National Geographic Traveller Romania
FESTIVALUL DE JAZZ GĂRÂNA
GĂRÂNA
Mii de oameni converg într-un cotlon implauzibil din Banatul Montan să savureze un cocktail de muzică, natură și cultură. Text: Domnica Macri
Foto: Bogdan Croitoru
De 21 de veri, mii de oameni
converg într-un cotlon implauzibil din Banatul Montan să savureze un cocktail
de muzică, natură și cultură.
„Locul ăsta are un specific clar. În primul rând e departe, e o călătorie lungă, și apoi, în mijlocul munților dai de acest grup de entuziaști, așa că și muzica devine energică și un pic aspră. Nu ai timp să te așezi, așa te lași purtat de val, preiei energia locului și, desigur, a publicului. Apoi mai e și acest vibe de festival, lumea campează, se află aici pentru mai mult timp, există un fel de groove pozitiv și foarte tolerant. E plăcut și pentru muzicieni, e ca o petrecere, e ca o comunitate.” – Wolfgang Muthspiel, chitarist austriac, Gărâna Jazz Festival 2017
LENE 1
Azi-noapte am urmărit ceața, fuioare, scurgându-se peste suprafața apei cu aluzii de lună. Dimineață, zac pe ponton și privesc fuioare de nori albi oglindite în luciul verde și îmbietor. E cam rece, fusesem avertizată, dar e limpede și câtă vezi cu ochii. Înot spre ceva ce am văzut doar în filme: un ponton plutitor. Mă aburc pe scara de inox și mă întind pe suprafața fierbinte, absorbind soarele. Lacul de acumulare de sub mine, format de
„PUBLICUL E GENIAL, E ATÂTA
CĂLDURĂ ÎN REACȚIA LOR, SIMȚI ASTA DE PE SCENĂ. DEPĂȘEȘTE SUCCESUL. EU NUMESC ASTA IUBIRE”. NGUYEN
LE, CHITARIST
Morning scene featuring the Biltmore House and grounds on the Biltmore Estate in Asheville. Ben's Tune
Up is in the South Slope Neighborhood and is home to an urban beer garden
seen at dusk.
Nicolas Simion, interpret și compozitor de jazz, repetă pentru recitalul său de la biserica din Brebu
Nou, organizat în paralel cu festivalul.
trei izvoare care se unesc aici pentru a crea râul Timiș, ajunge la 30 m adâncime. Când mă întorc la mal, la bar cântă niște jazz în surdină – aperitiv la festivalul care începe mâine la vreo 5 km de aici, la Gărâna. Stau cu picioarele în apă și îmi sorb nessul cu gheață. Se presupunea că la Gărâna e frig, am adus o basculantă de haine de iarnă, deocamdată port crema de protecție solară.
ACOMODARE
44 de bușteni lungi pe post de fotolii, iar pe bușteni, ca pe niște portative, stau înșirați oameni. Numitorul lor comun e că sunt relaxați. Încerc să-mi merit locul printre ei. Stau tolănită între rânduri, cu spatele pe un buștean și picioarele pe altul, cu un pahar în mână. Geci, pături, scaune, rucsaci și mâncare stau singure prin jur, în grija unui unic paznic – spiritul comunitar. Și organizatorii par uniți în același spirit, căci Gărâna e singurul festival unde poți veni cu sticla ta de vin, după cum poți rezerva o sticlă de vin la bar, unde un tânăr cât un munte ți-o ține amabil la rece, ca să treci din când în când să-ți umpli paharul. Incinta festivalului e o lume în sine. Începe să vibreze de pe la amiază, când artiștii vin să facă probe de sunet, iar bucătarii din foodcourt încing grătarele. Seara, „balconul”, zona acoperită de pe margini, se umple de sponsori și alți prieteni ai evenimentului, claie peste grămadă la mesele cu băncuțe. Unii au standuri, alții expoziții foto, alături se vând suvenire cu un hint de jazz. Partea din spate e rezervată bunătăților, începând cu tradiționalul gulaș (tradițional doar pentru Gărâna Jazz Festival, nu și în partea locului), și nemaisfârșind (o să înșir repede preferatele mele: ciuperci umplute cu brânză, vinete pane, cartofi copți la tavă, varză roșie murată, budincă de dovlecei, negresă, socată). Pe scenă, muzică, în față, lumea dansează.
