MARRAKECH, FES, SAHARA

Explorând „Triunghiul de aur al Marocului”.

Text: Carmina Nițescu Foto: Călin Stan

În Marrakech, strada este o simfonie de zgomote și culori, iar fiecare seară se aseamănă cu o piesă de teatru bine pusă în scenă de negustorii ambulanți.

Când dăm cu nasul de aerul necondiționat din orașul propriu-zis, nu e chiar atât de rău cum ne așteptam. Ba chiar e respirabil, căci sezonul cald abia dă în pârg. N-avem timp de altceva, pentru că pornim spre medina, în vechiul Marrakech.

Ca să ajungem până acolo, ne facem loc pe străduțele înguste, prin atmosfera leneșă, dar parcă și nerăbdătoare. Mașini, autobuze, biciclete, scutere, roabe trase de măgăruși, oameni la pas, copii alergând bezmetic construiesc un haos oarecum organizat.

Găsim două roabe care să ne care bagajele când vedem că nu facem față străzilor tot mai neîncăpătoare. Pentru mulți, roabele sunt aici și casă, și masă și… mijloc de existență.

Odată ajunși la cazare, la Riad Aubrac, dăm cu ochii de o altă lume. Un riad este o unitate de cazare tradițională în Maroc. Se aseamănă foarte mult cu o vilă și e construit într-o fostă casă locuită din medina. După nebunia de afară, în curtea umbrită, răcoroasă, care are în mijloc o fântână, te simți în altă lume, căci nu pătrunde niciun sunet.

Pe acoperiș e o mică terasă, unde te poți relaxa sau poți admira medina. Suntem la cel mult 500 m de piața centrală, Jemaa el-Fna, și putem privi peste clădiri, care nu sar de 2-3 etaje, așa că reușim să ne facem o idee despre noul nostru teritoriu. Zărim case neterminate, o armată de antene parabolice și inconfundabilul Turn Koutoubia, cel mai înalt al medinei (70 m).

E cinci și jumătate. Ne facem curaj pentru primii pași pe străduțele medinei. Ieșim pe un drum îngust, cu clădiri înghesuite, toate în tonuri de roșu, care au și dat numele de „orașul roșu“Marrakech-ului. Câțiva copii se joacă, fiecare cu ce are: minge de fotbal, trotinetă, sau aleargă pur și simplu printre picioarele noastre. Toți zâmbesc. E clar că vor atenția noastră, chiar dacă știm că nu suntem primii turiști pe care îi văd. „Fur“o fotografie din mers și trec mai departe.

Ne ia cam două-trei minute să ne dumirim pe ce străduță să o luăm, păstrându-ne niște repere. Facem prima la stânga, apoi la dreapta, apoi iar dreapta și iată-ne pe una dintre străduțele principale ale medinei. Să vezi acum nebunie.

În aceste prime minute petrecute pe străduțele Marrakechului, am reușit să învățăm, nu știu cum, să ne ferim de toate „obiectele“și oamenii care circulă în jurul nostru. Pornim pe aleea principală care duce la piața Jemaa el-Fna, un drum ce trece prin souk-uri („bazarurile“marocane). Tarabele ambulante stau să se deschidă și micii comercianți se grăbesc să-și aducă marfa, explicând iureșul pe care-l trăim.

Mărim pasul, vrând să surprindem câteva cadre cu forfota.

DE SUS, MAROCUL PARE UN GIGANT DE NISIP ROȘIATIC, STROPIT PUȚIN

CU VERDELE ARBUȘTILOR. DEȘI ARID, E TOTUȘI ÎMBLÂNZIT DE MICI PLANTAȚII. ÎI SURVOLĂM COASTA DE VEST CU PLAJELE SALE LUNGUIEȚE,

PREA PUȚIN CUNOSCUTE DE EUROPENI, APOI CASABLANCA, CE SE LĂBĂRȚEAZĂ CÂT VEZI CU OCHII,

CU CELE 5 MILIOANE DE SUFLETE ALE SALE. ATERIZĂM ÎN MARRAKECH

PE LA 4 DUPĂ-AMIAZA.

