CEA MAI FRUMOASĂ DRUMEȚIE PRIN EUROPA.

Drumeție prin Europa

National Geographic Traveller Romania - - Cuprins - Drum bun pe GR5! TEXT JEF­FREY TAY­LER FO­TO KEITH LAD­ZIN­SKI

Pri­ve­liști su­bli­me, sa­te de mun­te și fe­ri­ci­re pe un tra­seu prin Alpii fran­ce­zi. Text: Jef­frey Tay­ler

Fo­to: Keith Lad­zin­ski

Pri­ve­liști su­bli­me, sa­te de mun­te și fe­ri­ci­re pe un tra­seu prin Alpii fran­ce­zi.

Explo­zia de pu­fu­liță anu­nță veni­rea ve­rii

într-o va­le din Alpii fran­ce­zi, aproa­pe de

Mont Tha­bor.

S-ar pu­tea să mi se înde­pli­neas­că ce­le mai ne­gre te­meri. De la ră­să­rit, din­spre gra­nița din­tre Fra­nța și Ita­lia, vi­ne un hu­ru­it ame­ni­nță­tor. Pa­re ab­so­lut po­si­bil să fiu prins de o fur­tu­nă mor­ta­lă pe mun­te: ful­ge­re­le se nă­pus­tesc din nori grei de cu­loa­rea co­si­to­ru­lui spre vârfu­ri­le de de­de­subt, tră­gând după ele fal­duri de ploaie ar­gin­tie. Sunt în tre­că­toa­rea Col des Thu­res, îi mă­sor cu clic-cla­cul bas­toa­ne­lor de drumeție din ti­tan că­ra­rea de pă­mânt us­cat. Mă încăl­zește soa­re­le de iu­lie. La Cha­let des Thu­res, mă opresc să be­au apa proas­pă­tă a Alpi­lor de la un ro­bi­net înain­te să co­bor, ur­mând tra­seul, într-o va­le măr­gi­ni­tă de zi­duri de pin și șist, că­tre sa­tul Plam­pi­net. Tre­bu­ie să ies din tre­că­toa­re înain­te să vi­nă fur­tu­na, dar, în mod ci­u­dat, nu mă simt gră­bit de­loc; doar mă mi­nu­nez de spec­ta­co­lul me­te­o­ro­lo­gic po­si­bil le­tal, dar de o fru­mu­sețe săl­ba­ti­că, din apro­pi­e­re.

De obi­cei, gra­ba nu e o opți­u­ne pen­tru cei ca­re tra­ver­se­a­ză Alpii pe jos pe GR 5 (Gran­de Ran­don­née, sau „ma­rea drumeție”), un tra­seu de aproa­pe 2.300 km ca­re înce­pe în Olan­da. Eu par­curg seg­men­tul cel mai ce­le­bru, de la La­cul Ge­ne­va la sud, până la Ni­sa, ca­re stră­ba­te în zig­zag aproa­pe 720 km prin Alpii fran­ce­zi. GR5 și ni­ve­lul de pre­gă­ti­re al fi­e­că­ru­ia își im­pun pro­pri­ul pro­gram, ca­re de­pin­de și de vre­mea nă­zu­roa­să de va­ră. Deși are un loc in­con­tes­ta­bil în cir­cu­i­tul de drumeție al iu­bi­to­ri­lor de pei­sa­je fra­nțu­zești și es­te seg­men­tat pen­tru a le per­mi­te că­lă­to­ri­lor să înnop­te­ze, în cea mai ma­re par­te, la re­fu­gii sau în sa­te, iti­ne­ra­rul tin­de să im­pu­nă o sin­gu­ră­ta­te sa­lu­ta­ră. Sin­gu­ră­ta­te ca pe vre­muri: sem­na­lul rețe­le­lor mo­bi­le apa­re oca­zi­o­nal, în cel mai bun caz. Pe GR5, im­por­tant es­te mo­men­tul, cli­pa – și ce pot ab­sor­bi si­mțu­ri­le noas­tre din ea. În mij­lo­cul cri­ze­lor glo­ba­le ca­re se înmu­lțesc și in­tră în me­tas­ta­ză, GR5 ofe­ră o oa­ză de li­niște. În tre­cut am încer­cat, fă­ră suc­ces, me­di­tația bu­dis­tă; poa­te că munții aceștia îmi re­zer­vă ce­va mai bun.

