CRIZĂ ÎN CĂMINE: BELGIA
Echipe medicale suprasolicitate au grijă de pacienții cu COVID-19 și le ascultă temerile. „Dacă nu fac eu asta, cine s-o facă?” întreba o asistentă.
În saloanele de COVID-19, personalul epuizat îngrijește pacienții și le ascultă spaimele șoptite. „Dacă nu fac eu asta”, se întreabă o asistentă, „cine s-o facă?”
CCÉDRIC GERBEHAYE s-a îmbrăcat cum îl sfătuise personalul medical din jur: mască, vizieră, combinezon complet, câte doi saci de plastic peste fiecare pantof, câte două mănuși pe fiecare mână. A învățat să-și țină camera și s-o manevreze prin folia de plastic. Într-un centru de asistență din Bruxelles, a văzut o femeie în vârstă privind-o în ochi pe asistenta care venise s-o testeze de COVID-19. „J’ai peur”, i-a spus femeia. „Mi-e frică.”
Asistenta i-a luat mâinile în mâinile ei, s-a aplecat spre ea, și i-a răspuns: „Și mie îmi e frică”. Împreună cu echipa ei, aveau de testat aproape 150 de persoane doar în ziua aceea. Când s-a întors spre Gerbehaye, după aceea, avea vocea cumva îngroșată, într-un fel care încă îl urmărește. Suna spart, dur, mâhnit și furios – în același timp. „Nimeni altcineva nu se mai poate apropia de acești oameni”, i-a spus ea. „Dacă nu fac eu asta, cine s-o facă?”
Gerbehaye are 43 de ani, nepot de belgieni și olandezi care au supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial. Ca fotojurnalist, s-a obișnuit să vadă conflicte armate și morți. Dar astă-primăvară, când a stat prin spitale, centre de îngrijire pentru bătrâni și furgonete care transportau cadavre, Gerbehaye a înțeles că belgienii din generația lui își vedeau pentru prima dată națiunea în criză și înfricoșată, așa cum și-o văzuseră și bunicii la vremea lor.
J’ai peur. În pandemie, Belgia a devenit celebră câteva săptămâni din martie și aprilie, când rata deceselor per capita provocate de COVID-19 părea cea mai ridicată din lume. Oare autoritățile belgiene făceau pur și simplu o numărătoare mai onestă decât alte națiuni, după cum susțineau anumite voci? În orice caz, victimele văzute de Gerbehaye, în timp ce urmărea personalul funerar și pe cel din spitale în Bruxelles și alte două orașe mai mici, erau și dintre cei vii: femei și bărbați din prima linie care îngrijeau bolnavii, făcând improvizații, copleșiți de situație.
În fața unui spital din Mons, două asistente s-au așezat lângă el într-o după-amiază, tăcute, doborâte, într-o pauză de țigară. I-au amintit cumva de animalele care se ghemuiesc unele într-altele să-și țină de cald. „V-am văzut surorile la clinici din Gaza, după bombardamente”, și-a spus în sinea lui. „Ca și ele, și voi faceți parte din istorie, deși sunteți prea obosite ca să vă mai pese.” Și-a ridicat aparatul de fotografiat. Asistentele nici măcar nu i-au sesizat gestul.