RITMUL LOCULUI
Bateristul Ches Smith e din New York. Orășean get-beget. Când merge să cânte pe undeva, îi place să iasă înainte de concert să repete, cu o tobă mică, într-un loc liniștit. Pe 6 iulie, la Gărâna, s-a dus în pădure și a ieșit puțin de pe drum: „Se întuneca și am mers ceva mai departe. Și nu știu, pur și simplu, toți copacii ăia… Și cât de abrupt era locul. Dacă n-aveam simț de orientare n-aș mai fi știut încotro să o iau. Erau doar copaci de jur-împrejur. Îți dă o cu totul altă perspectivă”. Copacii din jurul Gărânei sunt într-adevăr foarte, foarte înalți, pe niște pante foarte, foarte abrupte. Ches cântă în Sun of Goldfinger cu David Torn, un chitarist minune, lansând explozii de sunet din rărunchi. Jazz experimental – credeam că n-o să-mi placă. Îmi place de nu mai pot.
„AM VĂZUT STRUCTURILE DE LEMN, FACHWERK, LE ȘTIM DIN GERMANIA, AM VĂZUT ȘI CUVINTE NEMȚEȘTI, DAR N-AM FI ZIS CĂ E UN SAT TIPIC GERMAN”.
MELT TRIO, GERMANIA
PEMII
Urcăm printre două șiruri de case albe, scunde, majoritatea acoperite cu țiglă roșie, care fac front continuu pe drumul sinuos. Au ceva din proporțiile modeste ale casei românești, ceva din curățenia și aerul de poartă închisă în nas ale celor nemțești. Le-a construit armata imperială – mai exact, regimentul de grăniceri din Caransebeș – după ce s-a hotărât colonizarea cu lemnari a acestor zone nelocuite din Banatul Montan. Furnalele de la Reșița, sursă importantă de fier în Imperiul Austriac, aveau nevoie de mangal. În 1828, 67 de familii au ajuns din Boemia, cu vaporul pe Dunăre și apoi cu căruțele, la Wolfsberg (Muntele Lupului), cum se numea Gărâna. Boemi – de unde numele de pemi. Pemi germani. Au primit câte o vacă și un ferăstrău, precum și o pereche de boi și o căruță la două gospodării. Casele de 8 metri pe 5 au fost gata abia în anul următor. Iarna era grea. Karol Richer, unul din puținii pemi rămași în sat, are amintiri de 150 de ani mai târziu: „Erau 1.200 de oameni. Când mergeau la biserică, unul a vrut să fie mai frumos îmbrăcat ca altul. Era viața frumoasă. Am fost cinci muzicanți aici, cântam lendler, waltzer și polka. Acum ce mai suntem? 16 oameni băștinași.” În 1990 satul s-a golit și oamenii și-au vândut casele la prețul unui bilet de avion spre Germania. „Acuma le pare rău la toți că au plecat”. Karol are 76 de ani și, deși nu poate suferi jazzul, festivalul l-a făcut celebru. În fiecare an dă interviuri. Apare la TV. Stă mereu în fața casei, înconjurat de câțiva prieteni pemi.
LA RĂSCRUCE
Gandalf stă la o masă în cel mai îndepărtat colț al terasei, lângă un ciobănesc neverosimil de mare, pe nume Moșu, și lângă
Gigi Tăuș, întemeietorul Hanului La Răscruce, al Festivalului de Jazz și al instituției gulașului de Gărâna (pagina precedentă). O bere și „cel mai bun ștrudel din lume” la Casa Cristl (sus). Oferta bogată de suvenire din incinta festivalului face orice alegere dificilă.
