CEL MAI BINE PĂSTRAT SECRET DIN ASIA

Extrema sud-estică a Podișului Tibet e singura porțiune din teritoriul cultural tibetan unde se poate călători independent.

Text și foto: Ana Hogaș

E poate cel mai bine păstrat secret din Asia. Extrema sudestică a Podișului Tibet, de unde izvorăsc Mekongul, Yangtze și Fluviul Galben, este singura porțiune din teritoriul cultural

al Tibetului unde se poate călători independent.

PRINTRE IACI

I se spune Tibetul de Est sau Kham. Localnicii însă îl numesc simplu Chushi Gangdruk, adică „4 râuri și 6 munți”. Regiunea a fost guvernată sporadic din Lhasa până la colapsul Imperiului Tibetan din secolul al IX-lea. După ce a fost cucerit de autoritatea chineză, Kham a fost divizat în alte subteritorii, care au fost alipite ulterior la provinciile Sichuan, Gansu, Qinghai și Yunnan și la Regiunea Autonomă Tibet, unde accesul turiștilor este interzis sau strict restricționat.

Ne începem călătoria spre Podișul Tibet în Ri Long. Orășelul e cunoscut printre alpiniști ca bază pentru ascensiunea pe Muntele Siguniang (6.250 m), unde zăpada nu se topește niciodată. De când cutremurul din 2008 a distrus șoseaua spre Chengdu, vizitatorii s-au împuținat drastic. La amiază, Ri Long pare pustiu. Pe strada principală găsim buticuri cu prostioare, aprozare și restaurante unde atârnă la maturat fleici tăvălite în piper. Unul dintre localuri îi aparține chiar gazdei noastre, care și-a transformat casa bătrânească în pensiune. Pe aici totul e pe bază de iac, rumegătorul cel mai bine adaptat la altitudini care rareori coboară sub 4.000 de metri. Cât ne spălăm cu furtunul bicicletele pline de noroi, masa e gata: ciuperci sălbatice sotate în grăsime, nelipsitul orez pe care tronează bucățele de carne macră, o supă clară din măruntaie, tofu și ceva care aduce la gust cu spanacul. Tibetanii nu risipesc nimic. Dacă laptele iacului și derivatele sale sunt folosite la gătit, lâna e transformată în îmbrăcăminte, pielea în hamuri, iar seul în lumânări. Pe seară le zărim licărind la ferestrele cabanelor diaofang. Arhitectura din Kham stă sub semnul influențelor chineze și indiene, adaptate la climatul dur din Podișul Himalayan. Aici locuințele sunt veritabile fortărețe. Prin zidurile din piatră și pământ bătătorit, de până la un metru grosime la bază și construite înclinate spre interior, pentru a da iluzia de înălțime, nu pot pătrunde nici vântul, nici frigul. Singurele puncte vulnerabile rămân ușile și ferestrele, așa că tibetanii le protejează de duhuri rele cu simboluri șamanice.

Pe la prânz se întâmplă să trecem prin fața casei lui Laozang. Pe poartă e trasat „nodul” magic, un simbol care amintește de caracterul iluzoriu al timpului și de compasiunea eternă a lui Buddha. E mare nevoie de binecuvântări în Tibet

Satul medieval Wori, celebru pentru turnul fortificat din centru, e singurul din Tibet Kham restaurat integral.

Cele mai frumoase turnuri fortificate Qiang dintre cele circa 80 rămase în picioare în toată China se află în satul Suopo, în Prefectura Garze (sus). Vestimentație tipic tibetană (stânga jos). Mic dejun picant în piața din Shangri-La, provincia Yunnan (dreapta jos).

Kham. Viața la munte e frumoasă, dar foarte grea. Ca mai toată lumea, Laozang are vite la pășunat, mai sus de Ta Gong. Aici și-a deschis o mică afacere cu iaurt de iac. Cumpărăm o găletușă pentru cină, apoi îi acceptăm invitația la un ceai. În fundul odăii care-i servește de casă, magazin și han, sunt stivuite saltele și perne. Pe peretele opus e o mică bucătărie, iar în mijloc e o masă joasă, cu lavițe de-a stânga și de-a dreapta. Pe una dintre ele moțăie o copilă. Nepoata lui Laozang.

