Lupta pentru înălțimi
India și Pakistanul au stabilit avanposturi și baze în lanțul muntos Saltoro și în văile de mai jos, mai ales în zona trecătorilor-cheie prin care se poate ajunge la Ghețarul Siachen, controlat de indieni. Pozițiile militare adverse (împreună cu heliporturile, potecile, rutele de snowmobile și artileria care le asigură aprovizionarea și apărarea) sunt vizibile în imagini din satelit accesibile publicului.
armată pakistaneză, au început să înainteze spre palatul maharajahului din Srinagar pentru a afirma stăpânirea Pakistanului asupra Kashmirului. Maharajahul a intrat în panică și a semnat Actul de Accesiune, prin care Kashmirul era alipit Indiei. India a reacționat trimițând trupe aeriene care au oprit forțele militante. În câteva săptămâni, cele două noi țări erau în război.
Când s-au mai liniștit apele, armatele inamice s-au dispus de o parte și de alta a unei linii de armistițiu care traversa dealurile din inima Kashmirului. După un tratat al Națiunilor Unite în 1949, câteva echipe de topografi militari din India și Pakistan au fost trimise să determine amplasarea exactă a liniei de armistițiu sub supravegherea ONU. Ambele părți au stabilit că aceasta urma să fie o soluție temporară până la negocierea unei granițe permanente. Dar au trecut ani fără niciun progres. Apoi, în 1962, forțele chineze au luat în stăpânire Aksai Chin, un deșert înalt din colțul estic al Kashmirului, ceea ce a complicat și mai mult problema frontierei.
Aceasta era întrebarea dificilă cu care se confrunta Hodgson în 1968, la data aerogramei lui Weathersby: cum poate SUA să reprezinte cartografic situația aceasta încâlcită? După afirmațiile oficialilor indieni, tot Kashmirul aparținea legal de India, ca urmare a semnării Actului de Accesiune de către maharajah. După Hotărârea 47 a ONU, așa cum cerea Pakistanul, Kashmirul ar fi fost o entitate separată, care încă aștepta un referendum pentru a decide cărei țări să i se alăture. După situația reală din teren, Kashmirul era despicat în două, sub jurisdicția de facto a armatelor Indiei și Pakistanului, plus un colțișor controlat de China.
DE-A LUNGUL ANILOR ’60 , diplomații indieni au protestat împotriva descrierii Kashmirului pe hărțile americane, unde apărea ca teritoriu ocupat, sau separat de restul Indiei. „Atitudinea corectă este că întregul stat Jammu și Kashmir este, legal, parte integrală din India, cu zonele de la vest și nord de linia de armistițiu ocupate ilegal de Pakistan și China”, afirma o obiecție din 1966.
După Împărțire, SUA și Pakistanul deveniseră aliate în Războiul Rece, deci părea că Statele Unite vor favoriza Pakistanul într-o astfel de dispută. Dar niciun document găsit până acum nu sugerează că asemenea considerațiuni politice ar fi influențat Biroul Geografic. În 1968, Hodgson avea deja la activ multe dispute frontaliere delicate. „Avea o reputație”, spune Bob Smith, angajat de Hodgson la Birou în 1975. „Era capabil să vorbească cu grecii și să le spună cu toată sinceritatea că poziția lor era de neconceput, apoi să le declare turcilor același lucru. Spunea lucrurilor pe nume.”
Dar mai era o problemă crucială cu linia de armistițiu care tăia Kashmirul în două: nu separa complet India de Pakistan. La anumite coordonate, stabilite în procesul de demarcație NJ9842, linia se oprea brusc, la aproape 60 km de granița cu China. Capătul acesta liber este unic în geografia lumii.
Echipa de topografi avusese motive serioase să nu meargă mai departe. Ultimii 60 km străbăteau inima neiertătoare a Munților Karakorum. Nu avea nicio populație permanentă de protejat, nicio resursă naturală cunoscută și nu permitea acces facil pentru construirea de infrastructură militară. În loc să definească o linie clară, tratatul final nu oferea decât instrucțiuni vagi pentru secțiunea de dincolo de NJ9842: „…iar de acolo la nord până la ghețari”.
