, ÎN CARE CERCETĂTORI DIN MAI MULTE ȚĂRI COLABOREAZĂ ȘI ACȚIONEAZĂ, CHIAR ȘI ACOLO UNDE LIDERII POLITICI ÎNCĂ SE ATACĂ ÎNTRE EI.
privește cu un „optimism rezervat” ideea că am putea avea un vaccin la începutul anului viitor. Și dacă are dreptate – dă Doamne să aibă dreptate! – asta ar fi cu trei ani mai repede decât cel mai rapid proces de dezvoltare a unui vaccin din istoria omenirii. (3)
Și totuși, uneori, știința pur și simplu nu poate fi grăbită. „Demersul științific are un soi de serendipitate”, mi-a spus Gonsalves. „Viteza și dimensiunile a ceea ce se întâmplă acum ar putea fi doar un preludiu pentru descoperirile întâmplătoare pe care va trebui să le facem pe parcursul unei perioade mai lungi.” Concluzia: „Oricât de mare ar fi disperarea cu care ne dorim un leac, nu e suficientă ca să-l și scoatem dintr-o eprubetă, de-a gata”.
L-AM SUNAT APOI pe Howard Markel, directorul Centrului pentru Istoria Medicinei din cadrul Universității Michigan, ca să discutăm despre cum coronavirusul părea să-și schimbe forma într-o manieră unică, absolut terifiantă. Era ca și când în fiecare zi aflam de un alt sistem de organe asupra cărora făcea ravagii sau de o nouă grupă de vârstă care devenea vulnerabilă. Dar Markel, care a făcut carieră studiind istoria epidemiilor, mi-a spus că era ceva de așteptat: aparenta explozie de simptome noi și diverse se produce în cazul oricărui virus extrem de contagios și recent apărut.
„Cu cât ai mai mult material clinic, adică mai mulți pacienți, cu atât ai mai multe șanse să vezi această natură proteică”, mi-a spus el. Asta s-a întâmplat în primele zile ale pandemiei de SIDA din anii ’80. În faza de debut a oricărei noi boli se tot produc manifestări ciudate, care îi iau prin surprindere pe medici. Chiar dacă șansele de producere a unui anumit simptom sunt rare, să zicem, doar de una la mie, medicii tot o vor vedea de multe ori, mi-a explicat Markel.
Ca urmare, revenirile și revizuirile din declarațiile despre COVID-19 nu dovedesc că oamenii de știință ar fi buimăciți, ci doar că generează un torent uriaș de informații noi și încearcă să le sorteze și să le înțeleagă din mers.
În final l-am sunat și pe Stephen Morse, profesor de epidemiologie la Școala de Sănătate Publică a Universității Columbia. Morse a fost subiectul unei cărți despre virusuri nou-apărute, pe care am scris-o în urmă cu aproape 30 de ani și în care omul practic prezicea catastrofa pe care o trăim acum. (4) La ora actuală, e ușor nemulțumit de frenezia
generală din domeniu.
„Nu așa mi-aș dori să văd că se derulează cercetarea științifică. Totul se petrece atât de rapid”, mi-a spus Morse. S-a străduit să găsească și o parte bună. „Devin disponibile numeroase informații”, s-a hazardat. Și chiar dacă o parte din aceste presupuse informații se dovedesc în final a fi greșite, a adăugat, n-am putea interpreta asta drept un lucru bun? „Știința e un proces care se autocorectează. Poate că până și efortul de corectare a erorilor ne va conduce spre informații mai bune.” Poate.
Încă mă nelinișteau niște aspecte. În primul rând, politizarea procesului ar putea da totul peste cap. Chiar dacă știința ajunge să aibă o perspectivă mai corectă și mai completă asupra COVID-19, a modului cum să trateze și, în final, să prevină boala, s-ar putea să nu fie asta povestea. Există deja suficiente interese și alianțe ca adevărul să fie întors pe dos fără prea mare efort, făcând să pară că oamenii de știință care și-au modificat punctele de vedere pe baza noilor dovezi se înșelaseră în mare parte de la bun început, de fapt. (5)
În al doilea rând, știința însăși ar putea avea de suferit. Dacă cercetătorii o iau pe scurtătură ca să câștige timp sau se îndepărtează prea mult de date ca să ofere sfaturi, ar putea să afecteze, fără să-și dea seama, însuși procesul pe care se bizuie. Într-adevăr, la scurt timp după ce vorbisem cu Morse, am citit raportul unei echipe de epidemiologi și biostatisticieni de la Școala de Sănătate Publică John Hopkins Bloomberg, care sugerau că multe dintre primele cercetări erau prea superficiale ca să poată fi cu adevărat utile.
