DA­RUL CU­LO­RI­LOR

UN OMA­GIU ADUS PALETEI BO­GA­TE A CE­LUI MAI VIVACE STAT ME­XI­CAN.

National Geographic Traveller Romania - - SUPERLATIVE CULTURALE - TEXT: JUSTIN FORNAL

De pe la sfârși­tul di­mi­neții mă țin du­pă Ha­ba­cuc Aven­daño, boian­giu în vârstă de 76 de ani, și fi­ul lui, ca­re înain­te­a­ză cu­ra­jos pe coas­ta stâncoa­să a Insu­lei San Agus­tín din Oa­xa­ca, Me­xic. Ore între­gi, Ha­ba­cuc s-a căță­rat pe pi­e­tre alu­ne­coa­se, prin spu­ma va­lu­ri­lor, ca să cu­le­a­gă câte un melc ti­xin­da stin­gher, as­cuns prin­tre su­te de arici-de-ma­re, melci-tur­tiți și alte mo­luște ma­ri­ne. De cum sco­tea mel­cul din as­cun­ză­toa­re, co­chi­lia i se um­plea cu un exu­dat de­fen­siv. Atent să nu ver­se co­nți­nu­tul, Ha­ba­cuc tur­na cu gri­jă li­chi­dul crem pe un scul de bum­bac pe ca­re îl ți­nea pe umăr. Ace­as­ta e teh­ni­ca de vop­si­re pe ca­re o fo­lo­sește fa­mi­lia lui de su­te de ani. Du­pă ore de um­blat du­pă el în soa­re­le ne­mi­los din Oa­xa­ca, l-am prins din ur­mă când se opri­se în fața unei des­pi­că­turi în stâncă. În loc să întin­dă mâna du­pă ur­mă­toa­rea co­chi­lie preți­oa­să, Ha­ba­cuc s-a dat la o par­te și mi-a fă­cut semn din cap. Era rândul meu.

MĂ OBSEDEAZĂ cu­loa­rea mov, pe ca­re o port aproa­pe zil­nic. Aca­să am ca­me­re mov și, în ga­raj, o mași­nă de cu­loa­rea la­van­dei. M-a învățat cu mo­vul de la o vârstă fra­ge­dă cântă­rețul meu pre­fe­rat, Prin­ce. Cu­loa­rea îmi evo­că rit­muri ba­ca­na­le și o sen­zua­li­ta­te cos­mi­că, dar în ace­lași timp și ce­va an­tic și re­gal. Pur­pu­ra era cu­loa­rea pânze­lor co­ră­bi­ei Cle­o­pa­trei și a to­gi­lor împă­rați­lor ro­mani.

Me­to­da tra­diți­o­na­lă de vop­si­re a tex­ti­le­lor în mov se ba­ze­a­ză pe mel­cii de ma­re. Dar o mai fo­lo­sea ci­ne­va pe pla­ne­tă? Da­că da, cum fun­cți­o­na efec­tiv pro­ce­sul? În 2016, îndu­re­rat de moar­tea lui Prin­ce, am ho­tă­rât că veni­se tim­pul să îmi împle­tesc in­te­re­sul re­cent dez­vol­tat pen­tru tex­ti­le in­di­ge­ne cu pa­si­u­nea de aproa­pe o viață pen­tru cu­loa­rea pur­pu­rie.

Am ple­cat du­pă ea spre sud. Sta­tul me­xi­can Oa­xa­ca e un bas­ti­on al nua­nțe­lor stră­ve­chi, un ți­nut un­de tex­ti­le­le vop­si­te na­tu­ral încă ui­mesc cu opu­le­nța lor ca­lei­dos­co­pi­că. Aici, teh­ni­ci­le de vop­si­re pre­co­lum­bi­e­ne încă se fo­lo­sesc, dar tot mai rar.

