ACASĂ LA OAMENIIFLORI DIN INDONEZIA

ÎNSEM­NĂRI DES­PRE O LU­ME EVA­NES­CEN­TĂ

National Geographic Traveller Romania - - Cuprins - TEXT ȘI FOTO: COS­TAS DU­MI­TRES­CU

Însem­nări des­pre o lu­me eva­nes­cen­tă. Text și foto: Cos­tas Du­mi­tres­cu. p. 22

Ave­am sen­zația că am­bar­cați­u­nea ra­pi­dă zboa­ră prin cer, și nu pe ma­re. Ase­mă­na­rea era per­fec­tă, până și peștii zbu­ră­tori, spe­riați de na­vă, plu­te­au 70-80 m, ca niște cre­a­turi ale văz­du­hu­lui. Pă­ră­si­sem Pa­dan­gul cu o oră în ur­mă și mai ave­am de par­curs încă vreo do­uă până la des­ti­nația fi­na­lă, Insu­la Si­be­rut, par­te a Insu­le­lor Men­ta­wai, Su­ma­tra de Vest.

Awang, ghidul ca­re ne însoțea, era scund și us­cățiv, cu pă­rul ne­gru, în ci­u­da celor 60 de ani ca­re pă­re­au că nu îl împo­vă­re­a­ză de­loc. Nu pu­tea sta li­niștit nici când mânca, po­ves­tea, ges­ti­cu­la și se mișca întru­na. A lu­crat con­ta­bil într-o ban­că și a pă­ră­sit ser­vi­ci­ul pen­tru că nu mai su­por­ta­se să stea închis între pa­tru pe­reți. E ge­nul de om pe ca­re îl cu­nosc bi­ne, ca­re e ra­pid su­fo­cat de oraș, de be­toa­ne și for­fo­tă, de hai­ne sem­na­te și uza­nțe so­cia­le. În anii din ur­mă a de­venit cu­nos­cut în zo­nă pen­tru că du­cea tu­riști aven­tu­roși în jun­gla ecua­to­ria­lă. Știe lim­ba in­di­ge­ni­lor și ce anu­me tre­bu­ie să cari cu ti­ne în pă­du­re. În plus, gă­tește el, pen­tru a fi si­gur că nu i se îmbol­nă­vesc tu­riștii.

Mi­cul vas de vi­te­ză mer­gea în Insu­le­le Men­ta­wai de do­uă ori pe săp­tă­mână, o da­tă dus și o da­tă întors, și Awang nu își per­mi­tea vreo greșe­a­lă ca­re ar fi pu­tut pu­ne viața cu­i­va în pe­ri­col. Stă­te­am împreu­nă pe pun­tea din spa­te a va­su­lui și ad­mi­ram în tă­ce­re un grup de băr­bați și fe­mei cu tru­puri atle­ti­ce și pi­e­le bron­za­tă. Ta­tua­je co­lo­ra­te le or­na­men­tau di­fe­ri­te pă­rți ale cor­pu­lui, de la glez­ne până la ure­chi, fă­ră să sfi­de­ze pri­vi­to­rul. Ma­re par­te din ei erau bra­zi­li­eni și câți­va aus­tra­li­eni ca­re mer­ge­au în cău­ta­rea va­lu­ri­lor per­fec­te pen­tru sur­fing. Pe lângă ex­cen­tri­cii sur­feri mai că­lă­to­re­au și lo­cal­nici, în cău­ta­rea unui mo­dest pro­fit obți­nut în ur­ma co­mer­cia­li­ză­rii la sca­ră mi­că a nu­ci­lor de co­cos.

