RÂUL DETROIT
lucrul cu doi ani înaintea vechii ei colege de serviciu și de universitate de la Heidelberg, Barbara Merryfield, care stă acum lângă ea, la masă. Conform fișei de post, cele două doamne sunt manager de laborator și, respectiv, cercetător asociat – niciuna dintre ele nu are un titlu doctoral –, dar datele pe care le-au adunat de-a lungul deceniilor le-au permis cercetătorilor să înțeleagă uluitoarea revenire a înfloririi algelor din Lacul Erie.
Săptămânal, timp de mai bine de 40 de ani, Ewing, Merryfield și mica lor echipă au prelevat mostre de apă din Maumee, Sandusky și alte bazine de recepție. „Obișnuiam să merg cu mașina și 800 km pe săptămână”, mi-a spus Merryfield. „Eram pe teren trei zile pe săptămână. Dintre care nu puține mi le petreceam în nămol.” Bine clădită, într-o cămașă de denim, pare încă perfect capabilă să se descurce cu un vehicul 4 x 4 împotmolit.
„Când Barb sărbătorea o aniversare profesională, îi calculam numărul de mostre pe care le procesase până atunci”, mi-a povestit Laura Johnson, cercetător de mediu. Din 2016 e directoarea centrului, dar a depus și ea eforturi esențiale pentru dezlegarea misterului legat de înfloririle algale. „Am depășit pragul de două milioane – și știu că asta e doar o subestimare.”
În fiecare an, prelevau aproximativ 10.000 de mostre, testându-le pentru 11 parametri diferiți, a subliniat Ewing,
Tot acest efort de prelevare de mostre a demonstrat că o practică de conservare care ar fi trebuit să îmbunătățească mult calitatea apei din lac avusese exact efectul opus. În anii ’90, mulți fermieri din zona bazinului de recepție al lacului au îmbrățișat agricultura fără arătură. În loc să are și să introducă astfel îngrășăminte în sol, în fiecare primăvară, fermierii au început să împrăștie granule pe suprafețele cultivate. Diminuarea suprafețelor arate a redus eroziunea solului, dar a contribuit în mod neașteptat la expansiunea zonelor cu înfloriri algale de pe lac. Când fosforul era luat de pluguri și băgat până la 20 cm adâncime în pământ, rămânea fixat în sol. Dar cum granulele de fosfor rămân în stratul superior, de cel mult 5 cm de sol, fosforul se dizolvă și e dus de ape în lac de fiecare dată când solul se îmbibă până la saturație cu apă de ploaie. Cercetătorii folosesc acum datele despre cantitatea de precipitații de primăvara ca să prognozeze gravitatea înfloririlor algale.
Numărul de zile cu cel puțin 5 cm de precipitații s-a dublat în ultimele două decenii. „Asta e marea problemă”, mi-a spus Johnson. Dar a adăugat că e o problemă pe care o putem remedia. Jennifer Tank, mentorul lui Johnson și specialistă în ecologie din cadrul Universității Notre Dame, colaborează cu fermierii ca să găsească metode de reducere a scurgerilor de apă de pe ogoarele lor – și ca să-i pregătească pentru problemele noii epoci climatice.
Aceleași ploi de primăvară abundente care au spălat fosforul de pe câmpuri și l-au dus în Lacul Erie i-au obligat pe fermierii din regiune să-și amâne semănăturile de primăvară, în 2019. Câmpurile erau atât de ude și de pline de noroi, încât fermierii au rămas în urmă cu mai multe săptămâni.
„Anul ăsta (în 2019) au rămas neplantate un număr de hectare record”, mi-a spus Kaleb Kolberg, un fermier de 26 de ani din Hartford, Michigan, la aproape 20 km distanță de malul Lacului Michigan. Majoritatea n-au reușit să facă semănături pe un sfert din terenurile lor. Și arătând spre unul dintre ogoarele sale din spatele casei, a adăugat: „În mod normal, porumbul ăla ar trebui să fie de două ori mai înalt. Am însămânțat în condiții în care n-am mai lucrat niciodată. De obicei culegem porumbul la jumătatea lui septembrie. Anul ăsta va fi pe la jumătatea lui octombrie.”