Re­cu­nosc că e puțin pro­ba­bil ca ati­tu­di­nea mea bu­dis­tă față de GR5 să fi fost împăr­tăși­tă de cei ca­re l-au par­curs în tre­cut, prin­tre ca­re și Han­ni­bal cel dez­lă­nțu­it (ca­re a tra­ver­sat Alpii, cu o ar­ma­tă și ele­fa­nți, în 218 î.H., în drum spre Ita­lia) și ne­fe­ri­ci­tul

om al Alpi­lor, Ötzi, un in­di­vid din Epo­ca Bron­zu­lui ucis în munții aceștia acum cir­ca 5.300 de ani, al că­rui ca­da­vru mu­mi­fi­cat a de­venit ce­le­bru după ce a fost re­cu­pe­rat în 1991 din­tr-un ghețar în to­pi­re. În ori­ce caz, cli­pa de pe GR5 mi se pa­re mag­ni­fi­că; ad­mi­rația față de ea e mai pu­ter­ni­că de­cât obo­se­a­la, sin­gu­ră­ta­tea și chiar și ame­ni­nța­rea fur­tu­ni­lor, cu to­ren­te­le, alu­ne­că­ri­le de te­ren și ful­ge­re­le car­bo­ni­zan­te pe ca­re le aduc cu ele.

„BONNE ROUTE!” („DRUM BUN!”), spun me­di­cii ve­se­li pe ca­re i-am între­bat des­pre drum la un punct de prim aju­tor de la La­cul Ge­ne­va, când por­nesc la drum, într-o după-amia­ză cu ploaie mă­run­tă de la mij­lo­cul lui iu­nie, în să­tu­cul el­vețian Sain­tGin­gol­ph. Sunt sin­gur sub un frun­ziș din ca­re pi­cu­ră con­den­sul și urc pe GR5 cea învă­lu­i­tă în cețuri, pe lângă fe­ri­gi îmbi­ba­te de apă și stânci bă­lța­te de mușchi. Dar a do­ua zi e soa­re: urc și tran­spir în ca­ni­cu­la ne­o­bișnu­i­tă, cu ochii după mar­ca­toa­re­le de tra­seu, prin văi cu co­voa­re de vi­o­le­te pre­să­ra­te cu flu­turi. O sca­ră na­tu­ra­lă de gra­nit neaștep­ta­tă mă du­ce în sus, spre Col (tre­că­toa­rea) de Bi­se (un vânt re­ce de nord). Gâfâind, tran­spi­rând până ud pă­lă­ria și cu sen­zația că nu mi-ar stri­ca vântul ace­la, trec de niște co­paci și dau pes­te pe­ti­ce de ză­pa­dă, ca­re scânteia­ză

Ca­pre­le ibex își fac

apa­riția frec­vent pe lângă Lacs des Chése­rys, aproa­pe de

Cha­mo­nix, Fra­nța.

alb prin­tre bo­lo­vani de cre­me­ne.

Din ce ci­ti­sem în ghi­duri, mă aștep­tam la vre­me ră­co­roa­să și ume­dă! În fi­ne; pun jos ruc­sa­cul și scot o lin­gu­ră. După ce dau la o par­te crus­ta su­pe­ri­oa­ră, mă­nânc niște ză­pa­dă, învi­o­rat de tex­tu­ra ei re­ce și sfă­râmi­ci­oa­să și pu­ri­ta­tea cris­ta­li­nă, și o las să mi se to­pe­as­că pe lim­bă.

La vre­mea lor nu exis­ta GR5, dar unii din­tre cei mai mari li­te­rați ai tre­cu­tu­lui s-au mi­nu­nat și ei de pei­sa­je­le de aici. Bri­ta­ni­cul Lord By­ron scria des­pre „pa­la­te­le na­tu­rii” al­pi­ne, în ca­re „Tot ce ne um­ple de elan și fri­că / Se-adu­nă-aici pe pis­curi, să ara­te / Cum se ri­di­că lu­tul spre înalt”. Un po­et con­tem­po­ran cu el, Sa­muel Ro­gers, lău­da „mă­rețul la­nț / De mu­nți, din ră­să­rit până-n apus / Uriași, dar de sub pâcle dia­fa­ne / S-ar spu­ne că țin mai cu­rând de Ce­ruri”.

De ace­e­ași pă­re­re ar fi fost și Éti­en­ne Pi­vert de Se­nan­co­ur, scri­i­tor ilu­mi­nist fran­cez, al că­rui ro­man epis­to­lar in­spi­rat de Alpi, Ober­mann, mi-a tre­zit in­te­re­sul pen­tru re­gi­u­nea ace­as­ta cu câți­va ani în ur­mă și m-a fă­cut să vi­sez la is­to­ri­si­ri­le lui la înă­lți­me, la ames­te­cul de ad­mi­rație res­pec­tu­oa­să și „li­ber­té al­pes­tre” („li­ber­ta­te al­pi­nă”) pe ca­re le oma­gia.