DRU­MUL PRIN HĂȚIȘURILE JUNGLEI

La pri­ma opri­re în Insu­la Si­be­rut, am co­bo­rât pe un de­bar­ca­der mi­nus­cul, tic­sit de oa­meni cu ba­ga­je și po­lițiști înar­mați. Ghidul s-a dus la se­cția de po­liție să ne înre­gis­tre­ze și să se asi­gu­re că ave­am cu ce să ne de­pla­săm la băr­cuța ca­re ur­ma să ne du­că prin jun­glă la des­ti­nație, o ca­să de bam­bus lo­cu­i­tă de băști­nași, în mij­lo­cul junglei. Po­pu­lația in­di­ge­nă men­ta­wai lo­cu­i­ește de mi­le­nii adânci­mi­le junglei și a reușit, în ci­u­da efor­tu­ri­lor lui Su­har­to de omo­ge­ni­za­re a po­pu­lați­ei in­do­ne­zi­e­ne, să își păs­tre­ze tra­diți­i­le an­ces­tra­le. O par­te din po­po­rul flo­ri­lor, așa cum sunt nu­miți, ca­re lo­cu­ia mai adânc în pă­du­re, a reușit să își păs­tre­ze mo­dul de viață, con­stru­in­du-și umas-uri­le din bam­bus, mâncând sa­go și vânând mai­muțe cu să­geți otră­vi­te.

Awang a re­venit vic­to­ri­os în scurt timp, căță­rat pe un soi de tuk-tuk lo­cal, un fel de mo­to­re­tă cu re­mor­că în ca­re ne-am înghe­su­it ca­re cum am pu­tut prin­tre ba­ga­je. Du­pă o scur­tă plim­ba­re prin­tre co­co­ti­eri, arbori de ca­cao, ba­na­ni­eri și încă o mu­lți­me de co­paci exo­tici, am ajuns la lo­cul de îmbar­ca­re. Aco­lo ne aștep­ta o pi­ro­gă ci­o­pli­tă din­tr-un sin­gur buște­an, cu ca­re am plu­tit că­tre in­te­ri­o­rul junglei. Oda­tă ce am pă­ră­sit sa­tul, ca­na­le­le îmi adu­ce­au amin­te de Del­ta Du­nă­rii, doar că ve­ge­tația era mai abun­den­tă. Vre­mea era fru­moa­să și ur­ma o plim­ba­re de vreo 3 ore prin ve­ge­tația lu­xu­rian­tă a pă­du­rii ecua­to­ria­le. Sa­tis­fa­cția s-a cam di­mi­nuat du­pă do­uă ore de stat cu ge­nun­chii la gu­ră, de nu mai si­mțe­am că am spa­te și pi­ci­oa­re. Apoi, din se­nin, s-a dez­lă­nțu­it o ploaie prin ca­re nu mai ve­de­ai la 2 m în jur, no­roc că era cal­dă și nu bă­tea vântul. Urmă­toa­rea oră am par­curs-o într-o ploaie to­re­nția­lă ca­re m-a pă­truns până la pi­e­le, în ci­u­da pe­le­ri­nei. În ce­le din ur­mă am

Oce­a­nul era ha­lu­ci­nant de lini[tit, for­ma o oglind` per­fect` în ca­re se re­flec­ta ce­rul al­bas­tru, cu v`l`tuci de nori al­bi-gri rev`rsa]i.

re­mar­cat un mic șo­pron din bam­bus pe ma­lul stâng al apei, sub ca­re stă­te­au ghe­mu­iți doi abo­ri­geni se­mi-goi ca­re ne pri­ve­au de­zin­te­re­sați și mai arun­cau câte o nu­ia pe foc. Bar­ca­gi­ul a oprit în drep­tul lor, a să­rit cu le­je­ri­ta­te pe mar­gi­nea mo­cir­loa­să și a le­gat pi­ro­ga de un ci­ot ieșit din apă.

