SĂ NU RATĂM MOMENTUL
Pandemia ne-a reamintit că avem nevoie urgentă să oprim abuzul asupra planetei. Ne-ar putea inspira să prevenim dezastrul climatic – dacă rezistăm tentației de a reveni la vechile obiceiuri.
Va reuși pandemia să aibă un efect durabil asupra felului în care tratăm planeta? Ar putea – dacă ne schimbă felul de a gândi.
ÎN PRIMĂVARA LUI 1858, cu trei ani înainte de Războiul Civil american, tânărul inginer John T. Milner intra călare pe Valea Jones, spre capătul Munților Apalași din zona centrală din nordul statului Alabama. Îl trimisese guvernatorul să facă schițe pentru o nouă cale ferată. Dealurile acelea ascundeau bogății: geologul trimis de stat anunțase că în nordul văii existau zăcăminte de cărbune, iar puțin mai la sud, ițit la suprafață pe creasta Muntelui Red, un filon masiv de minereu de fier.
Milner a urcat călare prin păduri bătrâne ca să-l vadă. „Am suit pe Muntele Red și am privit peste valea aceea minunată”, își amintea el mult mai târziu, după ce, cu ajutorul lui, Birminghamul – un oraș plin de coșuri care scuipau fum, intersecții de cale ferată și mine întunecate și mortale – ocupase întreaga vale.
„Era toată o grădină întinsă cât vedeai cu ochii [...] nu mai văzusem agricultori așa de bine chivernisiți și de fericiți. Creșteau toate cele trebuincioase hranei și vindeau mii de banițe de grâu. Așezările și le ridicaseră pe lângă pâraie frumoase și limpezi [...] în toate cele, era un neam liniștit, vesel, bun lucrător al pământului, bine așezat și bine cârmuit.”
Cam un sfert din neamul acela bine cârmuit erau sclavi afro-americani.
Orașul imaginat de Milner și de alții urma să fie un fel de plantație industrială, construită de sclavi. Războiul Civil i-a amânat dezvoltarea, dar când Birmingham a fost întemeiat, în sfârșit, în anii 1870, fondatorii săi au rămas cât mai aproape de viziunea originală. Cu un tezaur de cărbune și fier rival cu al Marii
Cum au fost făcute aceste fotografii: John Chiara a construit o cameră obscură mare, a încărcat-o pe o remorcă și a dus-o în diverse locuri. Aceasta generează negative direct pe hârtie-negativ color.
Britanii, leagănul revoluției industriale, dar cu bonusul mâinii de lucru negre ieftine (inclusiv o mulțime de condamnați arestați abuziv), întreprinzătorii din Alabama au construit o nouă economie și un „Oraș Fermecat”. Era o așezare care genera averi enorme pentru câțiva și un trai decent pentru mulți alții – albi săraci de la țară care lucrau pământul în arendă, dar și unii negri și imigranți. Orașul producea ca pe bandă rulantă șine și grinzi pentru construcția unei țări în plină dezvoltare. Dar era destinat să devină cel mai segregat din SUA, după cum a declarat Martin Luther King, Jr., în 1963, și unul dintre cele mai poluate.
Nicăieri nu se observă mai clar sufletul divizat al capitalismului industrial decât în Birmingham, Alabama. Nicăieri nu este mai evident cât de importante sunt viziunile asupra viitorului.
Din martie, când National Geographic și-a închis birourile din Washington, DC, trăiesc vremurile pandemiei alături de soția mea născută în Alabama, într-o casă aflată la nici doi kilometri sud de Muntele Red. În fiecare seară, știrile naționale îmi fac un gol în stomac – imaginile cozilor la ajutoare alimentare și de șomaj, sau ale secțiilor de Terapie Intensivă prea pline; povești ale unor oameni care, spre deosebire de noi până acum, suferă crunt. În fiecare dimineață, la fel ca alți fericiți în sezonul acesta al flagelului, fac o plimbare lungă prin cartier, ascult păsările care au căpătat curaj, mă ocup de grădina de legume. Nu sunt de aici, dar m-am atașat de locurile astea. Sper, cumva, ca fiind mai atent la ele să reușesc să înțeleg lumea.