De fapt, existau mulți ghețari la nord de NJ9842. Dar cel mai mare și mai important din punct de vedere strategic era Siachen, un râu de gheață uriaș și șerpuitor, care își croiește drum prin estul Munților Karakorum. „Pe atunci, era un fel de spațiu alb pe hartă”, spune Linthicum. „Ambelor părți li s-ar fi părut absurd, în 1949, că avea să merite vreodată să se lupte pentru el.”
În vara tumultuoasă a lui 1968, în timp ce SUA se confrunta cu Războiul din Vietnam și cu tulburările politice de pe propriul teritoriu, Hodgson s-a consultat cu alți funcționari din Departamentul de Stat pentru a determina cum să reprezinte pe hartă linia de armistițiu – inclusiv problema exasperantă a pauzei de circa 60 km.
Pe 17 septembrie, la aproape trei luni de la aerograma lui Weathersby, Hodgson a redactat răspunsul, într-o scrisoare rămasă clasificată până în 2014. Începea astfel: „Departamentul
PENTRU BIROUL GEOGRAFIC AL SUA, O INSTITUȚIE IMPORTANTĂ, PROBLEMELE GEOPOLITICE ȘI FRONTALIERE DIN KASHMIR ERAU CA
este conștient de multă vreme de dificultățile presupuse de o hartă a granițelor internaționale ale Indiei care să nu ofenseze statul vizat și nici să nu compromită pozițiile stabilite ale SUA”.
Apoi, într-o formulare concisă și autoritară, Hodgson își expunea instrucțiunile pentru reprezentarea liniei armistițiului pe toate hărțile oficiale din Statele Unite. După aceea, însă, adăuga: „În sfârșit, linia de armistițiu trebuie extinsă până la Pasul Karakorum [sic] astfel încât cele două state să fie «închise» complet.”
Dintr-o singură frază, Hodgson crea o linie dreaptă care străbătea munți înzăpeziți și deșerturi înalte înspre nord-vest, legând NJ9842 de Pasul Karakorum, arteră secundară străveche de pe Drumul Mătăsii, la granița cu China.
Motivul deciziei lui Hodgson rămâne un mister. Scrisoarea nu dădea nicio explicație și nu s-au găsit însemnări în acest sens. Dar din biroul lui de pe C Street trebuie să fi văzut motive practice evidente.
În 1963, Pakistanul și China semnaseră un acord bilateral în care Pasul Karakorum devenea capătul sud-estic al graniței lor comune cu Kashmirul. Așadar, mulți observatori au presupus că ar fi și capătul logic al unei granițe indo-pakistaneze. Dar, de vreme ce India nu avea nimic de-a face cu tratatul respectiv, spune Linthicum, „era invalid”.
Linthicum bănuiește că un rol a avut și dorința meticuloasă a cartografului de a înlătura ambiguitățile. „Unii oameni suferă de sindromul, sau de obsesia terminatului: trebuie să completeze toate spațiile goale.” Ca ambele țări să fie „închise” total de linia de armistițiu, cum spunea Hodgson, aceasta trebuia să ajungă până în China pentru a forma o graniță completă – iar Pasul Karakorum era cel mai evident reper.
Dar Hodgson părea să fie conștient și de faptul că ajustările aduse de el frontierei aveau să fie controversate. Într-o scrisoare către CIA, cerea discreție maximă. „Am prefera ca schimbarea să se petreacă treptat, pentru a reduce la minimum posibil complicațiile internaționale”, scria el.
Speranța lui Hodgson de a ascunde schimbările acestea de politică era, probabil, excesiv de optimistă. „În fond, trebuia să se gândească la efectul evident”, spune Linthicum. „În curând aveau să se publice hărți peste hărți, multe accesibile publicului, cu dovada vizuală a textului noii politici americane.”