Lo­cul de de­bar­ca­re era abrupt și alu­ne­cos, pri­mul con­tact cu so­lul junglei ecua­to­ria­le. Du­pă câte­va mi­nu­te de încer­cări eșua­te de a ur­ca la mal, cei doi s-au ur­nit cu greu de lângă foc și au co­bo­rât să ne aju­te să ur­căm râpa cu tot cu ba­ga­je­le pe ca­re le-am luat cu noi în pă­du­re. Aco­pe­rișul mă­su­ra apro­xi­ma­tiv 2 m și abia încă­pe­am toți sub el. Pe un stâlp stă­tea re­ze­ma­tă o flin­tă ve­che cu țe­a­vă de bronz. Nu­mai la mu­zeu mai vă­zu­sem o ase­me­nea pi­e­să. Ploaia nu înce­ta, așa că am de­cis să înve­lim ruc­sa­cii în saci de plas­tic și să ple­căm mai de­par­te că­tre lo­cu­i­nța noas­tră pen­tru ur­mă­toa­re­le zi­le. Băști­nașii nu se dez­li­pe­au de ma­ce­tă, pa­rang era pre­lun­gi­rea na­tu­ra­lă a mâi­nii. Își croiau drum prin jun­glă și o fo­lo­se­au la ma­jo­ri­ta­tea ac­ti­vi­tăți­lor zil­ni­ce, de la cu­răța­tul scoa­rței de co­pac până la spar­tul nu­ci­lor de co­cos. Ne-au con­fe­cți­o­nat ra­pid niște toi­e­ge groa­se și lun­gi ca­re s-au do­ve­dit de un aju­tor ne­prețu­it prin no­roi­ul gros și de adânci­mi va­ria­te pe ca­re tre­bu­ia să îl stră­ba­tem. Au mai fă­cut ra­pid do­uă bre­te­le din lia­ne împle­ti­te pe ca­re le-au fo­lo­sit pen­tru a-și fi­xa în spa­te sa­cii de ra­fie plini cu pro­vi­zi­i­le adu­se de noi. Prin­tr-o ploaie di­lu­via­nă am por­nit prin­tre co­paci uriași și ier­buri gi­gan­ti­ce, scu­fun­dați în mâl până pes­te ju­mă­ta­tea gam­bei.

STĂPÂNII UMAS-ULUI

Lo­cu­i­nța umas e un soi de lon­gho­u­se înă­lța­tă pe pi­loni la 1,5-1,7 m dea­su­pra so­lu­lui, așa cum mai vă­zu­sem în mul­te lo­curi din Asia de Sud-Est. Es­te împă­rți­tă în trei încă­peri. Pri­ma, ka­ka­re­at, găz­du­i­ește coșuri din nu­i­e­le împle­ti­te ce co­nțin pui de găi­nă și e măr­gi­ni­tă de bănci de lemn un­de gaz­de­le și cei ca­re po­po­sesc pe aco­lo stau de po­vești. Încă­pe­rea cen­tra­lă, ten­ga­nu­ma, es­te lo­cul în ca­re se țin ce­re­mo­ni­i­le și ri­tua­lu­ri­le șa­ma­ni­ce ca­re pot du­ra mai mul­te zi­le, iar a treia e un fel de de­po­zit pen­tru lem­ne de foc și ali­men­te. În cen­trul ca­sei se gă­sește osua­rul, spațiu în ca­re sunt ex­pu­se tro­fee de vână­toa­re. Pen­tru men­ta­wai, ori­ce cre­a­tu­ră vie, plan­tă sau obi­ect emi­te vi­brații în lu­me ca­re se ar­mo­ni­ze­a­ză cu toa­te ce­le­lal­te vi­brații uni­ver­sa­le. De ace­ea vână­to­rii și pes­ca­rii mu­lțu­mesc ani­ma­le­lor sa­cri­fi­ca­te și le roa­gă să nu de­ran­je­ze ar­mo­nia cu vi­brația ce­lor­lal­te su­fle­te. Cra­ni­i­le mai­muțe­lor și ale altor ani­ma­le săl­ba­ti­ce sunt aran­ja­te în așa fel încât să pri­ve­as­că spre jun­gla din ca­re au venit, iar cra­ni­i­le por­ci­lor și ale altor ani­ma­le do­mes­ti­ce sunt îndrep­ta­te că­tre in­te­ri­or, că­tre ini­ma ca­sei…