Munca mea la revista National Geographic este să mă gândesc la mediul înconjurător. Când a lovit pandemia, mă aflam pe un vas în Antarctica. Numărul nostru de aprilie, dedicat celei de-a 50-a aniversări a Zilei Pământului, plecase spre abonați. Cum va arăta Pământul, se
1.
Valul de căldură din Siberia „ar fi fost absolut imposibil în absența schimbărilor de climă induse de om”, au concluzionat cercetătorii în iulie.
2.
Înlăturând un obelisc, primarul din Birmingham, Randall Woodfin, a încălcat o lege din Alabama din 2017.
întreba numărul respectiv, la a 100-a aniversare, în 2070? Revenit pentru câteva zile la Washington, complet dezorientat de anul 2020, am deschis Ciuma, romanul lui Albert Camus din 1947. Cartea se vindea ca pâinea caldă, anunța The Guardian. Într-adevăr, paralelele erau puțin stranii. „Ei continuau să facă afaceri, plănuiau călătorii și aveau păreri”, scria Camus despre primele zile de negare din Oran, Algeria. „Cum să se fi gândit ei la ciuma care anulează orice viitor [...]?”
Dar viitorul nostru n-a fost anulat. Doar că acum este mai derutant – și larg deschis.
Va avea pandemia de COVID-19 efecte pe termen lung asupra mediului? Dacă da, care vor fi? Ce va însemna ea pentru aerul din orașele noastre și plasticul din oceanele noastre, pentru pădurea tropicală tot mai rară și clima care s-a tot încălzit anul acesta – ajunsă deja atât de fierbinte, încât au luat foc suprafețe mari din tundra siberiană? (1) Experiența COVID-19 va schimba oare în mod durabil felul cum ne tratăm planeta, pe care se străduiesc să trăiască aproape opt miliarde de oameni?
„Prima revelație cumplită a crizei acesteia fără precedent este că lucrurile care păreau separate sunt inseparabile”, scrie sociologul francez Edgar Morin într-o carte nouă despre învățămintele pandemiei. Izolați ca nicicând până acum, consideră Morin, am devenit mai deschiși ca niciodată la ideea de a regândi calea pe care am apucat-o ca specie. Experiența lui Morin îi susține argumentele. Are 99 de ani, născut în umbra pandemiei de gripă din 1918.
Când îi citeam cartea, pe la jumătatea lui iunie, SUA intrau în a patra săptămână de demonstrații după moartea lui George Floyd. Monumente confederate începuseră să cadă prin tot Sudul american, inclusiv în Birmingham. (2) O mulțime de voci cereau o „schimbare sistemică”. Dintr-odată, ideea că sistemul care trebuie schimbat se întinde de la cum ne purtăm cu persoanele de culoare la cum ne purtăm cu planeta și de la administrația de stat la fiecare inimă de om părea să aibă sens
EXTREMELE CLIMATICE, PANDEMIA ȘI VIOLENȚA FORȚELOR DE POLIȚIE NE FAC SĂ CONȘTIENTIZĂM ACELAȘI SENTIMENT:
VULNERABILITATEA.
la nivel emoțional. Extremele climatice, pandemia și violența forțelor de poliție ne fac să conștientizăm același sentiment: vulnerabilitatea. În 2020, aceasta a devenit o experiență aproape universală.
Senzația aceasta comună de vulnerabilitate ne poate deschide inimile către nevoia de a ne transforma lumea spre binele comun. În același timp, ne poate face să-i vedem pe cei din jur doar ca pe niște amenințări și să ne dorim să ne întoarcem cât mai repede la normalitatea pre-pandemie – eventual, cu mai multe ziduri și mai puține călătorii cu avionul, dar cam cu același nivel de distrugere a mediului. Oricum s-ar depăna viitorul, nu e ceva prognozabil, ca trecerea unei comete. Este ceva ce construim noi.
LA ÎNCEPUT, printre durere și suferință, se întrevedeau scăpărări dintr-o lume mai verde. Blocajele economice, de exemplu, au dus la o reducere reală a poluării aerului. Aerul curat n-a fost o simplă plăcere estetică: în China, de la jumătatea lui februarie la jumătatea lui martie, a evitat cel puțin 9.000 de decese, conform calculelor cercetătorilor de la Universitatea Yale – cam de două ori mai multe decât cele cauzate de coronavirus în aceeași țară. Dar reducerea a fost temporară. În iulie, economia Chinei se relansase, iar poluarea aerului era mai gravă decât în anul anterior.