ALPINISTUL
Prima oară am auzit de Ghețarul Siachen de la un amic de cățărări, care spunea că acolo sunt unii dintre cei mai căutați munți neescaladați din lume. „E aproape de granița cu Pakistanul”, mi-a spus el. „Nu lasă pe nimeni să vină să urce pe ei.” În vara de după ce m-am căsătorit, am mers cu soția mea în India în căutarea unor prime ascensiuni pe Valea Nubra, chiar lângă zona militarizată indiană din jurul Ghețarului Siachen. Mergeam, ca și ceilalți alpiniști veniți în regiune în ultimii 40 de ani, pe urmele lui Kumar „Taurul”.
Narinder Kumar „Taurul” avea cam 1,65 m înălțime, sprâncene cărunte și grele și un râs profund, gutural, împlinise 87 de ani și încheiase o carieră militară bogată în povești și aventuri. Deși își pierduse patru degete de la picioare din cauza degerăturilor, Kumar a condus mai multe expediții ambițioase în anii ’60 și ’70, printre care o încercare de cucerire a Everestului. A ajuns colonel în armata indiană și a devenit relativ celebru: a cunoscut-o pe Indira Gandhi, prim-ministrul Indiei, și s-a împrietenit cu Tenzing Norgay, primul om pe Everest alături de Edmund Hillary.
L-am vizitat pe Kumar la Delhi înainte să moară, în decembrie anul trecut, ca să-i ascult povestea despre întâlnirea cu doi aventurieri germani care l-au contactat în 1977 cu un plan pentru prima coborâre pe Râul Nubra, un curs de apă furios și înspumat cu izvorul în Siachen. Mai târziu, Kumar avea să scrie în memorii că, atunci când unul dintre germani a despăturit o hartă ca să-și explice planul, „M-am uitat pe hârtie și am rămas cu ochii lipiți de ea”. L-a întrebat de unde avea harta și i s-a spus că era imprimată în SUA și folosită în lumea întreagă.
Kumar n-a spus nimic, dar a înțeles repede problema evidentă: „Linia de Control, pe atunci numită Linia de Armistițiu, care se termina la punctul NJ9842, fusese [modificată], fie din reavoință, fie din neatenție, fie intenționat.” Așa a descoperit Kumar „Taurul” linia lui Hodgson.
L-a informat pe generalul de corp de armată M.L. Chibber, pe atunci conducătorul operațiunilor militare ale Indiei. „Pakistanul ne ocupă mii de kilometri pătrați de teren cu de la sine putere”, a tunat el, „iar noi nu știm nimic!” Ca dovadă în plus, Kumar și Chibber au aflat în curând din American Alpine Journal că o echipă de alpiniști japonezi, însoțiți de un căpitan al armatei pakistaneze, fusese în partea nordică din Siachen cu două veri mai înainte. Kumar s-a oferit să conducă o patrulă care să adune informații, sub pretextul unei expediții de alpinism. I-au urmat mai multe patrule indiene, spre sfârșitul anilor ’70 și începutul deceniului opt, în timp ce Pakistanul a autorizat noi expediții de escaladare a ghețarului în aceeași perioadă. În august 1983, armata pakistaneză a trimis un protest formal către armata indiană: „Solicităm retragerea imediată a trupelor voastre dincolo de Linia de Control la sud de linia dintre Punctul NJ9842 și Pasul Karakorum NE 7410. Mi-am instruit trupele să manifeste cea mai mare reținere. Dar orice întârziere în eliberarea teritoriului nostru va genera o situație gravă.”
Armata pakistaneză considera linia lui Hodgson graniță. Deja fusese tipărită pe zeci de hărți ale mai multor agenții, toate ratificate de statul american. Atât de mare era influența Biroului Geografic, încât și editurile comerciale adoptaseră frontiera. Din 1981, a apărut și în Atlasul Lumii National Geographic, ca liniuță
punctată de aproximativ doi centimetri lungime. (National Geographic a eliminat segmentul respectiv începând cu ediția din 2020 a atlasului.)
Dar Robert Hodgson nu a apucat să vadă cum se întețesc tensiunile în jurul liniei lui. În decembrie 1979 (la câteva luni după publicarea știrilor despre expediția lui Kumar), a murit de infarct, după ce fusese promovat ca director al Biroului Geografic. Avea 56 de ani.