Scându­ri­le pe ca­re calci nu sunt fi­xa­te și sunt mu­ta­te atunci când ci­ne­va vrea să scu­i­pe sau să arun­ce res­turi de mânca­re por­ci­lor de sub ca­să. La 30 m de ca­să era un mic ca­nal, le­gat de con­stru­cție prin câți­va arbori su­bțiri pri­nși unul în con­ti­nua­rea ce­lu­i­lalt, cu mici cres­tă­turi din 30-40 cm pe post de trep­te. Apa era prea scă­zu­tă să ajun­gi cu bar­ca până aco­lo, mo­tiv pen­tru ca­re

am venit prin jun­glă. Când apa era cres­cu­tă ajun­ge­ai cu pi­ro­ga până pe pris­pă. Ne-au întâmpi­nat un șa­man bă­trân, ke­rei, și soția sa. El era foar­te slab, sche­le­tic, ta­tuat pe tot cor­pul într-un fel pe ca­re l-am re­vă­zut, iden­tic, la alți șa­mani men­ta­wai. Era aco­pe­rit cu o ban­dă ră­su­ci­tă în ju­rul mij­lo­cu­lui, ca­re îi aco­pe­rea or­ga­ne­le ge­ni­ta­le și se pe­tre­cea prin­tre fe­se îna­poi la brâu. Din drep­tul băr­bi­ei ple­cau do­uă dun­gi pa­ra­le­le al­bas­tre până la umeri, apoi mai jos de pec­to­ra­li, alte do­uă li­nii for­mau un se­mi­cerc ca un fel de de­col­teu de­se­nat pe pi­e­le. La umeri avea niște ste­luțe și pe gât o șo­pârlă gec­ko, iar pi­ci­oa­re­le erau vop­si­te cu dun­gi pa­ra­le­le, tra­sa­te la vreo 2 cm până jos la glez­ne. Toa­te de­se­ne­le ave­au încăr­că­tu­ră sim­bo­li­că, dar se di­fe­re­nțiau ușor de la un in­di­vid la altul. Șa­ma­nul es­te vin­de­că­tor și vră­ji­tor. Sin­gur sau cu aju­to­rul spi­ri­te­lor el poa­te vin­de­ca sau îmblânzi boa­la, cu­noaște jun­gla, ani­ma­le­le, plan­te­le și mi­ne­ra­le­le. E și pa­triar­hul cla­nu­lui, cel ca­re are gri­jă de ne­voi­le oa­me­ni­lor și ca­re me­nți­ne ar­mo­nia în ca­să. Ea zâmbea întru­na și pă­rea obișnu­i­tă cu străi­nii. Era des­co­pe­ri­tă în par­tea de sus și pur­ta pan­ta­loni scu­rți, Ni­ke, ver­de fos­fo­res­cent, înde­a­juns de mari cât să încap și eu în ei.

VECINII DIN PĂ­DU­RE

Ur­mă­toa­re­le ore le-am pe­tre­cut în in­te­ri­or, schim­bându-ne hai­ne­le ude le­oar­că și pri­vind la ploaia ca­re nu se mai oprea. În loc de fe­res­tre erau niște spații goa­le, iar în față, în loc de ușă, o des­chi­de­re ma­re de vreo 3 m, nea­co­pe­ri­tă în ni­ci­un fel. Pe se­a­ră no­rii s-au spart și a ieșit soa­re­le. Atmos­fe­ra s-a des­tins și su­ne­te­le junglei s-au fă­cut au­zi­te. Ro­po­tul apă­să­tor al ploii a înce­tat și a fă­cut loc unui con­cert ex­traor­di­nar de ci­ri­pi­turi, foșnet de frun­ze și cli­po­cit de apă. Într-un co­pac, pe ma­lul ca­na­lu­lui, un băi­ețel și o fe­tiță de 5-6 ani cu­le­ge­au niște fruc­te roșii, ce­va între me­re și pi­er­sici, apoi se scăl­dau în apa gal­be­nă de mâl. Nu pă­re­au să ai­bă ne­voie de ni­ci­un fel de aju­tor din par­tea adu­lți­lor. Ave­au o mo­tri­ci­ta­te mult su­pe­ri­oa­ră co­pi­i­lor de ace­e­ași vârstă din zo­ne­le ur­ba­ne. Se căță­rau în co­paci cu o agi­li­ta­te și o vi­te­ză ui­mi­toa­re. Am stat și i-am ur­mă­rit mi­nu­te în șir gândin­du-mă cum au pu­tut să se dez­vol­te atât de ra­pid. Co­pi­ii sunt cres­cuți de mici în con­tact strâns cu adu­lții, ca să le co­pi­e­ze com­por­ta­men­tul și ac­ti­vi­tăți­le, ce­ea ce îi fa­ce să se dez­vol­te ra­pid. Cum școa­lă nu exis­tă, mi­cuții tre­bu­ie să de­prin­dă ra­pid cu­noști­nțe­le ne­ce­sa­re su­pra­vi­ețu­i­rii în jun­glă, iar toa­te învăță­tu­ri­le sunt tran­smi­se oral.

