MARRAKECH, FES, SAHARA

National Geographic Traveller Romania - - Cuprins - TEXT: CAR­MI­NA NIȚES­CU FO­TO: CĂ­LIN STAN

Explo­rând „Tri­un­ghi­ul de aur al Ma­ro­cu­lui”.

Text: Car­mi­na Nițes­cu Fo­to: Că­lin Stan

În Marrakech, stra­da es­te o sim­fo­nie de zgo­mo­te și cu­lori, iar fi­e­ca­re se­a­ră se ase­a­mă­nă cu o pi­e­să de te­a­tru bine pu­să în scenă de ne­gus­to­rii am­bu­la­nți.

Când dăm cu na­sul de ae­rul ne­con­diți­o­nat din orașul pro­priu-zis, nu e chiar atât de rău cum ne aștep­tam. Ba chiar e res­pi­ra­bil, căci se­zo­nul cald abia dă în pârg. N-avem timp de altce­va, pen­tru că por­nim spre me­di­na, în ve­chi­ul Marrakech.

Ca să ajun­gem până aco­lo, ne fa­cem loc pe stră­duțe­le îngus­te, prin at­mos­fe­ra le­neșă, dar par­că și ne­răb­dă­toa­re. Mașini, au­to­bu­ze, bi­ci­cle­te, scu­te­re, roa­be tra­se de mă­gă­ruși, oa­meni la pas, co­pii aler­gând bez­me­tic con­stru­i­esc un haos oa­re­cum or­ga­ni­zat.

Gă­sim do­uă roa­be ca­re să ne ca­re ba­ga­je­le când ve­dem că nu fa­cem față stră­zi­lor tot mai neîncă­pă­toa­re. Pen­tru mu­lți, roa­be­le sunt aici și ca­să, și ma­să și… mij­loc de exis­te­nță.

Oda­tă aju­nși la ca­za­re, la Riad Au­brac, dăm cu ochii de o altă lu­me. Un riad es­te o uni­ta­te de ca­za­re tra­diți­o­na­lă în Ma­roc. Se ase­a­mă­nă foar­te mult cu o vi­lă și e con­stru­it într-o fos­tă ca­să lo­cu­i­tă din me­di­na. După ne­bu­nia de afa­ră, în cur­tea um­bri­tă, ră­co­roa­să, ca­re are în mij­loc o fântână, te simți în altă lu­me, căci nu pă­trun­de ni­ci­un su­net.

Pe aco­pe­riș e o mi­că te­ra­să, un­de te poți re­la­xa sau poți ad­mi­ra me­di­na. Sun­tem la cel mult 500 m de piața cen­tra­lă, Je­maa el-Fna, și pu­tem pri­vi pes­te clă­diri, ca­re nu sar de 2-3 eta­je, așa că reușim să ne fa­cem o idee des­pre no­ul nos­tru te­ri­to­riu. Ză­rim ca­se ne­ter­mi­na­te, o ar­ma­tă de an­te­ne pa­ra­bo­li­ce și in­con­fun­da­bi­lul Turn Ko­u­to­u­bia, cel mai înalt al me­di­nei (70 m).

E cinci și ju­mă­ta­te. Ne fa­cem cu­raj pen­tru pri­mii pași pe stră­duțe­le me­di­nei. Ieșim pe un drum îngust, cu clă­diri înghe­su­i­te, toa­te în to­nuri de roșu, ca­re au și dat nu­me­le de „orașul roșu“Marrakech-ului. Câți­va co­pii se joa­că, fi­e­ca­re cu ce are: min­ge de fot­bal, tro­ti­ne­tă, sau ale­ar­gă pur și sim­plu prin­tre pi­ci­oa­re­le noas­tre. Toți zâmbesc. E clar că vor ate­nția noas­tră, chiar da­că știm că nu sun­tem pri­mii tu­riști pe ca­re îi văd. „Fur“o fotografie din mers și trec mai de­par­te.