SOLDATUL
Pe 13 aprilie 1984, armata indiană lansa Operațiunea Meghdoot, numită după un cuvânt sanscrit care înseamnă „mesagerul norilor”. A transportat cu elicoptere un pluton cu misiunea de a ocupa Bilafond La, una din trecătorile folosite de alpiniștii veniți din Pakistan. La scurtă vreme, a ocupat alte două trecători. Prin mișcările acestea, India ajungea să controleze Munții Saltoro, care aveau să devină linia întâi în lupta pentru Ghețarul Siachen și care a modelat arhipelagul de avanposturi militare ce determină impasul militar din prezent.
Relatările de pe frontul conflictului de pe Siachen sunt învăluite de multe ori în idei romantice despre patriotism, dar șederile la altitudini mari timp de săptămâni sau luni de zile numai romantice nu sunt. La circa 5.500 m peste nivelul mării, organismul uman, privat de oxigen, începe să se deterioreze. Dacă trece suficient timp, moartea este inevitabilă.
Dar pe Siachen și ghețarii învecinați, cele două armate ocupă peste o sută de posturi permanente la mare altitudine. Menținerea lor cere o logistică amețitoare – în esență, trebuie planificate peste o sută de expediții de alpinism simultane și menținute mereu.
În 2011, Cory Richards și-a așezat tabăra aproape de unul dintre avanposturile pakistaneze, în timpul unei expediții de iarnă pe Gasherbrum II. Acolo a găsit epava înghețată a unui elicopter prăbușit și un pluton de soldați curioși, care trăiau în tabere spartane. „Noi aveam internet, așa că veneau și beam ceai împreună”, spune el. „M-au rugat să-i las să intre pe Facebook.”
Întâlnirea aceea ne-a determinat, printre altele, să cerem statului pakistanez să ne permită să documentăm viața în linia întâi de pe Siachen. Este o călătorie pe care au făcut-o și alți jurnaliști de-a lungul anilor, iar când ne-am așezat la prima dintr-o serie de ședințe din timpul turului bazelor pakistaneze, a fost clar că armata avea un scenariu bine repetat pentru vizitatori.
„În ciuda situației potrivnice, Apărătorii Vârfului K2 ocupă cele mai înalte poziții militare de pe planetă”, ne-a spus un căpitan din Brigada 62. „Ar fi important de inclus în articolul dumneavoastră.”
De la comandamentul central din orașul Skardu, linia de aprovizionare a Brigăzii 62 șerpuiește în sus pe Valea Braldu până la Șaua Conway, o trecătoare care ajunge până aproape de 6.000 m. Ultima jumătate a traseului este accesibilă doar la pas sau cu elicopterul. Armata ne-a pus să mergem pe jos, ca să ne aclimatizăm.
Pe hartă, ruta pare ușoară – o vale largă, aproape pleșuvă, brăzdată de întinderi cu bolovani și pâraie furioase. „Pentru voi e distracție, dar noi
facem asta zilnic”, mi-a spus un soldat în prima dimineață de drum. Până să ajungem la tabăra numită Paiju, aveam articulațiile țepene și labele picioarelor inflamate.
Acolo condițiile sunt relativ confortabile. Un generator și câteva antene de satelit asigură o legătură instabilă cu lumea din jur. În sala ofițerilor, o încâlceală de fire unite precar, conectate la un televizor mic, asigură distracția de seară.
– Îl folosim ca să ne uităm la filme motivaționale, ne-a spus cineva.
– De exemplu, Rambo?, a glumit Cory.
– Da, exact, a răspuns omul serios.
În alte garnizoane, viața nu e la fel de ușoară. În Urdukas, un avanpost mărunt, compus din trei igluuri din polistiren prefabricat cocoțate spectaculos pe o cornișă de la circa 4.000 m, sunt doar patru militari. „E foarte plictisitor”, ne-a șoptit un soldat la masa cu lipie roti și mâncare de pui ațos. „Fără telefoane, fără filme.” Iarna, Urdukas are parte de numai patru ore și jumătate de lumină solară pe zi. Tabăra e înconjurată de sute de canistre cu kerosen – sursa de viață a soldatului, combustibil pentru gătit și pentru încălzire. În adăposturi, peste toate s-a așternut un strat de funingine. Aici, singurele luxuri sunt naswarul (o varietate aspră de tutun de mestecat) și ludo, o versiune pakistaneză a jocului pachisi, jucată pe table artizanale. „Dacă ne vin ofițeri, e mai confortabil”, mi-a spus un soldat.