La nivel mondial au scăzut drastic și emisiile de carbon – cu până la 17% la începutul primăverii. Dar și ele și-au revenit inevitabil, iar cercetătorii au estimat că în total, în 2020, reducerea va fi de cel mult 8%, în funcție de cursul pandemiei. Pe de o parte, e o scădere mare: arată că, dacă avem pistolul la tâmplă, suntem capabili să nu mai mergem cu mașina sau cu avionul. Pe de altă parte, nivelul de dioxid de carbon din atmosferă a continuat să crească anul acesta, doar că ceva mai lent. Pentru a menține încălzirea globală din secolul al Xix-lea până în prezent sub obiectivul stabilit la nivel internațional, de 2ºc, ar trebui să reducem emisiile până aproape de zero nu mai târziu de 2070. Pentru asta ar trebui să menținem reduceri precum cea din 2020 în fiecare an, decenii la rând.
Dar păsările, despre care atâta lume a spus anul acesta că sunt excepțional de guralive și
3.
În America de Nord, populația de păsări a scăzut cu 29% din 1970, conform unui studiu din 2019 – aproape trei miliarde de exemplare.
vesele? Le-am observat și eu, acum că zgomotul traficului, de care nici nu eram conștient, s-a stins din grădina noastră, și de-abia așteptam să discut din nou cu ornitologul care mă inspirase să învăț câteva dintre cântecele lor. Mario Cohnhaft lucrează la Institutul Național pentru Cercetarea Amazoniană din Manaus, Brazilia, un oraș grav lovit de pandemie. Cunoaște bine bazinul Amazonului și știe pe dinafară cântecele a peste o mie de păsări. El îmi demontează zvonurile despre fauna care își revine.
„De 30 de ani observ o scădere continuă, treptată, a abundenței și diversității speciilor”, spune el, amintindu-și cum s-a dezvoltat Manaus de la un orășel leneș de pe fluviu până la o metropolă industrială cu două milioane de locuitori. (3) Asta nu poate schimba nicio pandemie. Dimpotrivă, ornitologul se temea de represalii împotriva animalelor sălbatice, începând cu liliecii – purtători ai noului coronavirus. „Relația omenirii cu natura este și așa destul de ambivalentă”, spune Cohn-haft. „Astfel de evenimente nu fac decât să hrănească frica oamenilor.” Anul acesta, despăduririle din bazinul Amazonului au fost mult mai grave chiar și decât în 2019,
când au sporit dramatic.
Problemele ecologice cu care ne confruntăm se acumulează de decenii. Dacă noul coronavirus va avea vreun efect de durată, nu va fi pentru că a oprit traficul pe termen scurt. Ci pentru că întreaga experiență – inclusiv faptul că am observat păsările și am respirat aer mai curat – ne-a schimbat cultura.
„Știința demonstrează clar că deceniul acesta este decisiv pentru viitorul omului pe Pământ”, spune Johan Rockström, directorul Institutului Potsdam pentru Studierea Impactului Schimbărilor de Climă. Din 2009, Rockström și alți cercetători afirmă că omenirea se ciocnește de (sau, în unele cazuri, gonește peste) nouă „limite planetare” clare. Una este biodiversitatea pe care o pierdem tăind pădurile și provocând dispariția speciilor; alta este scurgerea de azot în ape de la îngrășămintele agricole în exces. Oamenii de știință nu cad de acord asupra gradului în care se pot cuantifica aceste limite și nu toți sunt convinși că dincolo de ele se află „puncte de cotitură” care marchează schimbări catastrofale. Dar ideea fundamentală că facem planetei un rău periculos este greu de contestat. Cel mai bun exemplu îl reprezintă schimbările de climă.
De ce ni se pare atât de greu să acceptăm amenințarea aceasta bine documentată? Elke Weber, psihologă la Universitatea Princeton, studiază întrebarea de zeci de ani. „Problema de bază este că suntem prea miopi ca specie”, mi-a spus ea. „Ne concentrăm pe noi înșine. Pe aici și acum.”