Aproa­pe de Oa­xa­ca Ci­ty, în Te­o­ti­tlán del Val­le, Fi­del Cruz La­zo și ru­de­le lui sunt re­nu­miți pen­tru co­voa­re­le de lână Za­po­tec su­per­be, con­fe­cți­o­na­te ma­nual, nu­mi­te ta­pe­tes. Ale lor se de­o­se­besc de ce­le mai mul­te din re­gi­u­ne, fi­in­dcă își vop­sesc toa­tă lâna cu me­to­de na­tu­ra­le. Rețe­te­le ori­gi­na­le s-au pi­er­dut în ne­gu­ra is­to­ri­ei, dar Cruz La­zo a stu­diat de unul sin­gur și s-a stră­du­it să re­con­sti­tu­ie mo­dul cum cre­de el că își co­lo­rau stră­moșii lui tex­ti­le­le, cu fruc­te, mi­ne­ra­le, lu­turi, le­gu­me, flori și in­sec­te. La Ca­sa Cruz, fa­mi­lia su­sți­ne de­mon­strații de pro­du­cție a vop­se­le­lor tex­ti­le. „Nu ne te­mem că o să-i fu­re ci­ne­va rețe­te­le lui Fi­del, nu avem se­cre­te”, spu­ne soția lui, Ma­ría Lu­i­sa Men­do­za. „Me­to­da noas­tră e prea com­pli­ca­tă să fie lu­cra­ti­vă. Noi o fo­lo­sim fi­in­dcă ți­nem la ea și vrem să păs­trăm tra­diți­i­le.”

Cel mai ce­le­bru pig­ment is­to­ric cre­at în Me­xic es­te roșul, obți­nut din­tr-o mi­că in­sec­tă pa­ra­zi­tă nu­mi­tă coc­ci­nel­la. Fi­ul lui Cruz La­zo îmi ara­tă cum să adun in­sec­te­le de pe cac­tuși, al că­ror țe­sut îl con­su­mă și îl tran­sfor­mă în acid car­mi­nic. Oda­tă us­ca­te, cre­a­tu­ri­le se ma­ci­nă și se ames­te­că cu apă și amo­niac sau car­bo­nat de so­diu pen­tru a obți­ne o vop­sea li­chi­dă sânge­rie. Unii is­to­rici o con­si­de­ră cea mai ma­re co­moa­ră, du­pă aur și ar­gint, je­fu­i­tă de spa­ni­o­li din Lu­mea No­uă.

Apoi, cu­le­gem flori de pe­ri­cón (înlo­cu­i­tor pen­tru ta­ra­gon), cu ca­re az­te­cii, con­form le­gen­dei, își li­niște­au vic­ti­me­le înain­tea sa­cri­fi­ci­u­lui. Acum, fa­mi­lia Cruz fa­ce din ele o vop­sea de un gal­ben viu. Zdro­bim plan­te de in­di­go lo­ca­le pen­tru al­bas­tru și co­ji de nu­că pen­tru un ma­ro in­tens, ci­o­co­la­tiu. Acum că știu cât se mun­cește pen­tru vop­si­rea fi­e­că­rui scul de lână toar­să ma­nual, îmi dau se­a­ma că luăm cu­lo­ri­le drept ce­va de la si­ne înțe­les.

,,Da,hrma­no.Mul­ge me­teul."

Pri­vesc cu alți ochi hai­ne­le ce­lor din jur, fi­in­dcă mă gândesc cât de greu ar fi să le pro­du­cem pe ca­le na­tu­ra­lă.

Zi­ua se încheie cu que­sil­lo (brânză tar­ti­na­bi­lă de ca­să), cha­pu­li­nes (lă­cus­te) și ta­ma­les de porc în foi de po­rumb. Du­pă ci­nă, toas­tăm cu pă­hă­re­le de mes­cal roșu co­lo­rat cu coc­ci­nel­la mă­ci­na­tă. Îl întreb pe Cruz La­zo da­că a fă­cut vre­o­da­tă vop­sea mov cu aju­to­rul mel­ci­lor.