Huzur la Trei Ape (sus): 15 lei/zi șezlongul, 16 lei/oră ambarcațiunea. Scăldatul: pe proprie răspundere. O comunitate ad-hoc savurează viața la cort și explorează împrejurimile cu bicicleta. Alături: Mircea Tiberian și Marta Hristea, la biserica romano-catolică din Văliug.
vechile ceaune în care prepara vestitul lui gulaș, marca gastronomică a festivalului de jazz pe care l-a inventat, în 1990, împreună cu niște prieteni: Liviu Butoi, Paul Weiner, Puba Hromadka… „Primii cinci ani l-am ținut aici, da’ a crescut așa mult, că nu mai încăpea, nu se mai putea trece pe stradă”, spune el – despre festival, nu despre ciobănesc. Bine, nu e chiar Gandalf, e Gigi Tăuș. Chiar și acum, zice, el vede festivalul ca pe o combinație de drumeție, munte și jazz, cel mai bine ilustrat de cei care vin la eveniment pe jos de la Reșița, cu cortul în spate. E mândru de satul ăsta, „cu rânduială, care îți dă o liniște și te simți bine”. Fotografii de la primele ediții panotează copertina de lemn sub care oamenii mănâncă bunătățile Hanului „La Răscruce”. Gătește – magistral – băiatul lui Gigi. Eu am încercat rasol de vită cu sos de mărar. A fost exact cum recomanda Karol Richer: „Mâncarea trebuie să se cunoască din ce e făcută și să aibă miros tot ce e în ea”.
BOEMII
Nu mai încape lumea în curtea interioară, așa că poarta frumos colorată de la Gărâna nr. 154 se închide cu zăvorul. Muzica de flaut răzbate în stradă. Eu mi-am găsit loc sub scara spre pod, lângă o tânără zâmbitoare care vinde ceaiuri din plante locale, culese de tatăl ei. Gazda, eleganta artistă Elisabeth Ochsenfeld, are o galerie și un centru cultural în casa ei impecabil restaurată din Gărâna. Are și o altă casă, în Germania. Nu crede că satul reînvie, ci că se transformă în altceva. „Am o enormă stimă – spune – pentru ce au făcut oamenii ăștia din sat. Dintr-o bucată de pădure din coama unui deal au făcut o așezare funcțională. Aveau tâmplarul lor, care a făcut toată mobila, munceau și la câmp, au exploatat tot ce se putea ca să aibă un trai bun.” În paralel cu festivalul, Ochsenfeld organizează concerte și simpozioane cu artiști din țară și din lume „pentru reamintirea culturii de aici”. Asemenea ei, alți gărânezi adoptivi, mulți dintre ei artiști sau arhitecți, reinventează satul. Mai e Fundația Herczeg, care vrea să plaseze locul pe scena artelor contemporane, Metarsis, societatea pentru cultură îngrijită de soții Duca, ce aduc jazzul în biserica din Brebu Nou și au inițiat traseul Via Crucis spre culmea ce străjuiește Gărâna sau alte inițiative care impresariază blues și folk. Vara, când parte din pemi se întorc din Germania în sat să vadă de case, în mașinile lor scumpe, o nouă elită culturală are deja mașinile elegante parcate de-a lungul drumului.
LENE 2
Am un fotoliu cu afine. Sunt pe Vârful Piatra Goznei, de 1.447 m. Doar doi metri îl pun mai presus de Vf. Semenic, cu care împarte aceeași culme. Dar acești doi metri și drumul asfaltat care duce, generos, până sub ridicătura bolovănoasă, îl transformă în studio de selfie-uri. În orice moment, Piatra Goznei e ocupată de câțiva turiști care se pozează pe fundalul muntos. Și chiar dedesubt, începe afinișul. Te cuibărești pe unul din zecile de bolovani plați, parcă dinadins așezați între tufele verzi. Privești peisajul care se pierde din verde în albastru și mănânci afine. Când nu le mai poți ajunge doar întinzând o mână, te muți câțiva metri. Mănânci și zâmbești. Mănânci.
ȚĂRANCA
Stă lângă portbagajul deschis – și cu o expresie deschisă – pe scurtătura spre sat, la doi pași de Poiana Lupului. Merele ei mari, verde-de-vară, îmi fac imediat poftă. Femeia vine de la Teregova, în fiecare sâmbătă, cu zmeură, mure, fructe din livadă, brânză sau miere. O întreb dacă aici nu se fac fructe și îmi explică: „Aicea nu lucrează nimeni, îs toți domni”. Are „niște niemți” care o sună și îi spun ce să le aducă de-ale gurii din vale. La Gărâna nu mai e nicio vacă, nimeni nu vede de livezi, iar iarba nu se mai cosește. Pentru familia Mariei Stoichiescu, fanii de jazz campați printre copaci, lenevind dulce prin hamace sau adunați ca pinguinii pe un petic de umbră în orele de arșiță, sunt clienți buni și festivalul e de ajutor.