În Epoca de Piatră, era o strategie bună de supraviețuire, dar acum, că ne-am răspândit pe tot Pământul, ne confruntăm cu amenințări care nu mai sunt prezente aici și acum, cum erau leii pe vremuri. Schimbările de climă sunt globale, iar
pentru a le opri trebuie să luăm măsuri ale căror beneficii se vor simți de-abia în viitorul îndepărtat. Dar cu atenția noastră limitată, spune Weber, tindem să recurgem automat la alegeri care mențin starea de fapt.
Scara și complexitatea problemei climatice ne descurajează și ele să ne gândim la ea. Dar există metode de a o face să pară mai ușor de abordat. Într-o dimineață, într-o întâlnire pe Zoom, directorul MIT al System Dynamics Group, John Sterman, mi-a prezentat un simulator de viitoruri posibile creat împreună cu grupul Climate Interactive. În partea de jos a ecranului sunt 18 butoane glisante care permit utilizatorului să stabilească politici cu efect asupra climei. Când miști unul dintre ele, feedback-ul este instantaneu: un număr mare din colțul din dreapta sus arată cu cât crește temperatura globală până în 2100. Jocul îți cere să menții încălzirea globală sub 2ºc. (4) Sterman m-a asigurat că programul are la bază cele mai recente studii științifice. 4. Simulatorul e accesibil gratuit la climateinteractive. org/tools/ en-roads.
În mod surprinzător, controlul populației nu ajută prea mult.
Oricine are o înclinație cât de mică spre știință și cifre ar fi atras de simulator; eu, unul, am fost fascinat. Una dintre lumile mele viitoare maximiza eficiența energetică a mașinilor și clădirilor, reducea scurgerea de gaze de seră din conducte și creșterea animalelor, impunea taxe moderate pe carbon și stopa noile investiții în cărbune și țiței până în 2025 și, respectiv, 2035. Alte câteva măsuri m-au adus puțin peste ținta de 2ºc; doar după ce am adăugat și absorbția de carbon din atmosferă, mi-am atins obiectivul. Deoarece tehnologia necesară pentru astfel de măsuri este nesigură, Sterman optează să taxeze mai aspru emisiile de carbon.
Sterman le-a prezentat în repetate rânduri simulatorul unor politicieni democrați și republicani. „Le permite
5. Mementourile despre lunga istorie a țării lor îi încurajează și ele pe oameni să se gândească pe termen lung la viitor și mediu, conform observațiilor lui Elke Weber.
oamenilor să creeze viitorul pe care vor să-l vadă”, spune el. Nu le indică niciodată dinainte ce să aleagă; este mult mai convingător (și te motivează mai mult) să alegi singur o cale. „La sfârșit, sunt convinși că e important să rezolvăm problema”, spune Sterman. „Mai mult, sunt convinși că e posibil.”
În experimentele ei de psihologie comportamentală, Weber a mai descoperit câteva metode de a încuraja oamenii să se concentreze mai mult pe viitor. Una este deosebit de relevantă în prezent. În experimentul respectiv, membrii unui grup au răspuns la întrebări legate de convingerile lor despre schimbările de climă și cât de dispuși erau să facă schimbări pentru protecția mediului. Celor din al doilea grup li s-au pus aceleași întrebări – dar mai întâi au scris, timp de câteva minute, un scurt eseu despre cum ar vrea să-și amintească de ei generațiile viitoare.
„Nimănui nu-i place gândul că va muri”, explică Weber. „Din când în când, ni se amintește că suntem muritori.” Cel puțin în experimentul ei, acest memento îi făcea pe oameni mai atenți la mediu și mai dispuși să ajute. (5)
GÂNDUL LA VIITOR, la Pământul pe care-l vom lăsa copiilor noștri și la povestea pe care o vor spune despre noi ne poate îmbărbăta. La fel și retrospectiva poveștii pe care ne-o spunem nouă înșine, conștient sau nu, și a originii acelei povești. Narațiunea care stă la temelia civilizației europene și americane a avut un efect important asupra planetei în ultimele secole. Biblia este un punct de pornire bun.
Geneza I îndeamnă oamenii: „stăpâniți peste [...] toate târâtoarele care se mișcă pe pământ”. Ellen Davis, teolog la Universitatea Duke și autoarea unei cărți despre rădăcinile agrare ale Bibliei, reflectă pe larg la acest pasaj. „Când auzim «stăpâniți»,