Ne ia cam do­uă-trei mi­nu­te să ne du­mi­rim pe ce stră­duță să o luăm, păs­trându-ne niște re­pe­re. Fa­cem pri­ma la stânga, apoi la dre­ap­ta, apoi iar dre­ap­ta și ia­tă-ne pe una din­tre stră­duțe­le prin­ci­pa­le ale me­di­nei. Să ve­zi acum ne­bu­nie.

În aces­te pri­me mi­nu­te pe­tre­cu­te pe stră­duțe­le Mar­ra­ke­chu­lui, am reușit să învățăm, nu știu cum, să ne fe­rim de toa­te „obi­ec­te­le“și oa­me­nii ca­re cir­cu­lă în ju­rul nos­tru. Por­nim pe ale­ea prin­ci­pa­lă ca­re du­ce la piața Je­maa el-Fna, un drum ce tre­ce prin so­uk-uri („ba­za­ru­ri­le“ma­ro­ca­ne). Ta­ra­be­le am­bu­lan­te stau să se des­chi­dă și mi­cii co­mer­cia­nți se gră­besc să-și adu­că mar­fa, ex­pli­când iu­reșul pe ca­re-l trăim.

Mă­rim pa­sul, vrând să sur­prin­dem câte­va ca­dre cu for­fo­ta.

DE SUS, MAROCUL PA­RE UN GIGANT DE NI­SIP ROȘIATIC, STROPIT PUȚIN

CU VERDELE ARBUȘTILOR. DEȘI ARID, E TO­TUȘI ÎMBLÂNZIT DE MICI PLANTAȚII. ÎI SURVOLĂM COAS­TA DE VEST CU PLA­JE­LE SA­LE LUNGUIEȚE,

PREA PUȚIN CU­NOS­CU­TE DE EUROPENI, APOI CASABLANCA, CE SE LĂBĂRȚEAZĂ CÂT VE­ZI CU OCHII,

CU CE­LE 5 MILIOANE DE SUFLETE ALE SA­LE. ATERIZĂM ÎN MARRAKECH

PE LA 4 DUPĂ-AMIA­ZA.

Lo­cal­ni­cii re­ti­ce­nți ne re­fu­ză zgo­mo­tos. E im­po­si­bil să pui apa­ra­tul fo­to la ochi. Așa că ți­nem ca­me­re­le des­chi­se de gât, cu ecra­nul por­nit, cât să ve­dem di­re­cția în ca­re înca­drăm, și de­cla­nșăm mai mult or­bește. Even­tual ui­tându-ne în di­re­cția opu­să față de su­bi­ec­tul nos­tru. Lo­cal­ni­cii ne văd ori­cum și fie încep să ți­pe, fie vin să ne ce­a­ră bani.

Pe drum ne dăm se­a­ma că ce­ea ce am ci­tit înain­te să ajun­gem aici e ade­vă­rat: cu cât pari mai ne­ho­tă­rât sau de­zo­ri­en­tat, cu atât mai mu­lți lo­cal­nici vor dori să-ți sa­ră în aju­tor – sau, mai bine spus, vor să fa­că rost de bani de la ti­ne.

Fi­e­ca­re vrea să îți ara­te ce­le mai fru­moa­se zo­ne ale me­di­nei, să îți vândă vreo ge­an­tă de pi­e­le sau poa­te ce­va mi­ro­de­nii. Ten­si­u­nea pa­re să atin­gă apo­geul. Dar ne aco­mo­dăm. Până la ur­mă, știam cam ce ne aște­ap­tă. Da­că îi ig­nori și mer­gi ho­tă­rât mai de­par­te, vei fi lă­sat în pa­ce; cu si­gu­ra­nță, în spa­te­le tău sunt și alți că­lă­tori. Oa­meni bă­trâni, co­pii, ti­neri, toți veniți cu tre­a­bă în piața cen­tra­lă. Toți vin aici zil­nic, cu o mi­si­u­ne, la plim­ba­re sau fă­ră mo­tiv. Sau poa­te doar ca să fie în cen­trul acți­u­nii în fi­e­ca­re zi, la apus. Văd o ames­te­că­tu­ră de oa­meni și cu­lori. Lo­cal­ni­cii îmbră­cați tra­diți­o­nal: bar­bații într-un fel de man­tou alb (nu știu cum de nu am aflat cum se nu­mește exact), fe­mei­le aco­pe­ri­te din cap până-n pi­ci­oa­re în veșmin­te co­lo­ra­te. Nu toți, însă des­tul de mu­lți sunt îmbră­cați așa. O mu­lți­me de alți lo­cal­nici mai puțin tra­diți­o­na­liști poar­tă hai­ne obișnu­i­te.