A doua zi am întâlnit o duzină de militari care coborau după o patrulă de trei săptămâni. Aveau un aer festiv. Am stat de vorbă cu un căpitan prietenos, doctor, cât a fumat o țigară.
„A fost OK în patrulă”, mi-a spus el. „A trebuit să evacuăm trei oameni cu edem cerebral de altitudine, dar e normal.”
Până în 2003, între cele două tabere aveau loc regulat schimburi de foc, dar armistițiul din acel an i-a lăsat pe soldați fără altă ocupație decât să se uite unii la alții și să supraviețuiască elementelor naturii. „E ca la un meci de fotbal”, mi-a spus alt căpitan despre viața pe front. „De obicei îi avertizăm ridicând un steag roșu: «Vă rugăm să vă opriți din ce faceți. Avem armele gata de tragere.» Ca răspuns, ridică și ei steagul alb ca să spună «OK, ne oprim.»” În rest, fiecare zi se măsoară în țigări și cești de ceai, jocuri de volei sau crichet, rugăciuni și treburi casnice.
Și India, și Pakistanul au învățat din cei 35 de ani de război montan cum să-și îngrijească soldații postați în mediul acesta aspru. Doctorii militari au identificat intoxicarea cu monoxid de carbon și emboliile drept problemele principale cauzate de prea mult sedentarism în posturile înzăpezite. Acum, militarii sunt obligați să facă mișcare zilnic. „Fiecare POS [procedură operațională standard] e scrisă cu sânge”, ne-a spus un colonel.
Până să vină aici, mulți dintre soldații pe care i-am întâlnit fuseseră postați în zonele tribale de la granița Pakistanului cu Afghanistanul, parte a efortului statului pakistanez de a combate terorismul islamic. „Aici trebuie să ne luptăm cu natura, or, natura e imprevizibilă”, ne-a spus doctorul trist. „Cu oamenii e mai ușor.”
ÎN TOAMNA LUI 1985, la mai bine de un an după ce India preluase controlul asupra ghețarului Siachen și la 17 ani după tipărirea liniei lui Hodgson, un diplomat indian a trimis o cerere oficială. Aceasta a ajuns pe biroul geografului-șef de la Departamentul de Stat de atunci, George Demko. La fel ca Hodgson, era fost pușcaș marin, trimis în misiuni în Coreea.
După mai mult de un an, Demko a publicat o actualizare a instrucțiunilor cartografice, în care se anunța că Biroul Geografic revizuise reprezentarea graniței indo-pakistaneze pe hărțile SUA și descoperise „o discordanță între descrierea și clasificarea frontierei de către diverșii agenți care publică [hărți].” Pentru a corecta reprezentarea, scria el, „Linia de Armistițiu nu se va extinde până la Pasul Karakorum, ca în practicile cartografice anterioare.”
Linia lui Hodgson se ștersese. Dispăruse de pe hărțile americane, dar Biroul Geografic nu a prezentat nicio explicație pentru cum apăruse.
La câțiva ani după corectura aplicată de Demko, Robert Wirsing, cercetător la Universitatea Carolina de Sud, care urmărise îndeaproape conflictul de pe Siachen, a început să se intereseze de linia care apăruse și apoi se făcuse nevăzută de pe hărțile americane. Wirsing, care aflase de la un general indian că India ceruse în zadar o
„AICI TREBUIE SĂ NE LUPTĂM CU NATURA, OR, NATURA E IMPREVIZIBILĂ”, NE-A SPUS DOCTORUL TRIST.
explicație, a trimis scrisori către Departamentul de Stat și Agenția de Cartografie a Departamentului de Apărare, în care întreba despre originile liniei.