La as­fi­nțit au înce­put să apa­ră și alte fețe, fe­mei și băr­bați. Din­tre toți, cel mai in­te­re­sant mi s-a pă­rut un băr­bat în jur de 40 de ani, dar la ei e di­fi­cil de apro­xi­mat vârsta, mic de sta­tu­ră, cu un corp atle­tic, pur­tând în ju­rul brâu­lui tra­diți­o­na­la fâșie con­fe­cți­o­na­tă din par­tea fi­broa­să de sub scoa­rța unui anu­me co­pac. Deși gu­ver­nul is­la­mic a încer­cat să îi de­ter­mi­ne să își aco­pe­re pi­e­lea, go­li­ci­u­nea fi­ind vă­zu­tă ca un semn al pă­ca­tu­lui, lo­cu­i­to­rii pă­du­rii nu au re­nu­nțat la sin­gu­ra va­rian­tă lo­gi­că de ves­ti­men­tație. Pan­ta­lo­nii lun­gi se usu­că greu, împi­e­di­că de­pla­sa­rea și as­cund even­tua­le­le li­pi­tori, tri­co­u­ri­le pu­tre­zesc și pot da naște­re di­ver­se­lor bo­li de pi­e­le, iar încă­lță­ri­le se um­plu cu no­roi și îngreu­nea­ză mer­sul și blo­che­a­ză con­tac­tul cu so­lul. Avea ace­lași ta­tuaj ca și bă­trânul, deci era șa­man la rândul său, dar l-am nu­mit vână­to­rul din pri­ma cli­pă, da­to­ri­tă fi­zi­cu­lui ex­traor­di­nar și a ati­tu­di­nii mândre și per­ma­nent în gar­dă. Pur­ta cu el un arc lung, aproa­pe cât înă­lți­mea sa, cu să­geți otră­vi­toa­re, du­pă cum ave­am să aflu. Le-a așe­zat cu gri­jă într-un loc sub aco­pe­riș, apoi s-a așe­zat pe dușu­me­aua ra­ră prin ca­re se ve­de­au por­cii înto­rși din jun­glă. Atâtea ani­ma­le la un loc, porci, găini, câte­va pi­sici și un câi­ne răp­ci­u­gos de­ga­jau un mi­ros greu de su­por­tat și fă­ce­au o hăr­mă­laie de zi­le mari. În cur­sul zi­lei nu vă­zu­sem atâtea ani­ma­le și am între­bat de un­de au apă­rut. Mi s-a ex­pli­cat că di­mi­neața, du­pă ce le dă de mânca­re niște sa­go, por­cii și găi­ni­le ple­a­că în jun­glă și se întorc se­a­ra la ci­nă. Gaz­da noas­tră avea un ne­pot de însu­rat și pen­tru a-i cum­pă­ra ne­vas­tă îi tre­bu­iau 20-30 de porci.

Noap­tea a fost grea. Am dor­mit pe o sal­te­luță su­bți­ri­că de ne­o­pren di­rect pe scându­ri­le tari, câi­ne­le se as­cun­dea du­pă mi­ne să nu fie dat afa­ră, iar co­coșii cântau întru­na de par­că era di­mi­neață. În ce­le din ur­mă, fe­meia ca­sei a venit cu un bul­gă­re de pă­mânt plin cu fur­nici, atârnat în ca­pul unei nu­i­e­le lun­gi, și a go­nit câi­ne­le, spe­riat de ce păți­se pro­ba­bil altă­da­tă cu fur­ni­ci­le ner­voa­se. Fo­cul ar­dea per­ma­nent în ce­le do­uă ve­tre și lăm­pi cu gaz arun­cau pâlpâiri fre­mă­tă­toa­re pe pe­reții întu­ne­cați.