O oră mai târziu, îmi ri­dic cor­tul la Cha­lets de Neu­teu, pe lângă ca­ba­ne aban­do­na­te, dea­su­pra pan­te­lor îmbră­ca­te în pini, mai sus de un altar de pia­tră ca­re îmi vi­ne până la pi­ept și adă­pos­tește o sta­tue­tă a Sfântu­lui Ro­ch, un înțe­lept băr­bos în ro­be me­di­e­va­le de mun­te­an, cu un câi­ne (poa­te un Saint Ber­nard) ală­turi și cu lu­mânări con­su­ma­te, pe ca­re le-au aprins în onoa­rea lui alți tre­că­tori. Mu­ge­tul neînce­tat al to­ren­te­lor ali­men­ta­te de ză­pa­da to­pi­tă, ca­re co­boa­ră în cas­ca­de prin cre­va­se­le din apro­pi­e­re, e o co­loa­nă so­no­ră de fun­dal. Soa­re­le co­boa­ră din­co­lo de vârfuri,

Pe GR5, im­por­tant es­te mo­men­tul, cli­pa – și ce pot ab­sor­bi si­mțu­ri­le noas­tre din ea. În mij­lo­cul cri­ze­lor glo­ba­le tot mai de­se, tra­seul al­pin ofe­ră o oa­ză de li­niște.

iar eu mă dez­brac și mă spăl de col­bul zi­lei lângă sur­sa de apă a re­fu­gi­i­lor, mă usuc și mă re­trag la odih­nă. Adorm ușor, dar mai târziu mă tre­zește trep­tat o lu­mi­nă. Ră­să­ri­tul, de­ja? Nu. Des­chid cor­tul și văd lu­na pli­nă, o per­lă lu­ci­toa­re pe un cer de co­balt. Deși sunt un ateu con­vins, în timp ce mă îmbăi­ez în ra­ze­le ei simt ce­va ve­cin cu pa­cea ace­ea bi­bli­că ce „între­ce ori­ce pri­ce­pe­re”.

ÎNTR-O DI­MI­NEAȚĂ, câte­va zi­le mai târziu, la sud de orașul fran­cez La Cha­pel­le-d’Abon­dan­ce, înain­tez prin­tre pis­curi as­cun­se de cețuri, îngri­jo­rat de aver­tis­men­tul de fur­tu­nă, une­ori pa­ra­li­zat de te­a­mă când alu­nec pe po­te­ca no­roi­oa­să și dau cu ochii de abi­sul pre­să­rat cu bo­lo­vani din stânga mea, de la o dis­ta­nță de­veni­tă brusc foar­te in­ti­mă. Înce­pu­tul după-ami­e­zii mă gă­sește ră­tă­cit prin­tre ban­curi de ce­ață, croin­du-mi drum cu mâi­ni­le și pi­ci­oa­re­le în la­te­ral și spre cer, pe o pan­tă pe­ri­cu­los de abrup­tă și îni­er­ba­tă, spre tre­că­toa­rea Les Mat­tes. Urc po­tic­nit, ți­nându-mă cu o mână de iar­bă și prop­tin­du-mă cu ce­a­lal­tă în bas­ton. Tre­ce o oră, trec do­uă; am im­pre­sia că nu înain­tez de­loc, fi­in­dcă ce­ața mă izo­le­a­ză și mă de­zo­ri­en­te­a­ză.

Când se ri­si­pește, văd dea­su­pra mea, la câți­va me­tri, un semn ca­re anu­nță Les Mat­tes. Încântat, mă cațăr până la el și pri­vesc co­bo­rârea pră­păs­ti­oa­să spre Val­lée d’Abon­dan­ce, pe ca­re mi-o as­cun­de pa­rțial o ci­re­a­dă de vaci bla­za­te. În sla­lo­mul pe tra­seul șer­pu­i­tor și nă­mo­los, mă bi­ci­u­i­ește ploaia. Ajung să înain­tez cu pași mă­ru­nți, ca să nu alu­nec și să nu mă duc de-a ros­to­go­lul pe pan­tă.