Unii că­lă­tori înce­ar­că să se apro­pie de pei­saj și să se ase­me­ne la port cu cei de aici, iar alții ig­no­ră to­tal veșmin­te­le lo­ca­le. Dar toa­tă lu­mea pa­re să se înțe­le­a­gă.

Piața Je­maa el-Fna e re­ven­di­ca­tă de so­uk-uri, sau „ba­za­ruri“, și de piața cu mânca­re și cea de su­veni­re (piața mo­bi­lă). Dar ne­gus­to­rii de aici sunt mai per­se­ve­re­nți de­cât co­le­gii lor turci. Nici nu tre­bu­ie să te arăți câtuși de puțin in­te­re­sat de mar­fa lor, ajun­ge doar o mișca­re, o pri­vi­re ti­mi­dă și se vor ți­ne de ca­pul tău o vre­me. Ta­ra­be­le de aici nu duc lip­să de ni­mic: de la suc de por­to­ca­le sau de tres­tie de za­hăr, la fruc­te us­ca­te, hai­ne, ce­ra­mi­că, pro­du­se din pi­e­le sau lemn. O par­te din­tre aces­tea sunt lu­cra­te în zo­nă, însă mul­te sunt pro­du­se la sca­ră lar­gă în di­ver­se co­lțuri ale lu­mii, pen­tru a fi vându­te tu­riști­lor.

Stra­da e și o sim­fo­nie de zgo­mo­te: unii bat la to­be, alții le cântă co­bre­lor, oa­meni cu mai­muțe înce­ar­că să te con­vin­gă să faci fo­to­gra­fii cu ei, alții cântă sau dan­se­a­ză ce­va tra­diți­o­nal. To­tul în ace­lași timp, to­tul res­pi­rând într-un întreg atât de na­tu­ral aici. E ca un zum­zet, da­că ci­u­lești ure­chi­le la gla­su­ri­le orașu­lui, așe­zat la Ca­fé de Fran­ce, pe la­te­ra­la pi­eței. Ascul­tă fi­e­ca­re su­net în par­te și chiar le poți de­o­se­bi. Și aici chiar poți fa­ce fo­to­gra­fii fă­ră gri­jă, pro­fi­tând de apu­sul ca­re scal­dă Je­maa el-Fna.

Pă­ră­sim te­ra­sa și ne ames­te­căm din nou prin­tre oa­meni. Și mai mu­lți oa­meni, haos îndoit. Dar par­că acum nu mă mai simt așa de ur­mă­ri­tă.

Sto­ma­cu­ri­le ne dau ghes, așa că e tim­pul pen­tru ce­va mânca­re stra­da­lă. Ne-a fost re­co­man­da­tă în mai mul­te rânduri, așa

că ne luăm ini­ma în di­nți și por­nim în cău­tări. Dăm do­uă tu­re zo­nei cu mânca­re; e im­po­si­bil să pă­trun­dem prin­tre co­mer­cia­nții ca­re ne asal­te­a­ză cu me­ni­uri, câte cinci oda­tă. Deși re­fu­zați, nu ple­cau to­tuși până nu-ți spu­neau nu­mă­rul ta­ra­bei.

Până la ur­mă, am reușit să ne așe­zăm.

Am ales stan­dul nu­mă­rul unu, adi­că „Chez Ai­cha”; era plin, dar nu ori­cum: cu lo­cu­i­tori ai Marrakech-ului, pe lângă câți­va tu­riști. Da­că mâncau lo­cal­ni­cii, pă­rea des­tul de „si­gur”.