Urmează zile întregi de pedalat pieptiș. În toate cătunele cocoțate în vârf de deal, țăranii sunt preocupați să își încarce roadele muncii în căruțe și camioane. Zona e faimoasă pentru mere. Aș zice că ar merita să se mândrească și cu oamenii săi, căci de îndată ce îmi fac apariția, roșie de efort și pufăind ca o locomotivă, sătencele mă poftesc să mă ospătez cu un măr crocant la umbră, pe băncuță. După ce lăsăm mult în urmă intrarea în Parcul Național Siguniangshan și indicatorul către ceea ce înainte de cutremul „5.12” era cea mai mare rezervație de urși panda din lume, dăm peste o stupa ridicată la răscruce de drumuri. Ca toate trecătorile peste ape, podul e acoperit de steaguri budiste și de bucățele de hârtie colorată, pe care localnicii au scris declarații de dragoste și rugăciuni. De aici mai avem puțin până în Wori. Satul medieval este celebru pentru turnul de apărare și trebuie neapărat vizitat, pentru că este singurul din Tibet Kham restaurat integral la splendoarea de altădată.

COSÂNZENE ȘI COWBOY

Două zile mai târziu intrăm în Prefectura Tibetană Autonomă Garze, un teritoriu cam cât jumătate de Italia. Aici populația majoritară nu mai este Khampa, ci Qiang, una dintre națiunile fondatoare ale Chinei. Etnicii vorbesc o limbă stranie, din familia burmezo-tibetană, și sunt cunoscuți pentru elegantele locuințe fortificate, uimitor de asemănătoare cu cele ale Svanilor din Caucaz. La circa 22 km de orașul Dan Ba o cotim spre sud și înaintăm încă 3 km de-a lungul Râului Da Du. Poteca e lată de o palmă și năpădită de ciulini, dar duce în satul cu cele mai frumoase turnuri Qiang dintre cele circa 80 rămase în picioare în toată China. Când ajungem în Suopo se risipesc și norii. E destul ca să ne bucurăm de o priveliște de basm.

La întoarcerea în Dan Ba ne lămurim de ce regiunii i se mai spune și „Valea Cosânzenelor”. Ca în orice comunitate tradiționalistă, grosul treburilor casnice cade în sarcina femeilor Qiang. Unele sunt țărănci îndoite din șale sub legături impresionante de lemne, altele sunt mame cu prunci în slinguri din bambus legate pe spinare, sau bunici cu șorțurile pătate de muncă. Toate cosânzenele au cosițe brune, împletite într-o coadă groasă împodobită cu lână fucsia și bijuterii din argint, tucoaz și coral.

Pantele interminabile către Dan Ba au fost doar liniștea de dinaintea furtunii… topografice. Urcăm prin canionul săpat de Râul Ya La spre un munte de 5.820 m. Tibetanii l-au botezat Zara Lhatse. Drumul este atât de abrupt și aerul atât de sărac în oxigen, că uneori sunt mai lentă la pedale decât dacă aș merge pe jos. În dreapta e râul, singurul nostru companion. Un torent înspumat care ricoșează de stânci și ne acoperă într-o ploaie de picături. Miroase deja a iarnă. Peste noapte temperatura a scăzut spre punctul de îngheț și norii care ascund soarele arată ca o pătură groasă de lână.

În pas, la 3.915 m, ninge. Din fericire, de-aici până în Ba Mei sunt doar 35 de kilometri de coborâre. Dau jos coburile, răscolesc gențile și mă dezbrac de windstopper, după care refac stratul de haine cu tot ce găsesc prin bagaje și mă arunc la vale, cu pelerina de ploaie fluturând bezmetic și doar ochii nemascați de balaclava. Downhillul se termină la marginea estică a platoului Qinghai. Suntem în Ba Mei, locul de baștină al celui de-al 11-lea Dalai Lama. Fostul centru de schimb de pe uitatul Drum al Ceaiului şi Cailor este azi unul dintre puținele puncte viabile de acces spre Lhasa, prin amețitoarea autostradă Sichuan-Tibet, care trece fix prin oraș. Pedalăm agale pe drumul principal decorat cu o mulțime de lampioane roșii – singurul semn că ne aflăm totuși în China.