În spa­te­le meu ră­su­nă pași tu­nă­tori. Mă opresc, spe­riat: un taur fu­ri­os? Un mis­treț în ga­lop? Nu, un tânăr aler­gă­tor mon­tan fran­cez, cu pan­ta­loni strâmți de Go­re-Tex, ge­nun­chi­e­re flu­o­res­cen­te și mă­nuși de pro­te­cție. Tre­ce pe lângă mi­ne ca vântul, fă­ră efort („Bon­jo­ur, mon­si­eur!”) și dis­pa­re după o co­ti­tu­ră. Ui­mit și te­ri­bil de in­vi­di­os, îmi reiau ti­mid pașii mă­ru­nți. Se­a­ra mă gă­sește pe bu­za unui abis, lângă Cha­let de l’Etrye. No­rii se învă­lă­tu­cesc în sus din va­le și plu­tesc pe dea­su­pra mea; ca­ba­na pa­re sus­pen­da­tă în eter, cu șoi­mii ți­pă­tori drept pă­zi­tori.

„Exis­te­nța noas­tră de aca­să, ca­re se învârte în ju­rul ecra­nu­lui, obi­cei­ul nos­tru de a ur­mări ul­ti­me­le pos­tări și de a nu­mă­ra li­ke-uri­le – pe GR5, toa­te par să apa­rți­nă de o viață an­te­ri­oa­ră mes­chi­nă”, spu­ne au­to­rul. Im­por­tan­tă pe tra­seu (ală­turi) es­te apro­pi­e­rea in­cre­di­bi­lă de (dea­su­pra, de la stânga la dre­ap­ta) un ibex ca­re ur­că o pan­tă cu iar­bă, o cru­ce din fi­er or­na­men­tat lângă Cha­mo­nix și un cort an­co­rat bine, cu munții pe fun­dal. Dar un pârâu fu­ri­os (de­de­subt) ne aver­ti­ze­a­ză că na­tu­ra nu es­te întot­de­au­na li­niști­tă.

Fo­to­gra­ful a sur­prins ima­gi­nea ace­as­ta cu Ai­gu­il­le du Mi­di la apus, în ma­si­vul Mont Blanc, prin du­blă ex­pu­ne­re cu aju­to­rul se­tă­ri­lor ca­me­rei fo­to.

Fer­me­cat de re­du­ta ace­as­ta stâncoa­să, re­nu­nț la pla­nul de a mer­ge mai de­par­te și ho­tă­răsc să îmi fac ta­bă­ra lângă re­fu­giu. În cu­rând, șoi­mii se re­trag la cul­ca­re; cor­tul îmi e înghițit de cețuri; apoi, după mi­e­zul no­pții, se au­de ro­po­tul blând al ploii. Înce­pe o no­uă sim­fo­nie de ta­lăn­gi, împle­ti­te cu su­ne­tul li­niști­tor al unor vânturi dis­cre­te. Dom­nește me­lan­co­lia (Se­nan­co­ur o nu­mea acel „bi­en-être mêlé de tris­tes­se” – sta­re de bine ames­te­ca­tă cu tris­tețe) și mă simt de par­că aș fi ul­ti­mul su­pra­vi­ețu­i­tor de pe pla­ne­tă.

A do­ua zi, după o ur­ca­re grea spre Col de Bas­sa­chaux, iau prânzul pe te­ra­sa res­tau­ran­tu­lui La Hau­te Bi­se și îmi acom­pa­ni­ez frip­tu­ra și sa­la­ta cu un pa­har de Sa­voyard Côtes du Rhône roșu, cu gust in­tens. După ma­să plec din nou și, la scur­tă vre­me, îmi gă­sesc un to­va­răș: un dru­meț fin­lan­dez ve­te­ran, pe nu­me Antti Ka­ja­nus. Spre ma­rea mea ui­mi­re și ad­mi­rație, des­co­păr că el con­si­de­ră GR5 un fel de plim­ba­re le­je­ră după ci­nă, doar ce­va mai lun­gă. Pen­tru el, rit­mul sta­bi­lit de ghi­duri es­te mult prea lent.

O par­te din ex­pli­cație o con­sti­tu­ie ma­rea lui pri­ce­pe­re la fă­cut ba­ga­jul, echi­li­brat ex­ce­lent, și echi­pa­men­tul ul­tra-ușor. Ne oprim, cu si­lue­ta Mont Blan­cu­lui între­vă­zându-se, im­pu­nă­toa­re, de după no­rii din fața noas­tră, și îmi re­a­ran­je­a­ză co­nți­nu­tul ruc­sa­cu­lui în așa fel încât mi se pa­re cu 4-5 kg mai ușor. Chiar și în

Pri­vesc în sus, la vârfu­ri­le avânta­te, sau în jos, la pășu­ni­le ver­zi, și îmi spun: Nu pu­tem înce­tini tre­ce­rea tim­pu­lui, dar nu e ne­voie să ne mu­lțu­mim să îi su­fe­rim lo­vi­tu­ri­le. Pu­tem că­lă­tori în ți­nu­turi săl­ba­ti­ce și ne pu­tem pi­er­de în mă­reția lor.

do­me­nii sim­ple, ca dru­me­ţia, pă­re­rea unui ex­pert fa­ce di­fe­ren­ţa.