Ne-au atras ate­nția afișe­le ar­se de soa­re pe ca­re se mai ve­dea încă sem­nul de Tri­pad­vi­sor, așa că i-am cău­tat și i-am gă­sit. Nu erau nici pe de­par­te „Nu­mă­rul unu“, așa cum se lău­dau, dar mă­car erau în „top”. Me­ni­ul în fran­ce­ză și ara­bă era plas­ti­fiat și foar­te ars de soa­re. N-am stat prea mult pe gânduri, am ales tra­diți­o­na­lul ta­gi­ne, va­rian­ta cu pui. Ta­gi­ne-ul a fost… con­di­men­tat. Le­gu­me­le foar­te aro­ma­te, iar pu­i­ul bine fă­cut, deși am nu­mă­rat câți­va ful­gi răz­leți. De mâncat, am mâncat și până la ur­mă a fost to­tul în re­gu­lă. Acum tânjim după ce­va tra­diți­o­nal, dar ieșit din­tr-un res­tau­rant. În altă zi.

În cei pes­te 500 km par­cu­rși într-o sin­gu­ră zi avem par­te de mai mul­te sur­pri­ze: Marocul e într-ade­văr un gigant por­to­ca­liu, însă oa­me­nii de aici au gri­jă de fi­e­ca­re cen­ti­me­tru de ver­de­ață exis­tent – se ve­de asta din plan­tați­i­le de ar­buști și de cac­tuși ce ne însoțesc ma­re par­te din drum. În plus, chiar da­că une­le zo­ne prin ca­re tre­cem par a fi foar­te să­ra­ce, șo­se­aua prin­ci­pa­lă be­ne­fi­cia­ză de cel mai bun as­falt și ast­fel poți tran­zi­ta cu ușu­ri­nță zo­ne­le ce­le mai ari­de.

Cu pes­te 9.000 de stră­duțe, orașul ve­chi Fès fa­ce par­te din Pa­tri­mo­ni­ul UNESCO. Mai mult de atât: aces­te stră­duțe al­că­tu­i­esc una din­tre ce­le mai mari zo­ne pi­e­to­na­le din lu­me. Ori­cum, ar fi im­po­si­bil să in­tri cu mași­na aici pen­tru că stră­duțe­le, în ce­le mai mul­te ca­zuri, ajung să se­me­ne mai mult cu niște alei sau co­tloa­ne.

Au­zi­se­răm mul­te des­pre Fès și abia am aștep­tat par­tea ace­as­ta a că­lă­to­ri­ei, în ca­re ave­am să cu­noaștem un oraș atât de di­fe­rit de tot ce vă­zu­se­răm până acum.

Avem si­mțul ori­en­tă­rii des­tul de bine dez­vol­tat și când am auzit pri­ma da­tă că ar fi bine să ți­nem min­te nu­me­le ho­te­lu­lui la ca­re stăm, în caz că ne pi­er­dem, am spus că e im­po­si­bil să ne pi­er­dem. Dar ghi­dul nos­tru știa din ex­pe­ri­e­nță că ma­jo­ri­ta­tea tu­riști­lor ca­re ajung în me­di­na din Fès sunt atât de atrași de tot ce gă­sesc aco­lo, încât se de­păr­te­a­ză de grup și de ce­le mai mul­te ori se pi­erd. Am reușit să ți­nem pa­sul cu toa­tă lu­mea, nu ne-am pi­er­dut, însă după mari efor­turi.

Oda­tă aju­nși în orașul ve­chi, am fă­cut cu­noști­nță cu Pa­la­tul

DI­MI­NEAȚA NE TREZIM DE­VRE­ME, PRE­GĂ­TIȚI PEN­TRU UN DRUM LUNG ȘI O NO­UĂ AVEN­TU­RĂ: ÎN FÈS,

SAU FEZ, FOS­TA CA­PI­TA­LĂ A MA­RO­CU­LUI PÂNĂ ÎN 1925 ȘI CEL MAI VE­CHI DIN­TRE ORAȘE­LE IMPERIALE.