În 1992, succesorul lui Demko, William Wood, a răspuns. „Niciodată nu a constituit parte din politica SUA reprezentarea unei granițe de orice tip care să închidă spațiul dintre NJ 9842 și granița cu China”, a scris acesta. Wirsing nu a insistat.
URMĂRILE
Oficialii pakistanezi nu au acceptat să ne ducă pe mine și pe Cory aproape de linia frontului unde am fi putut întrezări punctul NJ9842. Nu sunt sigur ce anume mă așteptam să văd mai mult decât aș fi putut observa mărind imaginile disponibile pe Google Earth. E doar o denumire creată de om – un petic singuratic de loc pe o coamă înghețată, cu un post al armatei indiene în apropiere.
Oficialii s-au oferit, însă, să ne arate alt loc. Ne-am urcat în jeepuri și ne-am hurducat pe un drum de pământ care urca prin cavernoasa Vale Bilafond. Chiar deasupra noastră, vârfurile sclipitoare de granit scânteiau în soarele de dimineață, deși fundul văii rămânea învăluit în umbre adânci. Ne-am oprit la marginea unei întinderi cu bolovani.
Aici, pe 7 aprilie 2012, cu puțin înainte de 2:30 dimineața, armata pakistaneză a suferit cea mai cruntă înfrângere din conflictul de pe Siachen, deși una cu care indienii nu au avut nimic de-a face. A avut loc o alunecare de teren enormă deasupra unei tabere care servea drept sediu de batalion – cea în care își planificase asaltul Abdul Bilal. Soldații de la o bază de artilerie aflată la doi kilometri și jumătate au raportat un huruit puternic.
„A fost dincolo de orice imaginație”, ne-a spus generalul-maior Saqib Mehmood Malik. 140 de oameni din 12 clădiri au fost îngropați sub peste 30 m de stâncă, gheață și zăpadă. Au trecut luni de zile până să fie găsit primul cadavru.
Eu și Cory ne-am croit drum prin câmpul de sfărâmături, în continuare periculos de instabil. Niște semne improvizate din tablă ondulată marcau locurile unde se aflaseră barăcile; pe fiecare era scris cu vopsea numărul de cadavre recuperate.
„E o senzație ciudată, dar simțim o enormă mândrie când venim aici”, ne-a spus un ofițer. Dar n-am putut să nu mă întreb: Oare oamenii aceștia muriseră din cauza greșelii unui geograf?
Linia lui Hodgson „a avut categoric un rol în declanșarea războiului. Nu l-a provocat, dar în mod cert a fost un factor”, spune Dave Linthicum. Tot el adaugă că, atunci când a descoperit aerograma lui Hodgson, îngropată prin arhivele Departamentului de Stat, „unii au spus că era «pistolul încă fumegând»”. Ani de-a rândul, Linthicum a păstrat lipită deasupra biroului o fotografie a lui Robert Hodgson, „ca să-mi aduc aminte să nu fac vreo tâmpenie”, spune el, „și să fiu responsabil”.
Wirsing este și el de părere că linia a jucat un rol în conflict, dar adaugă: „Nu am niciun motiv să cred că cineva a decis intenționat să dea teritoriul acesta Pakistanului.” Nu are nici vreun motiv să creadă ca un acord de pace va fi negociat prea curând. „Am prieteni care spun că [Ghețarul Siachen] ar trebui transformat într-un parc internațional al păcii.” Dar evenimentele recente, observă el, inclusiv violențele continue din Kashmir și tensiunile frontaliere dintre India și China, fac să pară improbabilă o soluționare a problemei în viitorul apropiat.
„«Irațional» e un cuvânt frecvent menționat de experți referitor la relațiile indo-pakistaneze”, spune el. „Nu aș atribui prea mult din ce se întâmplă între India și Pakistan emoțiilor […] Cred că sunt acolo din motive destul de solide, chiar strategice […] având în vedere fragilitatea granițelor din zonă.”
Într-adevăr, atât timp cât omenirea insistă să împartă planeta în poligoane ordonate, unele din liniile dintre ele vor fi inevitabil disputate, iar oameni ca Abdul Bilal și Kumar „Taurul” vor fi trimiși să lupte pentru ele. Geografia își dictează propriii termeni. ▯