GR5 FA­CE O SCUR­TĂ INCURSIUNE ÎN ELVEŢIA, preţ de 24 km, apoi se întoar­ce în Fran­ţa, aproa­pe de orașul Sa­moëns. Aco­lo îmi fac re­zer­ve de de­li­ca­te­se sa­voiar­de – tar­tă Re­blo­chon și brânze­turi de Tom­me, cârna­ţi de mis­treţ, gu­moși, cu gust înţe­pă­tor, și porc aro­mat cu ci­u­perci și nuci. Dar ză­pa­da din tre­că­to­ri­le ur­mă­toa­re mă de­ter­mi­nă să iau tre­nul de la Clu­ses la Lan­dry, un orășel ca­ni­cu­lar din ca­re plec, pe jos, de cum ajung.

Urmez o că­ra­re ca­re ur­că ne­o­bo­si­tă, aco­pe­ri­tă de ace de pin. Pri­vesc în sus, la vârfu­ri­le avânta­te, sau în jos, la pășu­ni­le ver­zi, și îmi spun: Nu pu­tem înce­tini tre­ce­rea tim­pu­lui, dar nu e ne­voie să ne mul­ţu­mim să îi su­fe­rim lo­vi­tu­ri­le. Pu­tem că­lă­tori în ţi­nu­turi săl­ba­ti­ce și ne pu­tem pi­er­de în mă­re­ţia lor.

La că­de­rea se­rii, in­tru într-un ca­ni­on larg. Îmi ie­se în ca­le un po­deţ de lemn pes­te pârâul Pon­tu­rin, aproa­pe de iz­vor. Îl trec cu pași grei și ajung la Re­fu­ge d’Entre-le-Lac, aflat lângă ochi­ul de tur­coaz al la­cu­lui de la Plag­ne, un­de pe­trec noap­tea în com­pa­nia a vreo 40 de că­lă­tori gă­lă­gi­oși, ma­jo­ri­ta­tea fran­ce­zi, ca­re se bu­cu­ră de ca­ma­ra­de­ria al­pi­nă. Cum au ajuns aici?, mă întreb, dar apoi îmi dau se­a­ma că re­fu­gi­ul es­te punc­tul de întâlni­re a mai mul­tor tra­see. O ce­a­tă de bri­ta­nici mă in­vi­tă la ma­sa lor. „Cum reuși­ţi să dor­mi­ţi așa?”, întreb eu.

„Sim­plu!”, răs­pun­de unul, ri­di­când un pa­har de vin roșu. „Bea din greu!” Până la ur­mă, îi urmez sfa­tul.

Se­nan­co­ur scria des­pre un mo­ment în Alpi ca­re „me­ri­ta să fie pri­ma zi din­tr-o via­ţă no­uă”. A do­ua zi de di­mi­nea­ţă, după ce am aștep­tat să ple­ce (în altă di­rec­ţie de­cât a mea) cei­lal­ţi, por­nesc de la re­fu­giu sub un cer de azur și urc iar, sim­ţind o pros­pe­ţi­me învi­o­ră­toa­re în aer. Nu tre­ce mult și stră­bat Plan de la Gras­saz, un pla­tou cu pa­jiști și mar­mo­te ca­re îmi fug din ca­le; Lac du Grat­ta­leu oglin­dește mun­ţii dun­ga­ţi de ză­pa­dă de dea­su­pra lui.

Aici, GR5 e o po­te­că dre­ap­tă cu pi­e­triș. Gându­ri­le mi se ri­si­pesc, ochii îmi ad­mi­ră Lac du Grat­ta­leu, iar ure­chi­le îmi ab­sorb bol­bo­ro­si­tul unui pârâu ca­re se naște din întin­de­ri­le înză­pe­zi­te din fa­ţa mea. Nu pot să nu înce­ti­nesc. Fer­me­cat, las jos ruc­sa­cul și mă așez pe o pro­e­mi­nen­ţă îmbră­ca­tă în sol.

Pes­te câte­va zi­le, când îmi voi lua ră­mas-bun de la GR5 în orașul Bria­nçon, căl­du­ra va re­ve­ni. Dar acum mă las pe spa­te, îmi împreu­nez mâi­ni­le sub cap și închid ochii. Pa­ce. Aici și acum, un mo­ment ca­re me­ri­tă să fie pri­mul din­tr-o via­ţă no­uă.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.