Localnicii reticenți ne refuză zgomotos. E imposibil să pui aparatul foto la ochi. Așa că ținem camerele deschise de gât, cu ecranul pornit, cât să vedem direcția în care încadrăm, și declanșăm mai mult orbește. Eventual uitându-ne în direcția opusă față de subiectul nostru. Localnicii ne văd oricum și fie încep să țipe, fie vin să ne ceară bani.

Pe drum ne dăm seama că ceea ce am citit înainte să ajungem aici e adevărat: cu cât pari mai nehotărât sau dezorientat, cu atât mai mulți localnici vor dori să-ți sară în ajutor – sau, mai bine spus, vor să facă rost de bani de la tine.

Fiecare vrea să îți arate cele mai frumoase zone ale medinei, să îți vândă vreo geantă de piele sau poate ceva mirodenii. Tensiunea pare să atingă apogeul. Dar ne acomodăm. Până la urmă, știam cam ce ne așteaptă. Dacă îi ignori și mergi hotărât mai departe, vei fi lăsat în pace; cu siguranță, în spatele tău sunt și alți călători. Oameni bătrâni, copii, tineri, toți veniți cu treabă în piața centrală. Toți vin aici zilnic, cu o misiune, la plimbare sau fără motiv. Sau poate doar ca să fie în centrul acțiunii în fiecare zi, la apus. Văd o amestecătură de oameni și culori. Localnicii îmbrăcați tradițional: barbații într-un fel de mantou alb (nu știu cum de nu am aflat cum se numește exact), femeile acoperite din cap până-n picioare în veșminte colorate. Nu toți, însă destul de mulți sunt îmbrăcați așa. O mulțime de alți localnici mai puțin tradiționaliști poartă haine obișnuite.

Unii călători încearcă să se apropie de peisaj și să se asemene la port cu cei de aici, iar alții ignoră total veșmintele locale. Dar toată lumea pare să se înțeleagă.

Piața Jemaa el-Fna e revendicată de souk-uri, sau „bazaruri“, și de piața cu mâncare și cea de suvenire (piața mobilă). Dar negustorii de aici sunt mai perseverenți decât colegii lor turci. Nici nu trebuie să te arăți câtuși de puțin interesat de marfa lor, ajunge doar o mișcare, o privire timidă și se vor ține de capul tău o vreme. Tarabele de aici nu duc lipsă de nimic: de la suc de portocale sau de trestie de zahăr, la fructe uscate, haine, ceramică, produse din piele sau lemn. O parte dintre acestea sunt lucrate în zonă, însă multe sunt produse la scară largă în diverse colțuri ale lumii, pentru a fi vândute turiștilor.

Strada e și o simfonie de zgomote: unii bat la tobe, alții le cântă cobrelor, oameni cu maimuțe încearcă să te convingă să faci fotografii cu ei, alții cântă sau dansează ceva tradițional. Totul în același timp, totul respirând într-un întreg atât de natural aici. E ca un zumzet, dacă ciulești urechile la glasurile orașului, așezat la Café de France, pe laterala pieței. Ascultă fiecare sunet în parte și chiar le poți deosebi. Și aici chiar poți face fotografii fără grijă, profitând de apusul care scaldă Jemaa el-Fna.

Părăsim terasa și ne amestecăm din nou printre oameni. Și mai mulți oameni, haos îndoit. Dar parcă acum nu mă mai simt așa de urmărită.

Stomacurile ne dau ghes, așa că e timpul pentru ceva mâncare stradală. Ne-a fost recomandată în mai multe rânduri, așa

că ne luăm inima în dinți și pornim în căutări. Dăm două ture zonei cu mâncare; e imposibil să pătrundem printre comercianții care ne asaltează cu meniuri, câte cinci odată. Deși refuzați, nu plecau totuși până nu-ți spuneau numărul tarabei.

Până la urmă, am reușit să ne așezăm.

Am ales standul numărul unu, adică „Chez Aicha”; era plin, dar nu oricum: cu locuitori ai Marrakech-ului, pe lângă câțiva turiști. Dacă mâncau localnicii, părea destul de „sigur”.