Co­pi­ii învață de foar­te de­vre­me de­prin­de­ri­le ce le vor fi de fo­los pen­tru a su­pra­vi­e­ţui în jun­gla ecua­to­ria­lă.

CUM SĂ TRĂIEȘTI FĂ­RĂ BANI

A do­ua zi, la pri­ma li­că­ri­re de lu­mi­nă toa­tă ca­sa era în pi­ci­oa­re. Plo­ua mă­runt și unul din­tre co­pi­ii șa­ma­nu­lui, băr­bat de pes­te 30 de ani, fă­ră ta­tua­je și îmbră­cat cu pan­ta­loni de sto­fă, că­pă­tați de prin sat, că­ra cu spi­na­rea bu­tuci de sa­go des­pi­cați în pa­tru de la apă până la ca­să, un­de îi arun­ca la por­cii ca­re gu­ițau fre­ne­tic, înge­su­iți în ju­rul omu­lui. Noi am mâncat ne­lip­si­ta om­le­tă și am ple­cat cu bă­trânul și vână­to­rul în jun­glă, să ve­dem cum se des­fășoa­ră o zi obișnu­i­tă. Du­pă vreo oră și ju­mă­ta­te de mers prin no­roi pe alo­curi până la ge­nun­chi, am ajuns într-o zo­nă cu ve­ge­tație puțin mai ra­ră, un­de au ochit un ar­bo­re des­tul de înalt și de vreo 10 cm în dia­me­tru. Vână­to­rul, du­pă cum îl bo­te­za­sem pe cel mai tânăr, s-a învârtit puțin în ju­rul lui, apoi brusc, din trei lo­vi­turi a re­te­zat co­pa­cul înalt de 6-7 m. Cei doi s-au așe­zat pe vi­ne, unul de o par­te și ce­lă­lalt de ce­a­lal­tă par­te și au tra­sat cu ma­ce­te­le niște drep­tun­ghi­uri lun­gi de 2 m în sco­rța co­pa­cu­lui. Apoi, încet, au des­prins coa­ja și au pus-o de­o­par­te. Au înde­păr­tat scoa­rța păs­trând stra­tul din­tre cor­pul co­pa­cu­lui și coa­jă, pe ca­re l-au așe­zat pe un trun­chi răs­tur­nat. Unul lângă altul au înce­put să iz­be­as­că ma­te­ria­lul obți­nut an­te­ri­or până a de­venit moa­le ca o țe­să­tu­ră. Unel­te­le fo­lo­si­te ară­tau ca niște bâte de cric­ket puțin mai scur­te și erau con­fe­cți­o­na­te din­tr-un lemn ex­trem de greu și dur. Le fo­lo­se­au, pe lângă ma­ce­te, pen­tru vână­toa­re. Lo­ve­au ani­ma­lul, în spe­cial porci mis­treți, în zo­na șol­du­lui pen­tru a-i spar­ge oa­se­le și a-l împi­e­di­ca să fu­gă. Du­pă ce au ter­mi­nat ope­rați­u­nea au împă­tu­rit cu gri­jă fâși­i­le con­fe­cți­o­na­te și le-au așe­zat la brâu.