Cercetătorii au analizat primele 201 teste clinice COVID-19, care fuseseră derulate în China, Statele Unite și alte țări. Părea să se fi mers acolo pe multe scurtături. O treime dintre teste nu aveau o definiție clară pentru „succesul tratamentului”; aproape o jumătate erau atât de restrânse (cu cel mult 100 de pacienți), încât nu aduceau în mod real informații; și două treimi nu întruneau standardul de aur în materie de protecție pentru studiile derulate „în orb”, care îi împiedică pe cercetători să știe care dintre subiecți primesc tratamentul studiat.
Aceste teste clinice, deși nu întru totul ideale, au fost și ele raportate, în parte fiindcă jurnale științifice de prestigiu, ca New England Journal of Medicine și cele publicate de organizația nonprofit PLOS, se angajaseră să accelereze procesul de evaluare „inter pares”, împingând astfel articolele despre coronavirus spre publicare în doar jumătate din timpul care ar fi fost necesar în mod obișnuit. Altă abordare în publicarea materialelor implică serverele preprint, care postează articolele online, înainte să fi fost evaluate de alți cercetători. Aceste servere, create pentru a promova transparența în cercetarea științifică, existau și înaintea pandemiei, dar au explodat ca popularitate când au început să apară tot mai multe studii legate de coronavirus. Jurnaliștii, ai căror cititori așteptau lacomi informații proaspete, au scris despre studii postate pe aceste servere înainte de publicare, oricât de modeste sau de incerte ar fi fost. (6)
Pe măsură ce sunt publicate noi informații, fie ele și șubrede sau limitate, care contrazic descoperiri anterioare, aceia dintre noi care încearcă să umărească aceste procese se pot simți frustrați sau derutați. Dar oricât de neplăcute ar fi frustarea și deruta pentru oamenii preocupați de știință, nu sunt totuși mortale. Ce mă îngrijorează cu adevărat este că scepticii ar putea considera aceste aparente răzgândiri drept un motiv care să-i facă să respingă în bloc orice sfaturi bazate pe dovezi științifice.
ACEST SENTIMENT ANTIȘTIINȚĂ există și aici, în SUA, ca și pretutindeni în lume, dar e profund dăunător, căci a generat îndoieli în fața consensului atins de specialiști în probleme ca schimbarea climei, controlul armelor de foc, siguranța vaccinurilor și alte chestiuni la fel de sensibile, care declanșează dezbateri încinse. În
5. Campania de subminare a lui Anthony Fauci a susținut că primele lui recomandări au fost prea optimiste, omițând precizarea lui repetată: „Situația s-ar putea schimba.”
6. Evaluarea „inter pares” ajută, dar nu e o garanție. Din primele 25 de articole despre coronavirus retrase, 14 apăruseră în jurnale științifice cu evaluări de la experți.
POATE CĂ PANDEMIA ÎI VA CONVINGE ȘI PE SCEPTICI CĂ DESCOPERIRILE ȘTIINȚIFICE SUNT CRUCIALE PENTRU BINELE ȘI
PROSPERITATEA OMENIRII.
plus, asistăm și la apariția adepților teoriei conspirației în materie de COVID-19 – cei care insistă că pandemia este fie o conspirație, fie o înșelătorie. (Sau poate amândouă? E dificil de ținut pasul.) Ei critică veninos autoritățile din domeniul sănătății publice, în rândul cărora există reprezentanți care și-au dat demisia după ce au primit totuși prea multe amenințări cu moartea. E uimitor să urmărești filmulețe cu persoane care zbiară la proprietari de magazine sau membri ai consiliilor orășenești, fiindcă le cer să poarte mască.
Și nu e un fenomen limitat doar la America. Cum informațiile false, dezinformările și teoriile conspirației pe tema coronavirusului circulă în toată lumea, Organizația Mondială a Sănătății a declarat că ne confruntăm cu izbucnirea simultană a două molime: pandemia în sine și „infodemia” de idei periculos de greșite despre acest subiect.
Nu e însă nevoie să fii un adept dezechilibrat al teoriilor conspirației ca să dezvolți rezistență în fața oricăror lecții pe care le-ar putea avea de transmis această pandemie. E suficient să fii o ființă umană obișnuită, supusă greșelii și având vederi înguste.