Ne-au atras atenția afișele arse de soare pe care se mai vedea încă semnul de Tripadvisor, așa că i-am căutat și i-am găsit. Nu erau nici pe departe „Numărul unu“, așa cum se lăudau, dar măcar erau în „top”. Meniul în franceză și arabă era plastifiat și foarte ars de soare. N-am stat prea mult pe gânduri, am ales tradiționalul tagine, varianta cu pui. Tagine-ul a fost… condimentat. Legumele foarte aromate, iar puiul bine făcut, deși am numărat câțiva fulgi răzleți. De mâncat, am mâncat și până la urmă a fost totul în regulă. Acum tânjim după ceva tradițional, dar ieșit dintr-un restaurant. În altă zi.

În cei peste 500 km parcurși într-o singură zi avem parte de mai multe surprize: Marocul e într-adevăr un gigant portocaliu, însă oamenii de aici au grijă de fiecare centimetru de verdeață existent – se vede asta din plantațiile de arbuști și de cactuși ce ne însoțesc mare parte din drum. În plus, chiar dacă unele zone prin care trecem par a fi foarte sărace, șoseaua principală beneficiază de cel mai bun asfalt și astfel poți tranzita cu ușurință zonele cele mai aride.

Cu peste 9.000 de străduțe, orașul vechi Fès face parte din Patrimoniul UNESCO. Mai mult de atât: aceste străduțe alcătuiesc una dintre cele mai mari zone pietonale din lume. Oricum, ar fi imposibil să intri cu mașina aici pentru că străduțele, în cele mai multe cazuri, ajung să semene mai mult cu niște alei sau cotloane.

Auziserăm multe despre Fès și abia am așteptat partea aceasta a călătoriei, în care aveam să cunoaștem un oraș atât de diferit de tot ce văzuserăm până acum.

Avem simțul orientării destul de bine dezvoltat și când am auzit prima dată că ar fi bine să ținem minte numele hotelului la care stăm, în caz că ne pierdem, am spus că e imposibil să ne pierdem. Dar ghidul nostru știa din experiență că majoritatea turiștilor care ajung în medina din Fès sunt atât de atrași de tot ce găsesc acolo, încât se depărtează de grup și de cele mai multe ori se pierd. Am reușit să ținem pasul cu toată lumea, nu ne-am pierdut, însă după mari eforturi.

Odată ajunși în orașul vechi, am făcut cunoștință cu Palatul

DIMINEAȚA NE TREZIM DEVREME, PREGĂTIȚI PENTRU UN DRUM LUNG ȘI O NOUĂ AVENTURĂ: ÎN FÈS,

SAU FEZ, FOSTA CAPITALĂ A MAROCULUI PÂNĂ ÎN 1925 ȘI CEL MAI VECHI DINTRE ORAȘELE IMPERIALE.

Reședința regelui din orașul Fès nu se vizitează, însă poarta de acces în palat, realizată din mai multe piese de artă lucrate manual în mozaic, lemn și metal, spune povestea întregului loc dintr-o singură privire.

Menta e prezentă peste tot. În ceaiuri, condiment în mâncare, dar și pentru a te salva de mirosul neplăcut din vopsitorii.

Regal aflat chiar la una dintre intrările în medina. Reședința regelui nu se vizitează, însă poarta de acces în palat, realizată din mai multe piese de artă lucrate manual în mozaic, lemn și metal, spune povestea întregului loc.

Turul a continuat prin Mellah, cartierul evreiesc, și am putut observa ușor diferențele dintre locuințele evreiești și cele marocane: primele au geamuri exterioare orientate către stradă și sunt atât de apropiate, încât poți vorbi cu ușurință cu vecinii, în timp ce locuințele marocane sunt construite mai discret, oferă mai multă intimitate, cu ferestre numai către curtea interioară.

Fès-ul e o bucată de „istorie vie”: locuitorii au pus accentul pe detaliu încă de la începuturi și își păstrează și astăzi măiestria. Ateliere felurite împânzesc orașul. Ne oprim la un atelier de ceramică și privim cum sunt realizate diferite obiecte de uz casnic, cum sunt pictate manual, dar și cum se realizează mozaicurile. Totul de mână. Fiecare artist își lasă semnătura undeva pe obiectul creat. Am aflat că toți artizanii cu care se lucrează în aceste ateliere trebuie să fie certificați. Astfel, dacă vrei să-ți renovezi casa, ai nevoie de un certificat de autenticitate de la fiecare meșter de la care cumperi obiecte din lemn, mozaic, metal sau ceramică.

