LOVIȚI PREA GREU: SUA
În trei regiuni greu încercate, un fotograf întâlnește oameni care și-au pierdut apropiații din cauza COVID-19 sau a complicațiilor.
În trei zone urbane grav afectate, un fotograf înregistrează poveștile unor oameni care au pierdut apropiați din cauza COVID-19 sau a complicațiilor.
CCÂTE CIFRE ați procesat în lunile de când a început? Câte statistici de cazuri, procentaje de risc, rate de infecție pe cap de locuitor, actualizări zilnice ale deceselor?
O pandemie este o poveste spusă în torente de cifre. În redacția Detroit Metro Times, unde lucra ca jurnalist, Biba Adams asimila cifră după cifră pe măsură ce noul coronavirus se răspândea – din China în Europa și în Statele Unite, până în Michigan. În a doua săptămână din martie, autoritățile medicale au confirmat primele cazuri de COVID-19 în Detroit. Câteva zile mai târziu, mama lui Adams a început să tușească.
Wayne Lawrence s-a întâlnit cu Biba Adams în iunie, în timp ce vizita trei orașe din SUA, fotografiindu-i pe cei îndoliați de pandemie: femei și bărbați care i-au povestit cum au pierdut pe cineva drag din cauza COVID-19 sau a complicațiilor sale. Între timp, virusul o ucisese pe mama lui Adams. Le-a omorât și pe mătușa și pe bunica ei. Emisiunile de radio și televiziune au invitat-o pe Adams în direct și ea vorbea mereu fără ocolișuri despre durerea și furia ei. Dacă liderii politici s-ar fi comportat altfel începând de la primele avertismente, spunea Adams iar și iar, membrii familiei ei – mama ei la 70 de ani lucra, făcea parte dintr-o firmă de avocatură, era o iubitoare de muzică gospel – puteau fi în viață astăzi.
„E una să îți pierzi mama”, spunea Adams într-o conversație telefonică la sfârșitul lui iulie, când decesele cauzate de pandemie în SUA treceau de 150.000. „Să o pierzi alături de alți 150.000 de oameni este și mai dureros. Nu vreau să fie doar o cifră. Avea visuri, lucruri pe care voia încă să le facă. Era o persoană. Și am de gând să îi spun numele sus și tare.”
Elaine Head. Așa se numea mama lui Biba Adams. Toate portretele făcute de Lawrence în locuri unde s-a concentrat dezastrul produs de COVID-19 sunt ale celor îndoliați – pentru că fețele lor, la fel ca numele celor morți, sunt la fel de importante ca cifrele. Tânărul, cu brațul pe după umerii logodnicei lui, este un fabricant de boilere pentru uzine chimice din Louisiana, pe nume Derrick Chaney; el povestește că fratele lui mai mare, Marsha Chaney, avea 35 de ani când a murit de COVID-19 la terapie intensivă. Cu tot cu Marsha și Derrick, erau nouă frați în casa lor din orășelul Greensburg,
la nord-est de Baton Rouge. Marsha era șofer de camion. Fusese vedetă de fotbal în liceu, studia ingineria la facultate. „Nu aveam prieteni”, spune Derrick. „Ne aveam pe noi. El era cam... cel mai bun dintre frați, alesul. El ne ținea pe toți laolaltă.”
Cele două tinere pe care mama lor le ține pe după talie sunt surorile Segui, Morit și Chloe. Tatăl lor, Yves-emmanuel Segui, emigrase din Coasta de Fildeș, unde fusese farmacist. Acolo limba de zi cu zi era franceza. La New Jersey, în timp ce își susținea familia, Segui continua să pice examenul de autorizare farmaceutică în engleză. De fiecare dată când pica, începea iar să învețe ca să încerce din nou. De aceea New York Times i-a intitulat necrologul „Farmacistul tenace din Bronx”, după ce COVID-19 l-a omorât la 60 de ani. La a opta încercare, Segui a trecut examenul și, în sfârșit, găsise un loc de muncă într-o farmacie, unde făcea naveta cu autobuzul și trenul trei ore din Newark, și trei ore întors.
Femeia în pulover alb, cu capul ridicat în timp ce plânge – aceea este Elaine Fields, al cărei soț, Eddie, avea 68 de ani când a murit în aprilie într-un spital din Detroit. Era muncitor pensionat de la uzina General Motors, excelent la bowling, un pasionat de mașini clasice care restaura un Desoto din 1949. Femeia pe a cărei mască se află chipul unei fetițe frumoase este Lavondria Herbert, polițistă din Detroit căsătorită cu pompierul Ebbie Herbert. Ei doi sunt părinții lui Skylar Herbert, gimnastă și geniu matematic. În 3 iunie ar fi împlinit șase ani. Era singurul lor copil.
Tragediile sunt ceva obișnuit, începe o piesă a regretatului cântăreț de gospel Walter Hawkins. Tot felul de boli.
Oamenii dispar. Când Biba Adams a luat lucrurile mamei ei de la spital, a găsit aceste versuri printate în portofelul lui Elaine Head. Hawkins scrisese cântecul în urmă cu mulți ani; este despre recunoștință, nu boală, iar refrenul îi mulțumește lui Iisus. Însă lamentația din strofe anunță o virulentă contagiune modernă, un sistem național de sănătate șubred și o societate profund stratificată, toate lovind cu un surplus de ferocitate minoritățile rasiale și săracii din America (grafic, dreapta). Oamenii nu sunt plătiți de-ajuns. Niciun loc nu pare sigur.
Versurile nu sunt tocmai adevărate în pandemia din 2020. Unii sunt plătiți de-ajuns. Unele locuri sunt sigure, sau măcar mai sigure ca altele. Iar unele tragedii nu sunt comune deloc.
Adams a înrămat versurile și le-a atârnat pe peretele sufrageriei. În iulie plănuia, în sfârșit, o ceremonie în memoria mamei sale; voia să aibă loc în curtea ei, unde invitații cu măști puteau să asculte cântecul lui Hawkins și să depene amintiri. Comandase un pachet de fluturi vii pe care să-i elibereze – mamei i-ar fi plăcut asta, s-a gândit ea. „Am nevoie să fac slujba asta”, a spus Adams. „Trebuie să pun capăt acestei treceri.”
MATTHEW W. CHWASTYK, IRENE BERMAN-VAPORIS ȘI TAYLOR MAGGIACOMO, NGM; KELSEY NOWAKOWSKI SURSE: DEPARTAMENTUL PENTRU SĂNĂTATE ȘI SERVICII UMANE DIN MICHIGAN, BIROUL DE SĂNĂTATE PUBLICĂ DIN LOUISIANA, DEPARTAMENTUL DE SĂNĂTATE DIN NEW YORK CITY; NEW YORK TIMES; OXFORD – SISTEMUL DE MONITORIZARE A MĂSURILOR ANTI-COVID-19