„Fiecare epidemie pe care am studiat-o s-a încheiat cu o amnezie globală generalizată”, mi-a spus Markel. „Ne-am întors apoi la viețile noastre pline de voioșie.” Iar problemele stringente care au contribuit la extinderea pandemiei – urbanizarea, distrugerea habitatului unor specii, călătoriile internaționale, schimbarea climei, refugiații de război – continuă să existe, în timp ce oamenii își pierd interesul și nu mai cer să se investească mai mult timp, bani și forțe intelectuale în știință. „Politicienii trec repede la următorul act al spectacolului, iar factorii de decizie politică rămân să strige în pustiu: «Încă e nevoie să facem chestia asta!»”
Deja secolul al Xxi-lea se califică, după cum spune Markel, la titulatura de „secol al epidemiilor”: SARS în 2003, gripa porcină H1N1 în 2009, MERS în 2012, Ebola din 2014 până în 2016, iar acum COVID-19 în 2019, 2020 și cine știe câți alți ani de acum înainte. Cinci epidemii în 20 de ani, fiecare ceva mai rea decât precedenta, iar cea de acum e mult, mult mai gravă decât toate celelalte patru laolaltă. ÎNTR-UN FEL CIUDAT, poate că dacă vedem cercetătorii cum încearcă să construiască un avion chiar în timp ce-l pilotează – așa cum au fost descrise de anumite voci studiile privind coronavirusul –, asta ne va ajuta să înțelegem mai bine cum funcționează, în ansamblu, procesul științific. Poate că pandemia îi va convinge inclusiv pe sceptici că descoperirile științifice sunt cruciale pentru binele și prosperitatea omenirii.
Așa speră Lin Andrews, directoarea departamentului de suport pentru profesori din cadrul Centrului Național al Educiației pentru Știință. „În ansamblu, oamenii au o încredere înnăscută în cercetători, dar când subiectul se polarizează într-o dispută, lucrurile o pot lua razna”, mi-a spus Andrews, fostă profesoară de biologie la liceu.
Poate că perspectiva noastră nefiltrată se va dovedi un lucru bun. La urma urmelor, cea mai bună metodă de a clădi încredere în știință este să arăți cum sunt testate și ajustate toate ipotezele – o perspectivă înnebunitoare, ce-i drept, dacă între timp aștepți cu îngrijorare să afli răspunsuri despre o pandemie în derulare. Dar în final, aceasta e singura cale de a atinge niște rezultate care ne vor
permite să ne vedem mai departe de viețile noastre.
Studiile arată că eforturile cercetătorilor au ajuns, de fapt, să exaspereze publicul larg mai puțin decât mă temeam eu. Din 2015, Centrul de Cercetare Pew a monitorizat părerea americanilor despre știință și a constatat îmbunătățiri constante, inclusiv într-un studiu derulat în aprilie și mai 2020, când criza coronavirusului atingea noi cote maxime și mulți dintre participanții la studiu erau în izolare la domiciliu.
În ianuarie 2019, în ultimul studiu derulat înainte de pandemie, respondenții erau deja înclinați să aibă încredere în oamenii de știință: 86% spuneau că au „multă” sau „destul de multă” încredere în faptul că cercetătorii sunt preocupați de interesul public. Acel nivel de încredere s-a apropiat treptat de 87% în timpul pandemiei.
7. Curând după valul de cazuri din iulie, în SUA, Centrul Pew a constatat că doar 46% dintre republicani considerau COVID-19 un pericol „major” pentru sănătatea publică, față de 85% dintre democrați.
Dar când am sunat-o pe Cary Funk, directoarea pentru știință și studii de cercetare a societății din cadrul Centrului Pew, ca să discutăm despre aceste rezultate încurajatoare, mi-a spus să nu mă bucur prea tare, fiindcă povestea e ceva mai complicată. În opinia lui Funk, studiile arată o divizare profundă în ceea ce privește încrederea în oamenii de știință. Republicanii încă par să ezite să îmbrățișeze știința din toată inima. Față de democrați, în tabăra lor sunt cam de două ori mai puțini cei care declară că au „multă încredere” în cercetători – procentul încăpățânându-se să rămână scăzut, la 27%. (7)
Studiile de la Pew reflectă și profunde motive ale diviziunii în atitudinea față de știință în funcție de rasă. Conform studiului derulat ceva mai devreme în acest an, adulții de culoare sunt mai puțin înclinați decât publicul larg să aibă încredere în cercetătorii din domeniul medical. Tot ei au mai puțină încredere în noile tratamente sau vaccinuri contra COVID-19; doar 54% dintre respondenții de culoare și-ar face „categoric” sau „probabil” un vaccin ANTI-COVID-19, față de 74% dintre albi și hispanici. Această lipsă de încredere, exacerbată
de îngrijirile medicale de calitate inferioară primite de mulți pacienți de culoare în cabinete medicale și camere de gardă e cu atât mai îngrijorătoare în contextul COVID-19, care ucide persoane de culoare în număr de două ori mai mare decât victime albe.