A fost un an stresant – pe lângă toate problemele obișnuite ale vieții de fermier. „Costă 600 de dolari ca să cultivi 0,4 ha de porumb”, mi-a explicat Kolberg, un fost fundaș musculos în colegiu, care se prezintă drept „un tocilar în ale agriculturii”. Un singur tractor costă 300.000 de dolari. „Îți asumi dinainte toate riscurile și speri că o să ieși în câștig la toamnă.” Kolberg s-a descurcat mai bine decât mulți alții. Colaborând cu Colleen Forestieri și Erin Fuller de la Departamentul Regional pentru Conservare, precum și cu Jennifer Tank, Kolberg planta deja de câțiva ani culturi de acoperire
– iarbă-de-gazon și trifoi-sângeriu – ca să-și protejeze terenurile în extrasezon. Străbătând sudvestul statului Michigan împreună cu Kolberg la volanul camionetei lui, într-o după-amiază toridă de august și printr-un peisaj nivelat de ghețari, chiar și un orășean putea să repereze terenurile pe care fuseseră plantate culturi de acoperire. Porumbul de pe celelalte terenuri era considerabil mai scund, uneori cu câțiva centimetri buni. Unele ogoare rămăseseră complet necultivate, fiind prea mâloase ca să poată intra tractoarele. Pe unele încă stagnau ochiuri de apă.
Kolberg mi-a povestit că el a reușit să însămânțeze o suprafață mai mare datorită culturilor de acoperire care extrăgeau umezeala din sol. „Culturile de acoperire ne pregătesc pentru cele două extreme: prea multă sau prea puțină apă”, a adăugat el.
Pe lângă ajutorul dat fermierilor precum Kolberg să nu se înglodeze în datorii, folosirea pe scară largă a recoltelor de acoperire ar întrerupe fluxul de substanțe nutritive care hrănesc înfloririle algale. „Trebuie să protejăm fiecare centimetru pătrat de sol”, mi-a spus Tank. „Așa am reuși să schimbăm regulile jocului. Avem nevoie de recolte de acoperire pentru întregul bazin de recepție.”
Deși aduc multe avantaje, recoltele de acoperire nu se „vând” prea bine. „De recoltele astea trebuie să ai la fel de multă grijă ca și de cele normale”, mi-a explicat Tank. Dar fermierii nu câștigă nimic din recoltele de acoperire.
Deocamdată, scurgerile de îngrășăminte de la multe ferme rămân neregularizate. Chiar și după ce o înflorire algală alimentată de fosfor a blocat alimentarea cu apă a unui mare oraș.
Vineri 1 august 2014, pe la 7 seara, directorul de utilități publice din Toledo a primit un telefon de la chimistul-șef al departamentului. Testele de rutină ale apelor orașului arătau o contaminare cu microcistină – o toxină produsă de alge. Nu se punea problema să le spună localnicilor să-și fiarbă apa, fiindcă asta n-ar fi făcut decât să concentreze otrava. Ca urmare, la 2 a.m., primăria a emis o notificare de tipul „Apă nepotabilă”. Timp de peste două zile, până când apa a fost tratată, aproape o jumătate de milion de locuitori din Toledo nu au putut să bea apă de la robinet.
Șase ani mai târziu, catastrofa încă e o amintire dureroasă pentru Wade Kapszukiewicz, actualul primar al orașului Toledo. „Au fost companii care au închis din cauza asta”, povestește el. „În spital nu s-au putut face operații. Dacă nu ai apă, nu ai cum să operezi. A fost un eveniment traumatizant pentru regiunea noastră.”
Biroul lui are vedere la Râul Maumee. Mi-a povestit că în urmă cu trei ani, când algele înflorite de pe Lacul Erie s-au răspândit în amonte, Maumee părea vopsit în verde. Orașul a cheltuit mai bine de un miliard de dolari ca să-și modernizeze sistemul de drenare a apei pluviale și uzina locală de tratare a apei. Au fost îmbunătățite inclusiv sistemele de filtrare și eliminare a microcistinelor și s-a instalat o baliză cu senzori speciali, care monitorizează întinderea suprafețelor de alge înflorite din apropierea conductei care aprovizionează orașul cu apă din Lacul Erie. Astfel, e puțin probabil ca această criză să se repete – o informație liniștitoare, mai ales în timpul unei pandemii. Imaginați-vă cum ar fi să rămână acum un oraș fără apă.
Însă din ce mi-a povestit Kapszukiewicz, Toledo încă plătește vechi polițe pentru degajările neregularizate de fosfor și alte îngrășăminte, care ajung în lac. Problema e că nu toți fermierii sunt la fel de conștiincioși cum e Kolberg. „Nu mai e nevoie să vizitez încă o fermă ca să știu că scurgerile de îngrășăminte reziduale poluează Lacul Erie. Toată lumea știe asta deja. Singura întrebare este: ce vom face ca să oprim acest fenomen?”, mi-a zis Kapszukiewicz. „Nu sunt împotriva agriculturii, ci împotriva poluării. Știu că mulți fermieri încearcă adesea tehnologii foarte îndrăznețe, ca să reducă scurgerile agricole reziduale. Cea mai mare problemă e provocată de marile ferme, în special de cele zootehnice. Nu vorbim aici despre mici afaceri agricole de familie.”
În marile ferme zootehnice, operațiunile de hrănire concentrată a animalelor sunt facilitățile esențiale pentru creșterea lor – complexe industriale unde se cresc păsări, porci și vaci.