Reșe­di­nța re­ge­lui din orașul Fès nu se vi­zi­te­a­ză, însă poar­ta de ac­ces în pa­lat, re­a­li­za­tă din mai mul­te pi­e­se de ar­tă lu­cra­te ma­nual în mo­zaic, lemn și me­tal, spu­ne po­ves­tea între­gu­lui loc din­tr-o sin­gu­ră pri­vi­re.

Men­ta e pre­zen­tă pes­te tot. În ce­ai­uri, con­di­ment în mânca­re, dar și pen­tru a te sal­va de mi­ro­sul ne­plă­cut din vop­si­to­rii.

Re­gal aflat chiar la una din­tre in­tră­ri­le în me­di­na. Reșe­di­nța re­ge­lui nu se vi­zi­te­a­ză, însă poar­ta de ac­ces în pa­lat, re­a­li­za­tă din mai mul­te pi­e­se de ar­tă lu­cra­te ma­nual în mo­zaic, lemn și me­tal, spu­ne po­ves­tea între­gu­lui loc.

Tu­rul a con­ti­nuat prin Mel­lah, car­ti­e­rul evrei­esc, și am pu­tut ob­ser­va ușor di­fe­re­nțe­le din­tre lo­cu­i­nțe­le evrei­ești și ce­le ma­ro­ca­ne: pri­me­le au ge­a­muri ex­te­ri­oa­re ori­en­ta­te că­tre stra­dă și sunt atât de apro­pia­te, încât poți vor­bi cu ușu­ri­nță cu ve­ci­nii, în timp ce lo­cu­i­nțe­le ma­ro­ca­ne sunt con­stru­i­te mai dis­cret, ofe­ră mai mul­tă in­ti­mi­ta­te, cu fe­res­tre nu­mai că­tre cur­tea in­te­ri­oa­ră.

Fès-ul e o bu­ca­tă de „is­to­rie vie”: lo­cu­i­to­rii au pus ac­cen­tul pe de­ta­liu încă de la înce­pu­turi și își păs­tre­a­ză și astă­zi măi­es­tria. Ate­li­e­re fe­lu­ri­te împânzesc orașul. Ne oprim la un ate­li­er de ce­ra­mi­că și pri­vim cum sunt re­a­li­za­te di­fe­ri­te obi­ec­te de uz cas­nic, cum sunt pic­ta­te ma­nual, dar și cum se re­a­li­ze­a­ză mo­zai­cu­ri­le. To­tul de mână. Fi­e­ca­re ar­tist își la­să sem­nă­tu­ra un­de­va pe obi­ec­tul cre­at. Am aflat că toți ar­ti­za­nii cu ca­re se lu­cre­a­ză în aces­te ate­li­e­re tre­bu­ie să fie cer­ti­fi­cați. Ast­fel, da­că vrei să-ți re­no­ve­zi ca­sa, ai ne­voie de un cer­ti­fi­cat de au­ten­ti­ci­ta­te de la fi­e­ca­re meșter de la ca­re cum­peri obi­ec­te din lemn, mo­zaic, me­tal sau ce­ra­mi­că.

Ne luăm ini­ma în di­nți și in­trăm în me­di­na, un­de ne aște­ap­tă ce­le 9.000 de stră­duțe. In­trăm chiar pe la piața de mânca­re. Înain­tăm cu greu prin aglo­me­rație. Aici fi­e­ca­re vin­de ce are, deci să nu te miri că vreun lo­cal­nic vin­de ouă și… pri­ze. Iar toa­te stan­du­ri­le par atot­cu­prin­ză­toa­re, ge­mând de mar­fă.