Am mers mai de­par­te prin ve­ge­tația ex­plo­zi­vă și ave­am un sen­ti­ment ci­u­dat, scu­fun­dat în no­roi și fă­ră să văd de­cât la câți­va me­tri în față. Au­ze­am foșne­te­le frun­ze­lor și cânta­tul pă­să­ri­lor din jur, dar nu ve­de­am ni­mic. A do­ua opri­re a fost în zo­na cu arbori sa­go, ar­bo­re­le vi­eții, cum îl nu­mesc ei. Me­tro­xy­lon sa­go e unul din­tre ele­men­te­le cen­tra­le în cul­tu­ra men­ta­wai. Mo­del pen­tru ta­tua­je, ba­ză nu­triți­o­na­lă și ma­te­rial de con­stru­cții, co­pa­cul e vi­tal pen­tru su­pra­vi­ețu­i­rea tri­bu­ri­lor în jun­glă. Car­nea al­bă a trun­chi­u­lui, moa­le și spon­gi­oa­să, hră­nește ani­ma­le și oa­meni de­o­po­tri­vă. Mă­ci­na­tă, zdro­bi­tă și fil­tra­tă, de­vi­ne o făi­nă ca­re, coap­tă pe foc într-un băț de bam­bus ca un tub, se tran­sfor­mă într-un fel de pâi­ne elas­ti­că și com­pac­tă. Câte­va seg­men­te din trun­chi­ul gros de 40-50 cm erau răs­pândi­te pe jos și lă­sa­te la fer­men­tat. Băr­bații scor­mo­neau cu ma­ce­te­le și cu un­ghi­i­le în tru­pul moa­le și mi­ros pu­ter­nic de fer­men­tație ne asal­ta si­mțu­ri­le. Zeci de ta­ma­ras, lar­ve mari și gra­se, se as­cun­de­au în ar­bo­re­le pu­tre­zit. Pen­tru băști­nași era o de­li­ca­te­să de la ca­re nu se pu­te­au abți­ne și au arun­cat de­gra­bă câte­va vii pe gât. Mi-au ofe­rit și mie, dar un nod din gât nu îmi dă­dea pa­ce. Preț de 20-30 de mi­nu­te au adu­nat lar­ve­le su­cu­len­te într-o frun­ză la­tă de ba­na­ni­er împă­tu­ri­tă. Dru­mul de întoar­ce­re a fost pri­lej

Vână­to­rul şi şa­ma­nul bă­trân lo­vesc cu bâte­le de lemn ma­te­ria­lul fi­bros din ca­re se con­fec­ţi­o­nea­ză veş­min­te­le (dea­su­pra). Una din­tre de­li­ca­te­se­le bu­că­tă­ri­ei lo­ca­le o re­pre­zin­tă lar­ve­le uria­şe, ta­ma­ras, ce se gă­sesc în cor­pul pu­tre­zit al co­pa­ci­lor sa­go (stânga).

de re­fle­cție asu­pra vi­eții în altă for­mă de­cât cea cu­nos­cu­tă no­uă.

To­tul e di­fe­rit aici, in­di­ge­nii știu că jun­gla e sur­sa de viață pen­tru ei și o res­pec­tă. Ni­ci­o­da­tă nu ră­nesc un ar­bo­re fă­ră te­mei, nu taie o cren­guță ca­re le stă în ca­le și nu se împo­tri­vesc na­tu­rii, sunt una cu ea…

Acasă, fe­mei­le cu di­nți pi­liți pes­cu­i­se­ră câți­va peștișori de un de­get și o du­zi­nă de cre­veți mi­cros­co­pici. Ke­rei a împă­rțit or­di­ne și s-a apu­cat de pre­pa­rat omai, ce­le­bra otra­vă cu ca­re își pre­gă­tesc să­geți­le. Pen­tru a su­pra­vi­ețui în jun­glă, pen­tru apă­ra­re și vână­toa­re se ba­ze­a­ză pe ace­as­tă ar­mă. Neu­ro­to­xi­na poa­te do­bo­rî un mis­treț în câte­va mi­nu­te prin pa­ra­li­zia mușchi­lor res­pi­ra­tori. Șa­ma­nul sin­gur e res­pon­sa­bil pen­tru pro­du­ce­rea omai și res­pec­tă ri­tua­luri pre­ci­se, in­ter­zi­se fe­mei­lor și co­pi­i­lor. Pen­tru a crea fa­ta­la mix­tu­ră, ke­rei cau­tă în pă­du­re coa­jă și frun­ze de rag­gi, ră­dă­cini de lain­gi și tre­ba și ră­mu­re­le de urat, cu­nos­cu­tă ca plan­ta pește­lui-otră­vi­tor. Plan­te­le sunt tăia­te și mă­ru­nți­te într-o or­di­ne pre­ci­să, apoi sunt zdro­bi­te într-o pre­să de lemn. Ze­a­ma nea­gră re­zul­ta­tă e co­lec­ta­tă într-o nu­că de co­cos, apoi șa­ma­nul un­ge vârfu­ri­le să­geți­lor cu o pen­su­lă mi­cuță. Otra­va e atât de pu­ter­ni­că, încât și du­pă ce es­te tre­cu­tă prin foc își păs­tre­a­ză to­xi­ci­ta­tea.