Problemele politice și de rasă care dezbină oamenii și percepția lor asupra științei sunt cu atât mai perfide acum, când scepticii riscă să submineze orice progrese ar obține oamenii de știință în lupta cu coronavirusul. În cel mai pesimist scenariu, dacă suficient de mulți se îndoiesc cât să ignore măsurile de control și vaccinurile, riscăm ca asta să împiedice total știința să ne mai protejeze în vreun fel.
COPILĂRIA MULTORA E modelată de coronavirus. Acești copii – pe care unii îi numesc deja „Generația C” – ar putea crește cu mai puțină toleranță față de polarizarea care ne încețoșează nouă reacțiile acum. Să spunem că ei își vor fi petrecut anii în care s-au format urmărind îndeaproape procesul științific. Și să presupunem că, în final, oamenii de știință chiar vor reuși să salveze situația.
Suntem acum în 2040, și Generația C a ajuns la maturitate. Brusc, izbucnește o nouă pandemie. Pe baza a ceea ce au învățat trăind pandemia de COVID-19 la o vârstă ușor impresionabilă, acești tineri adulți recunosc caracterul presant al noii epidemii. Își pun măști, respectă distanțarea socială, se vaccinează de îndată ce devine disponibil un vaccin (care e dezvoltat rapid, fiindcă oamenii de știință au mai învățat și ei una-două chestii între timp).
Generația C trece prin acea pandemie cu relativ puține decese sau probleme economice, fiindcă a învățat în copilărie niște lecții esențiale: că recomandările de sănătate publică se bazează pe cele mai bune informații disponibile la momentul respectiv, că astfel de recomandări se pot modifica pe măsură ce se acumulează noi dovezi și că știința e un proces repetabil, care nu poate fi grăbit.
Poate până la vremea respectivă vor exista și mai mulți lucrători în profesiile care ne-au ajutat să traversăm criza coronavirusului: mai mulți medici, asistente și ambulanțieri; mai mulți specialiști în boli infecțioase, epidemiologie, virusologie și microbiologie – fiecare dintre ei alegându-și cariera pe care în copilărie a urmărit-o în momente de glorie. S-a mai întâmplat și înainte.
Întrebarea este deci dacă Generația C va avea altă reacție decât „amnezia globală” când va izbucni următoarea mare molimă – care e aproape o certitudine. Asta mi-aș dori, nu doar pentru propria mea încredere zdrelită, ci mai degrabă de dragul celor două nepoate ale mele pe care le iubesc și care vor fi nevoite să trăiască realitatea care mă neliniștește cel mai rău.
Multe depind de ce se va întâmpla în următoarele luni. Imaginați-vă că ne putem întoarce la un soi de normalitate. Imaginați-vă că se găsesc tratamente eficiente, care fac din COVID-19 o boală de scurtă durată și tratabilă pentru aproape toată lumea. Imaginați-vă că în scurt timp va fi dezvoltat un vaccin și că un procent semnificativ din populația lumii chiar și-l va face. Dacă se întâmplă toate astea, de ce n-am ieși din această poveste cu o mai solidă apreciere a demersului științific, în toată genialitatea lui confuză?
Încerc să mă agăț de această speranță, în pofida politicienilor care fluieră și huiduie, împotriva fanaticilor adepți ai „alegerilor personale” care pun la îndoială tot ce încearcă să facă oamenii de știință. Încerc să-mi spun că uneori ies învingători îngerii noștri cei buni. Și că există o întreagă armată de îngeri și mai buni – cercetători, profesori, medici, asistente medicale, susținători din domeniul sănătății publice – care, de când strania imagine a coronavirusului cu țepi a început să ne bântuie visele colective, au lucrat fără odihnă pentru ca povestea asta să se încheie cu bine.
Ăsta e finalul în care încerc să cred: varianta în care ieșim din ce trăim acum cu un sentiment reînnoit de apreciere a științei, ca fiind cea mai bună șansă a omenirii de a se salva de suferință și moarte prematură.
Robin Marantz Henig scrie adesea articole în revistă. În numărul din iulie a scris că specialiștii avertizau că se apropie o pandemie. Giles Price locuiește la Londra și explorează în fotografiile lui peisajul social, folosind adesea diverse tehnologii pentru a surprinde imaginile.