Între timp, viscolul s-a muiat într-o ceață lejeră, iar soarele s-a retras dincolo de orizont. Urbea pare desprinsă dintr-o peliculă despre Vestul sălbatic: numai prăvălii cu hamuri și scule, fuioare verticale deasupra gurilor de canal și grătare încinse în fața cârciumilor pline cu pletoși în pălării de cowboy, cizme cu ținte și caftane chuba îmblănite, cu o mânecă lăsată să atârne nonșalant până la pământ, de parcă fiecare bărbat din Ba Mei ar fi gata să tragă de la cingătoare câte un paloș ascuns.

Ne instalăm într-un local minuscul, mai ales pentru că ce-o-fi-în-stiva-de-site-de-bambus miroase irezistibil. Oamenii sunt ca niște bunici cărora le-au venit în vizită nepoții. Ne oferă un spectacol culinar. Zarzavatul proaspăt adus cu bicicleta de un băiețandru e mărunțit, apoi amestecat bine cu untură și carne de iac, rulat în aluat și, în fine, aruncat în sitele babei, care în scurt timp ni-l aduce la masă sub formă de găluște baozi. Festinul nu e complet fără zhou, ze’er gen la aburi și fiertura de tofu cu care deja suntem obișnuiți.

A doua zi mergem să luăm și pulsul pieței. La ora 6, tarabele gem de crudități. O alee e dedicată numai rațelor – vii sau fripte în cuptoare de alamă, după ce au fost în prealabil marinate în miere și amestecul clasic de cinci condimente din bucătăria cantoneză. Pentru micul dejun alegem însă ceva foarte tibetan: o porție zdravănă de carbohidrați și glucide. E ușor să faci tsompa chiar la tine acasă. Aruncă un pachet de unt cât mai gras într-un ceaun de lapte și pune oala pe foc. Dacă nu s-a îngroșat suficient, adaugă unt în continuare. Din pasta călduță și făină de orz, frământă cu mâna mici bombe calorice care îți pot asigura energia pentru cel puțin un ultra-maraton.

LA SUD DE BUDDHA

După Ba Mei avem de traversat un ultim carusel alpin. Virajele sunt lungi și strânse. Peisajul se dezvăluie lent. Ta Gong (sau Lhagang) e chiar la jumătatea distanței. Aici, în aerul rarefiat de la aproape 4.000 de metri altitudine, se întind pășunile ancestrale ale Tibetului de Est. Dar în epoca vitezei, până și teritoriul nomazilor s-a mai schimbat. O stupa și un han oferă locuri de întâlnire pentru ciobani și pelerini. Spre est s-a coagulat un cătun, iar lamaseria fondată în anul 652 și distrusă în timpul Revoluției Culturale din China a fost refăcută și este din nou în uz.

Tragem peste noapte la cineva din sat. Obloanele cabanei sunt decorate cu ung dkar, scoica prin care cică s-ar putea auzi chiar vocea lui Buddha. Iată trecutul geologic al Tibetului, cândva un fund de ocean, distilat în șamanism. Casa e întunecoasă și rece. Gazda ne poftește să ne lăsăm bagajele în salonul cu prici și godin gigantic pe mijloc. Aruncăm un ochi prin magazia de alimente, apoi trecem prin antreu în ultima încăpere, care pare să fie totodată bucătărie și living. Ne-am adunat – noi, gazda și cei trei copii – în jurul reșoului electric și încercăm să ne dezmorțim. Formulele de salut odată epuizate, conversația lâncezește. Din plictiseală, bem ceai. În Tibet asta înseamnă câteva frunzulițe rătăcite în apă îndoită cu lapte și suficient unt încât să provoace un atac coronarian rapid chiar și unui cal. Spre miezul nopții gazda noastră se apucă să ciopârțească un ditamai piciorul de iac, direct pe podea. Cuminți, ne retragem în odaia de alături, unde adormim vegheați de un poster sexy, sub care atârnă chipul actualului Dalai Lama, decupat dintr-un ziar.