CALEA SPRE VIITOR

Mi­ca so­ci­e­ta­te a oa­me­ni­lor-flori es­te pe calea spre ex­tin­cție. De la asal­tul mi­si­u­ni­lor evan­ghe­li­ce din pri­ma par­te a se­co­lu­lui al XX-lea până la efor­tu­ri­le săl­ba­ti­ce de asi­mi­la­re ale lui Su­har­to din anii 1970, băști­nașii nu au înce­tat să își ape­re iden­ti­ta­tea. În timp ce unii au fost închiși în orașe­le de be­ton ale gu­ver­nu­lui și obli­gați să se închi­ne la Allah sau Fe­ci­oa­rei Ma­ria, să își aco­pe­re sau să își ște­ar­gă ta­tua­je­le săl­ba­ti­ce, alții mai re­be­li au in­trat mai adânc în pă­du­re și au con­ti­nuat să își îna­lțe umas-uri­le de­par­te de con­tro­lul in­do­ne­zian. Astă­zi, deși pre­si­u­nea po­li­ti­că și re­li­gi­oa­să s-a di­mi­nuat con­si­de­ra­bil, cul­tu­ra Men­ta­wai con­ti­nuă să se stin­gă. Ti­ne­rii întorc spa­te­le prac­ti­ci­lor an­ces­tra­le și re­fu­ză ri­tua­lul du­re­ros al ta­tua­ju­lui, mă­nâncă orez în loc de sa­go și pri­vesc ori­zon­tul oce­a­nu­lui. Cei mai îndrăz­neți pă­ră­sesc insu­la să de­vi­nă bu­că­tari în pen­si­uni tu­ris­ti­ce. Tu­ris­mul nu aju­tă. Deși insu­la ră­mâne des­tul de bi­ne con­ser­va­tă și de­par­te de ru­te­le tu­ris­ti­ce obișnu­i­te, în ul­ti­mii ani atra­ge tot mai mu­lți aven­tu­ri­eri dor­nici de con­tac­tul cu ves­ti­gi­i­le vi­eții săl­ba­ti­ce la pe­ri­fe­ria lumii noas­tre glo­ba­li­za­te. Ke­rei, mândri șa­mani oda­tă, au fost tran­sfor­mați în pro­du­se de mar­ke­ting de age­nți­i­le de tu­rism dor­ni­ce să își di­fe­re­nți­e­ze pro­du­se­le de alte mii de con­cu­re­nți nă­val­nici.

În ci­u­da schim­bă­ri­lor ine­vi­ta­bi­le și zdro­bi­toa­re, câte­va gru­puri de men­ta­wai con­ti­nuă să per­pe­tue­ze mo­dul de viață pe ca­re l-au moște­nit de la stră­buni. Re­col­te­a­ză sa­go, cu­leg și vânea­ză zil­nic pen­tru hra­nă. Cântă și dan­se­a­ză, pur­tând flori de hi­bis­cus în păr și la ure­chi, pen­tru a păs­tra ar­mo­nia lumii și a spi­ri­te­lor ca­re o po­pu­le­a­ză.

Îmbră­cați în straie tra­di­ţi­o­na­le, ke­rei şi so­ţia sa, cu flori în păr, du­pă obi­cei, întâmpi­nă oas­pe­ţii.

Insu­la Si­be­rut es­te măr­gi­ni­tă în sud de un sat lun­git pe 3-4 km, iar în rest, ma­lu­ri­le sunt pli­ne de ve­ge­ta­ţie.

Pe ne­si­mți­te, us­ten­si­le­le mo­der­ne şi-au fă­cut loc în bu­că­tă­ria tra­di­ţi­o­na­lă a oa­me­ni­lor junglei.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.