TURISMURI
Există multe feluri de turism. Pemii practicau un proto-agroturism de pe la 1900. Oamenii veneau aici să ia aer și să stea „la țărani, în așternuturile alea umede, în camerele alea care nu se deschideau decât pentru oaspeți, că ei locuiau într-o singură cameră”, după cum povestește Ochsenfeld. Gigi Tăuș își aduce aminte de broșuri turistice din anii ’30, care făceau reclamă Wolfsbergului. La Casa Baraj din Văliug vezi pereți întregi cu fotografii turistice de epocă din Wolfsberg, Weidenthal (Brebu Nou) și Franzdorf (Văliug). Aici, pe superbul lac Gozna, la doar 16 kilometri de Gărâna, hoteluri, schi-lifturi și baruri pe pontoane sunt pregătite pentru petreceri cu mii de oameni. Dar prin zonă se practică și turismul la ruine, fie că e vorba de Lindenfeld, satul părăsit de pemi, sau Semenic, stațiunea părăsită de administratori – deși a colorat tinerețea bănățenilor și a inspirat, printre altele, Cantafabulele lui Phoenix. Trei foste eoliene, niște coloși metalici ruginiți tarkovskian, fac deliciul fotografilor. M-am lungit sub brazi, pe covorul țepos, la repetiția din pădure de care am aflat întâmplător și la care l-am rugat pe saxofonistul Nicolas Simion, venit tocmai din Austria, să ne ia și pe noi. Acum muzicianul stă pe o limbă de nisip, cu picioarele în apă și saxofonul după gât, iar eu picotesc undeva la limita realității. E un soare teribil, iar lumina joacă hipnotic în apă, împletindu-se cu melodia și cu ecoul care ni se întoarce, după o vreme. E weekend și lume multă la plajă. După fiecare piesă, un public impromptu, semi-nud, aplaudă din bărci, de la distanță, bucuros de spectacolul neprogramat, un aperitiv gratuit la marea de jazz care va veni seara. Sunetul răgușit iese alene din țevăraia de alamă a saxofonului și se întinde pe luciul lacului, luându-i în stăpânire toate cotloanele. Un copil vine de la corturi: „Avem un bebeluș care doarme și mama vă roagă să cântați mai încet”. Saxofonul lui Simion îngână, sincopat și mângâietor, cântecul de leagăn al lui Bhrams.
LENE 3
„E FOARTE NORVEGIAN, POATE PĂDUREA SĂ FIE CEVA MAI DEASĂ
AICI, DAR ÎMI AMINTEȘTE DE SUDUL NORVEGIEI. MĂ SIMT CA ACASĂ.” HÅKON KORNSTAD, SAXOFONIST
REPETIȚIE PENTRU CONCERT
Felia de ștrudel e enormă, plină cu bucăți de măr caramelizat, stafide, scorțișoară și alte minunății. Are un blat subțire și un strat gros de cremă de vanilie deasupra. Sunt la prima porție, dar sunt deja dependentă. O să mă întorc la Gasthaus Cristl să-mi iau doza în fiecare zi, urcând opintit până după mijlocul satului. Tot aici descopăr și secretul bine păstrat al Gărânei: în spatele fiecărei case, după ce treci de porți, acareturi, curți interioare, se deschide grădina – și toată valea. Din fiecare casă, valea și munții din jur se văd altfel. (CONTINUARE ÎN PAGINA 114)
Sud-africanul James admiră muzeul Gărânei (pagina precedentă). A venit cu prietena lui reșițeancă, cunoscută în Vietnam. În livada din spatele casei, pema Barbara Richer pozează în straie de sărbătoare. Håkon Kornstad captivează publicul cu o combinație de saxofon și belcanto.