Dimineața e înșelător de senină. Gerul de peste noapte încă nu s-a risipit. Ca să mă pot spăla pe dinți, trebuie să sparg pojghița de gheață care astupă robinetul din curte. Oare ce suflet milos ne-o fi învelit cu cele trei plăpumi sub care ne-am trezit?

Din Ta Gong mergem paralel cu valea Râului Liqi până la confluența dintre Zheduo și Ya La, unde se află capitala prefecturii. Orașul Dartsendo e flancat de vârfuri de peste 7.000 de metri înălțime și de ghețari eterni, care dau naștere spre est marelui Yangtze. Până în 1955, Garze a făcut parte din Tibet. Astăzi doar mai puțin de jumătate din prefectură e locuită de tibetani Khamba și doar o cincime din populație e de etnie Qiang, Yi și Hui. Restul rezidenților sunt Han, la fel ca în toate metropolele și provinciile bogate din China. Piața centrală din Dartsendo e un adevărat mozaic uman. Nomazi și orășeni s-au adunat la final de sezon, ca să târguiască cele necesare pentru iarnă: carne deshidratată, murături, lână, omizi yartsa gunbu cunoscute ca o potentă viagra himalayană, alte leacuri din plante și calupuri de ceai negru din Ya’an, ambalate în piele de iac și cântărind între o jumătate de kilogram şi 3 kg fiecare. Acum multe secole aceasta era adevărata monedă de schimb din Estul îndepărtat. Avansul feroce al hoardelor lui

Femei Bai și Li. Cu nu mai puțin de 26 de minorități etnice indigene, Yunnan este cea mai diversă provincie a Chinei.

Genghis-Han către inima Imperiului chinez nu a fost oprit de Marele Zid, ci de trocul cu ceai și cai tibetani. Lithang e ultimul loc în care suntem întâmpinați cu tashi deleg!, adică „bună ziua”, în tibetană. Mi se pare remarcabil că în acest modest orășel de la munte au fost identificați deja doi lideri spirituali budiști: cel de-al 7-lea și al 10-lea bodhisattva. Poate acesta este motivul pentru care în lamaseria de la periferie, cea mai mare din întreaga provincie, credincioșilor li se permite să se reculeagă în fața portretului lui Dalai Lama, deși lăcașul de cult se află oficial pe teritoriu chinez. Din Lithang ținem direcția sud prin golul alpin. La granița dintre provinciile Sichuan și Yunnan, peisajul se deschide larg, către munți înzăpeziți care par să fi fost azvârliți cu furie din cer. Drumul urcă repede la 4.696 m în pasul Tu Er Shan. O nimica toată față de Hai Zi Shan, unde harta indică 4.998 m! Pe culme, viscolul face steagurile de rugăciune să plesnească aproape ca niște bice. Însă oricât ar fi de frig, toți pelerinii care se îndreaptă pe jos spre Lhasa pentru a căuta purificare sufletească sau calea către o reîncarnare mai favorabilă se opresc măcar câteva minute, pentru a cerși bunăvoința muntelui cu un Om Mani Padme Hum.

PARADIS REGĂSIT

Dacă budiștii caută iluminarea în Himalaya, turiștii occidentali și cei chinezi se îmbulzesc în Shangri-La. Orașul este unul dintre cele mai răsunătoare succese de marketing din Asia. O Shambhala inventată. Acum un deceniu, Shangri-La încă se mai numea Zhongdian, iar cartierul istoric unde azi sunt nenumărate cafenele șic și restaurante cu fondue de iac zăcea în ruină. Cabanele diaofang fuseseră abandonate sau pur și simplu folosite ca lemne de foc. Dar departe de satul neînsemnat, vechi de 1.300 de ani, pe plajele din Goa și la petrecerile de Lună plină din Thailanda se anunța o revoluție. Dorinţa occidentalilor de a descoperi Tărâmul Eternei Fericiri renăscuse. Backpackerii vorbeau despre probabilitatea unui nou paradis terestru. Un loc unde s-ar fi putut trăi în pace și armonie, departe de orice delir citadin. Nu era o idee tocmai nouă. Scriitorul James Hilton dedicase unei astfel de utopii romanul Orizont pierdut, publicat pentru prima oară prin anii ’30. Oare de la cine să fi pornit zvonul că idealul descris în carte ar exista cu adevărat?