Însă în pi­ețe nu exis­tă fri­gi­de­re sau mă­car zo­ne „mai reci“în ca­re co­mer­cia­nții să își ți­nă bu­nu­ri­le – tem­pe­ra­tu­ra de afa­ră e de pes­te 40 de gra­de. Având în ve­de­re că pro­du­se­le din car­ne sunt la ma­re cău­ta­re – iar car­nea de că­mi­lă e un fel de de­li­ca­te­să – nu poți eva­da de mi­ro­sul înțe­pă­tor. Chiar da­că ghi­dul ne-a spus că fi­e­ca­re bu­ca­tă de car­ne ca­re se vin­de în piață poar­tă câte o ștam­pi­lă de la me­di­cul ve­te­ri­nar și că nu du­re­a­ză mai mult de do­uă ore de când mar­fa e adu­să până când es­te vându­tă, pen­tru câte­va mi­nu­te bu­ne m-am gândit să de­vin ve­ge­ta­ria­nă. Mă­car în Ma­roc.

Înain­tăm pe alei­le îngus­te și ajun­gem iar prin­tre mul­te ate­li­e­re. Se lu­cre­a­ză în lemn, os, pi­e­le și chiar me­tal și es­te de ad­mi­rat cum mește­rii fac obi­ec­te noi în timp ce își aște­ap­tă cli­e­nții.

Se pa­re că ne apro­pi­em de ve­chi­le vop­si­to­rii, pen­tru că pe jos curg di­fe­ri­te cu­lori. În scurt timp ajun­gem la cea mai cu­nos­cu­tă vop­si­to­rie, Cho­ua­ra, re­cent re­des­chi­să după res­tau­ra­re. La in­tra­re pri­mim o ră­mu­ri­că de men­tă și nu tre­ce un mi­nut până să ne dăm se­a­mă pen­tru ce: ca să pu­tem su­por­ta mai ușor mi­ro­sul înțe­pă­tor al cu­lo­ri­lor din vop­si­to­rie. Deși abia re­naște și lo­cu­i­to­rii abia reum­plu ba­zi­ne­le, fru­mu­sețea lo­cu­lui depășește mult ima­gi­ni­le din ghid.

Da­că mă gândesc bine, Fès-ul es­te mult mai aglo­me­rat în zo­na cen­tra­lă – me­di­na – față de Marrakech și, cu toa­te aces­tea, ne si­mțim mult mai li­niștiți și pu­tem ob­ser­va tot fe­lul de de­ta­lii și fi­guri fru­moa­se. Și aici lo­cal­ni­cii te abor­de­a­ză pen­tru a-ți vin­de tot fe­lul de lu­cruri mai mult sau mai puțin uti­le, însă abor­da­rea e mult mai res­pec­tu­oa­să.

Ră­tă­cind prin me­di­na, ob­ser­văm cum toa­te alei­le și co­tloa­ne­le sunt aco­pe­ri­te cu un fel de pa­ra­van de lemn ca­re ne apă­ră de soa­re. Ni se fa­ce foa­me, așa că ghi­dul ne du­ce la un res­tau­rant din ini­ma me­di­nei. Nu știu cum se nu­mește și, da­că mă gândesc bine, nici n-aș ști să îl gă­sesc da­că aș mer­ge pe cont pro­priu. Însă aici ne-am bu­cu­rat de o oră de li­niște și de ră­coa­re ad­mi­rând o ca­să tra­diți­o­na­lă tran­sfor­ma­tă în res­tau­rant și am avut par­te de un ade­vă­rat răs­făț cu­li­nar. Întâi ape­ri­ti­ve pe far­fu­rii mi­cuțe, apoi ta­gi­ne cu pru­ne și fruc­te proas­pe­te la de­sert. Și, bi­neînțe­les, ce­ai de men­tă proas­pă­tă.

Fès-ul ne-a fer­me­cat cu at­mos­fe­ra lui sim­plă, cu oa­me­nii ce par a fi mult mai tra­diți­o­na­liști de­cât cei din Marrakech – în sen­sul bun al cu­vântu­lui, cu ate­li­e­re­le și meșteșu­gu­ri­le pe ca­re am avut oca­zia să le ve­dem la tot pa­sul.

DRU­MUL NOS­TRU CON­TI­NUĂ APOI SPRE O ZO­NĂ CA­RE NE-A RI­DI­CAT MUL­TE SEMNE DE ÎNTREBARE:

DEȘERTUL SAHARA.