Ne luăm inima în dinți și intrăm în medina, unde ne așteaptă cele 9.000 de străduțe. Intrăm chiar pe la piața de mâncare. Înaintăm cu greu prin aglomerație. Aici fiecare vinde ce are, deci să nu te miri că vreun localnic vinde ouă și… prize. Iar toate standurile par atotcuprinzătoare, gemând de marfă.

Însă în piețe nu există frigidere sau măcar zone „mai reci“în care comercianții să își țină bunurile – temperatura de afară e de peste 40 de grade. Având în vedere că produsele din carne sunt la mare căutare – iar carnea de cămilă e un fel de delicatesă – nu poți evada de mirosul înțepător. Chiar dacă ghidul ne-a spus că fiecare bucată de carne care se vinde în piață poartă câte o ștampilă de la medicul veterinar și că nu durează mai mult de două ore de când marfa e adusă până când este vândută, pentru câteva minute bune m-am gândit să devin vegetariană. Măcar în Maroc.

Înaintăm pe aleile înguste și ajungem iar printre multe ateliere. Se lucrează în lemn, os, piele și chiar metal și este de admirat cum meșterii fac obiecte noi în timp ce își așteaptă clienții.

Se pare că ne apropiem de vechile vopsitorii, pentru că pe jos curg diferite culori. În scurt timp ajungem la cea mai cunoscută vopsitorie, Chouara, recent redeschisă după restaurare. La intrare primim o rămurică de mentă și nu trece un minut până să ne dăm seamă pentru ce: ca să putem suporta mai ușor mirosul înțepător al culorilor din vopsitorie. Deși abia renaște și locuitorii abia reumplu bazinele, frumusețea locului depășește mult imaginile din ghid.

Dacă mă gândesc bine, Fès-ul este mult mai aglomerat în zona centrală – medina – față de Marrakech și, cu toate acestea, ne simțim mult mai liniștiți și putem observa tot felul de detalii și figuri frumoase. Și aici localnicii te abordează pentru a-ți vinde tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin utile, însă abordarea e mult mai respectuoasă.

Rătăcind prin medina, observăm cum toate aleile și cotloanele sunt acoperite cu un fel de paravan de lemn care ne apără de soare. Ni se face foame, așa că ghidul ne duce la un restaurant din inima medinei. Nu știu cum se numește și, dacă mă gândesc bine, nici n-aș ști să îl găsesc dacă aș merge pe cont propriu. Însă aici ne-am bucurat de o oră de liniște și de răcoare admirând o casă tradițională transformată în restaurant și am avut parte de un adevărat răsfăț culinar. Întâi aperitive pe farfurii micuțe, apoi tagine cu prune și fructe proaspete la desert. Și, bineînțeles, ceai de mentă proaspătă.

Fès-ul ne-a fermecat cu atmosfera lui simplă, cu oamenii ce par a fi mult mai tradiționaliști decât cei din Marrakech – în sensul bun al cuvântului, cu atelierele și meșteșugurile pe care am avut ocazia să le vedem la tot pasul.

DRUMUL NOSTRU CONTINUĂ APOI SPRE O ZONĂ CARE NE-A RIDICAT MULTE SEMNE DE ÎNTREBARE:

DEȘERTUL SAHARA.

După o altă zi petrecută pe drum, când am parcurs tot aproximativ 500 km, însă printr-o zonă și mai aridă față de cea dintre Marrakech și Fès, dăm să ieșim din microbuz, când auzim: „Bine ați venit în Merzouga!”. Era Said, ghidul nostru din Sahara, care ne-a întâmpinat vesel după ce ne așteptase vreo două ore. Era trecut de 7 seara și tocmai rataserăm apusul în deșert. Cu toate acestea, văzând „castelul de nisip“(sau kasbah) din fața noastră (la care urma să ne lăsăm bagajele pentru a porni apoi în aventura pe cămile) și infinitul de nisip portocaliu ce se deschidea dincolo de zidurile sale, am uitat cu toții că pierduserăm un moment important și ne-am concentrat pe ce urma să vină.