Cert e că guvernul chinez nu a lăsat o astfel de oportunitate să-i scape. Zhongdian a fost rebotezat și repopulat aproape peste noapte. La scurt timp, hotelurile decorate cu un cocktail de elemente tibetane s-au umplut de turiști.

E suficientă o plimbare scurtă prin centrul localității pentru a observa cât de diferită este configurația etnică din Yunnan. Provincia are o suprafață comparabilă cu Franța și e mărginită de Vietnam, Laos, Burma, Regiunea Autonomă Tibet și de prefecturile Sichuan, Guizhou și Guangxi. În același timp, Yunnan este și cea mai diversă parte a Chinei. Dintre cele 55 de minorități etnice, nu mai puțin de 26 trăiesc aici. Magazinele de suvenire din Shangri-La le complimentează pe toate abundent. Brățările din lână mi se par generice, traistele de factură mai curând peruviană, iar maldărele de șalvari cu imprimeuri psihedelice și poncho-urile cu ciucuri din mărgele mă lasă indiferentă. Mai târziu mă dezamăgește și spectacolul de dans din piață, unde niște fete Han se bâțâie pe acorduri incerte. Burgerul de iac în care am investit o avere îmi lasă un gust amar. A doua zi caut să îmi recapăt zen-ul la câțiva kilometri buni de pedalat de Shangri-La. Acolo, la limita dintre fânețe cosite și piatră, dintre consumerism absurd și austeritate fără menajamente, se înalță o casă a zeilor. Am 146 de trepte de urcat până la ea. E un drum care îmi impune răbdare și smerenie.

Ganden Sumtseling Gompa este replica strălucită a Palatului Potala din Lhasa, unde în ziua de azi este atât de greu de ajuns. Complexul se desfășoară pe mai multe niveluri. Aceasta este cea mai importantă lamaserie din sud-vestul Chinei, ctitorită de însuși Dalai Lama în secolul al XVII-lea și cu peste 700 de călugări de etnii diferite în rezidență permanentă. Mai întâi vizitez capelele de la primul nivel. Descopăr că sunt construite sub dinastia Qing, însă dedicate cosmogoniei Naxi. Următoarele curți interioare și săli de rugăciune sunt închise pentru renovare. Mai sus, templul central se desfășoară de-a lungul unei terase largi, cu un sanctuar Bai la stânga, unul la dreapta și în loc de fațadă, o tapiserie groasă din lână de iac și rafie care desparte veranda de interior. Singurul decor este o timonă – simbol comun teologiilor budistă și hindusă, semnificând continuitatea vieții, ciclicitatea destinului și urzeala invizibilă care ține toate aspectele existenței împreună. Mi se pare o metaforă potrivită. Iată cum înainte de a fi comunistă și dincolo de propaganda politically incorrect, China rămâne tribală.

Îmi fac curaj și pășesc pe coridorul întunecat care mă conduce către pântecele lamaseriei, unde tavanul îmbrăcat în foiță de aur se sprijină pe zeci de Buddha de opt metri înălțime. Altarul este pustiu. Să fii singur într-o țară cu 1,6 miliarde de oameni, înconjurat de povești de la începutul lumii, este de-a dreptul suprarealist. La asta făcea oare aluzie James Hilton atunci când a scris despre o „liniște profundă, care amorțește simțurile” în Shangri-La?

Spre seară, mergem să fotografiem roata de rugăciune tibetană din localitate, un colos de 21 de metri și 60 de tone, pe care în mod normal abia dacă îl pot urni zece inși. Avem amândoi chipurile senine, arse de soare. La capătul acestei călătorii prin Tibet Kham, o lume ca aceea din Orizontul pierdut, unde timpul nu există, pare plauzibilă. Îmi imaginez cum ar fi să rămânem în Shangri-La pentru totdeauna. Când mă dezmeticesc din visare, tot nu găsesc niciun motiv pentru a pleca.