După o altă zi pe­tre­cu­tă pe drum, când am par­curs tot apro­xi­ma­tiv 500 km, însă prin­tr-o zo­nă și mai ari­dă față de cea din­tre Marrakech și Fès, dăm să ieșim din mi­cro­buz, când au­zim: „Bine ați venit în Mer­zo­u­ga!”. Era Said, ghi­dul nos­tru din Sahara, ca­re ne-a întâmpi­nat ve­sel după ce ne aștep­ta­se vreo do­uă ore. Era tre­cut de 7 se­a­ra și toc­mai ra­ta­se­răm apu­sul în deșert. Cu toa­te aces­tea, vă­zând „cas­te­lul de ni­sip“(sau kas­bah) din fața noas­tră (la ca­re ur­ma să ne lă­săm ba­ga­je­le pen­tru a porni apoi în aven­tu­ra pe că­mi­le) și in­fi­ni­tul de ni­sip por­to­ca­liu ce se des­chi­dea din­co­lo de zi­du­ri­le sa­le, am ui­tat cu toții că pi­er­du­se­răm un mo­ment im­por­tant și ne-am con­cen­trat pe ce ur­ma să vi­nă.

Dru­mul până în Mer­zo­u­ga, un­de înce­pe Deșertul Sahara, a fost cum­va pre­gă­ti­tor: am ple­cat din Fès, o zo­nă cu des­tul de mul­tă ver­de­ață, am tre­cut Munții Atlas, am ad­mi­rat flo­ra me­di­te­ra­nea­nă, apoi am ob­ser­vat încet cum pei­sa­jul se schim­bă, pă­mântul de­vi­ne din ce în ce mai ni­si­pos și mai por­to­ca­liu, iar ae­rul din ce în ce mai us­cat. Pe mă­su­ră ce ne apro­piam de Sahara, ne­răb­da­rea creștea. Abia aștep­tam să văd deșertul și să-i cu­nosc oa­me­nii.

După ce ne-a urat bun venit, Said a înce­put să ne po­ves­te­as­că des­pre lo­cul în ca­re ur­ma să mer­gem, des­pre că­lă­to­ria pe că­mi­le (ave­am să aflăm că în acea zo­nă a Ma­ro­cu­lui exis­tau doar dro­ma­deri) și des­pre se­a­ra la cort. Eram 15 suflete, de obi­cei gă­lă­gi­oa­se, însă acum as­cul­tam cu lua­re-amin­te fi­e­ca­re de­ta­liu.

Pre­gă­ti­ri­le n-au du­rat prea mult: ni s-a ex­pli­cat că vom mer­ge în șir in­dian, ni s-a spus cum tre­bu­ie să ne ți­nem în „șa“când sun­tem că­lă­re și cum va fi în ta­bă­ră. Fi­e­ca­re a pri­mit câte un tur­ban în stil ber­ber, și am por­nit la drum.

Cea mai grea par­te, ur­ca­rea pe dro­ma­der, a tre­cut. Am avut ce­va emoții când dro­ma­de­rul, mai înalt de­cât un cal, s-a ri­di­cat și a tre­bu­it să mă țin de un fel de ba­ră me­ta­li­că în for­mă de T. Gâtul său fle­xi­bil m-a in­dus puțin în eroa­re și, pen­tru o se­cun­dă, am si­mțit cum cad pe spa­te, însă m-am adap­tat re­pe­de. Sahara es­te par­că și mai por­to­ca­lie vă­zu­tă din șa. Sen­zația că ești în mij­lo­cul deșer­tu­lui s-a acu­ti­zat pe mă­su­ră ce tre­ce­am de fi­e­ca­re du­nă și la un mo­ment dat am lă­sat cu to­tul în ur­mă ho­te­lul și ur­ma de ver­de­ață pe ca­re o gă­si­se­răm lângă el. Ne bu­cu­ram de ră­coa­rea se­rii.