Drumul până în Merzouga, unde începe Deșertul Sahara, a fost cumva pregătitor: am plecat din Fès, o zonă cu destul de multă verdeață, am trecut Munții Atlas, am admirat flora mediteraneană, apoi am observat încet cum peisajul se schimbă, pământul devine din ce în ce mai nisipos și mai portocaliu, iar aerul din ce în ce mai uscat. Pe măsură ce ne apropiam de Sahara, nerăbdarea creștea. Abia așteptam să văd deșertul și să-i cunosc oamenii.

După ce ne-a urat bun venit, Said a început să ne povestească despre locul în care urma să mergem, despre călătoria pe cămile (aveam să aflăm că în acea zonă a Marocului existau doar dromaderi) și despre seara la cort. Eram 15 suflete, de obicei gălăgioase, însă acum ascultam cu luare-aminte fiecare detaliu.

Pregătirile n-au durat prea mult: ni s-a explicat că vom merge în șir indian, ni s-a spus cum trebuie să ne ținem în „șa“când suntem călăre și cum va fi în tabără. Fiecare a primit câte un turban în stil berber, și am pornit la drum.

Cea mai grea parte, urcarea pe dromader, a trecut. Am avut ceva emoții când dromaderul, mai înalt decât un cal, s-a ridicat și a trebuit să mă țin de un fel de bară metalică în formă de T. Gâtul său flexibil m-a indus puțin în eroare și, pentru o secundă, am simțit cum cad pe spate, însă m-am adaptat repede. Sahara este parcă și mai portocalie văzută din șa. Senzația că ești în mijlocul deșertului s-a acutizat pe măsură ce treceam de fiecare dună și la un moment dat am lăsat cu totul în urmă hotelul și urma de verdeață pe care o găsiserăm lângă el. Ne bucuram de răcoarea serii.

O oră de străbătut dunele și ajungem la tabăra noastră din mijlocul deșertului. Existau două zone: cea de dormit, unde vreo opt corturi de vreo 2 m înălțime erau împărțite de pături în câte două camere, și zona de relaxare și masă, cu alte două corturi imense.

Said ne prezintă locul, ne pune să ne alegem camerele care ne plac și își vede mai departe de treabă cântând. Urma să pregătească un tagine autentic pentru cină. Curiozitatea ne împinge să admirăm fiecare parte din tabără și să vedem și camerele celelalte: erau toate la fel – pe jos erau întinse niște covorașe țesute din diverse bucăți de material colorat, deasupra lor stăteau saltelele, iar peste acestea se afla lenjeria. Fiecare cameră avea, în loc de ușă, tot un fel de covoraș făcut din petice.

Explorând zona, observăm cu surprindere că aici, în mijlocul deșertului, amenajaseră și două toalete și două dușuri, plus o zonă de înfrumusețare cu tot cu oglindă. Se pare că la patru metri sub pământ se află un fir de apă care a făcut posibilă construcția băilor. Suntem norocoși. Ajungem la „cortul – bucătărie“să vedem ce e cu Said. Cântecele sale ne urmăreau. Nu vorbea prea bine limba engleză, însă îi plăcea să stea de vorbă așa cum știa el cu turiștii care treceau pragul taberei. Povestea câte în lună și în stele și era tare mândru că anual are mii de călători cărora le arată deșertul.

În timp ce povesteam a fost gata și mâncarea: un tagine de legume, cel mai bun pe care l-am mâncat în Maroc. Am stat cu toții sub cerul cu un milion de stele, am cântat la tobe africane și am respirat farmecul deșertului.

Mai târziu, am vrut să admirăm tabăra de sus, de pe dunele de nisip din apropiere. Mersul pe nisip se dovedește destul de anevoios, însă am primit în schimb un tablou al întregii galaxii. Aici, sus de tot, liniștea era deplină.

Să fi dormit poate doar vreo jumătate de oră. La patru dimineață s-a dat trezirea, ne-am urcat pe dromaderi și am pornit să vedem răsăritul de soare în deșert. Era început de iunie și de sezon cald, iar răsăritul, așa cum ni l-am imaginat, nu l-am găsit – din cauza căldurii și a prafului din aer, soarele era acoperit de un fel de pâclă. Ce am găsit însă a fost și mai frumos. Am simțit cum soarele răsare din căldura emanată în aer de nisip și din razele care treceau prin haine. Am văzut umbrele noastre lungi pe nisip și am admirat deșertul în lumina dimineții.