O oră de stră­bă­tut du­ne­le și ajun­gem la ta­bă­ra noas­tră din mij­lo­cul deșer­tu­lui. Exis­tau do­uă zo­ne: cea de dor­mit, un­de vreo opt cor­turi de vreo 2 m înă­lți­me erau împă­rți­te de pă­turi în câte do­uă ca­me­re, și zo­na de re­la­xa­re și ma­să, cu alte do­uă cor­turi imen­se.

Said ne pre­zin­tă lo­cul, ne pu­ne să ne ale­gem ca­me­re­le ca­re ne plac și își ve­de mai de­par­te de tre­a­bă cântând. Ur­ma să pre­gă­te­as­că un ta­gi­ne au­ten­tic pen­tru ci­nă. Cu­ri­o­zi­ta­tea ne împin­ge să ad­mi­răm fi­e­ca­re par­te din ta­bă­ră și să ve­dem și ca­me­re­le ce­le­lal­te: erau toa­te la fel – pe jos erau întin­se niște co­vo­rașe țe­su­te din di­ver­se bu­căți de ma­te­rial co­lo­rat, dea­su­pra lor stă­te­au sal­te­le­le, iar pes­te aces­tea se afla len­je­ria. Fi­e­ca­re ca­me­ră avea, în loc de ușă, tot un fel de co­vo­raș fă­cut din pe­ti­ce.

Explo­rând zo­na, ob­ser­văm cu sur­prin­de­re că aici, în mij­lo­cul deșer­tu­lui, ame­na­ja­se­ră și do­uă toa­le­te și do­uă dușuri, plus o zo­nă de înfru­mu­seța­re cu tot cu oglin­dă. Se pa­re că la pa­tru me­tri sub pă­mânt se află un fir de apă ca­re a fă­cut po­si­bi­lă con­stru­cția băi­lor. Sun­tem no­ro­coși. Ajun­gem la „cor­tul – bu­că­tă­rie“să ve­dem ce e cu Said. Cânte­ce­le sa­le ne ur­mă­re­au. Nu vor­bea prea bine lim­ba en­gle­ză, însă îi plă­cea să stea de vor­bă așa cum știa el cu tu­riștii ca­re tre­ce­au pra­gul ta­be­rei. Po­ves­tea câte în lu­nă și în stele și era ta­re mândru că anual are mii de că­lă­tori că­ro­ra le ara­tă deșertul.

În timp ce po­ves­te­am a fost ga­ta și mânca­rea: un ta­gi­ne de le­gu­me, cel mai bun pe ca­re l-am mâncat în Ma­roc. Am stat cu toții sub ce­rul cu un mi­li­on de stele, am cântat la to­be afri­ca­ne și am res­pi­rat far­me­cul deșer­tu­lui.

Mai târziu, am vrut să ad­mi­răm ta­bă­ra de sus, de pe du­ne­le de ni­sip din apro­pi­e­re. Mer­sul pe ni­sip se do­ve­dește des­tul de ane­voi­os, însă am pri­mit în schimb un ta­blou al între­gii ga­la­xii. Aici, sus de tot, li­niștea era de­pli­nă.

Să fi dor­mit poa­te doar vreo ju­mă­ta­te de oră. La pa­tru di­mi­neață s-a dat tre­zi­rea, ne-am ur­cat pe dro­ma­deri și am por­nit să ve­dem ră­să­ri­tul de soa­re în deșert. Era înce­put de iu­nie și de se­zon cald, iar ră­să­ri­tul, așa cum ni l-am ima­gi­nat, nu l-am gă­sit – din cau­za căl­du­rii și a pra­fu­lui din aer, soa­re­le era aco­pe­rit de un fel de pâclă. Ce am gă­sit însă a fost și mai fru­mos. Am si­mțit cum soa­re­le ră­sa­re din căl­du­ra ema­na­tă în aer de ni­sip și din ra­ze­le ca­re tre­ce­au prin hai­ne. Am vă­zut um­bre­le noas­tre lun­gi pe ni­sip și am ad­mi­rat deșertul în lu­mi­na di­mi­neții.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.