„E un mov foar­te spe­cial”, spu­ne el. „Nu mai trăi­esc de­cât câți­va oa­meni ca­re îl fac. Ies la oce­an și vop­sesc bum­ba­cul co­chi­lie cu co­chi­lie. Nu pot să le tran­spor­te, fi­in­dcă nu vor să omoa­re mel­cii. Ca să ve­zi asta tre­bu­ie să mer­gi pe coas­tă.”

FAC O OPRIRE DE ORIENTARE ÎN OA­XA­CA CI­TY. Piața Cen­tral de Abas­tos mă îmbie cu mi­ro­sul de gră­tar și chi­li afu­mați. Mă cu­ce­rește ime­diat un ge­niu cu­li­nar pre­co­ce în vârstă de opt ani, ca­re se ocu­pă de o ta­ra­bă cu lă­cus­te pră­ji­te. Îmi dă să gust din coșu­ri­le ei pli­ne ochi cu cha­pu­li­nes cu tot fe­lul de aro­me, mai mari și mai mici, lău­dându-le eloc­vent nua­nțe­le sub­ti­le. Iau un pumn de in­sec­te cro­can­te și mă așez la o ta­ra­bă un­de se ser­vește su­pă de ca­pră. Bo­lul meu abu­rind e gar­ni­sit cu o in­su­lă de ce­a­pă to­ca­tă, ci­lan­tro și fe­li­uțe de li­me­tă, ca­re se scu­fun­dă încet în li­chi­dul aro­mat. Be­au be­re și o ca­nă ma­re de ci­o­co­la­tă cal­dă spu­moa­să, din boa­be din re­gi­u­ne.

Gă­sesc în piață un co­lț întreg de­di­cat vră­ji­to­ri­ei și le­a­cu­ri­lor tra­diți­o­na­le. Prin­tre să­cu­lețe­le cu pu­dră de șar­pe, ră­dă­cini us­ca­te, răși­nă de co­pal și sta­tue­te de sfi­nți, des­co­păr Jen­ny Ha­ni­vers (dia­vo­li-de-ma­re us­cați, mo­de­lați să se­me­ne a si­re­ne, de­moni sau alte cre­a­turi mi­ti­ce) pră­fu­i­te, atârna­te cu sfoa­ră. For­ma ace­as­ta de artă po­pu­la­ră, apă­ru­tă pro­ba­bil cu se­co­le în ur­mă în Antwerp, Bel­gia, a fost adop­ta­tă de bru­je­ria (vră­ji­to­ria) me­xi­ca­nă, în ca­re ser­vește drept ta­lis­man împo­tri­va spi­ri­te­lor re­le. Bru­ja pri­ce­pu­tă ca­re le vin­de mă in­for­me­a­ză că ară­ta­rea înfi­o­ră­toa­re mă va apă­ra în că­lă­to­rie și mă va aju­ta să gă­sesc ca­lea spre oce­an și spre boian­gi­ii cu melci. De-acum, ex­pe­diția mea are mas­co­tă ofi­cia­lă.

De la ul­ti­ma mea vi­zi­tă, Oa­xa­ca a su­fe­rit do­uă cu­tre­mu­re pu­ter­ni­ce, dar pri­e­te­nii de aco­lo îmi spun că in­fras­truc­tu­ra orașu­lui și a re­gi­u­nii es­te in­tac­tă, iar tu­riștii sunt mai bi­ne­veniți ca ni­ci­o­da­tă.

VOP­SI­REA PRO­PRIU-ZISĂ cu melci se fa­ce pe coas­tă, dar boian­gi­ii din Oa­xa­ca trăi­esc într-un să­tuc mai de­păr­tat de ma­re. Intra­rea cu mași­na în Pi­no­te­pa de Don Lu­is (a nu se con­fun­da cu Pi­no­te­pa Na­ci­o­nal, mai ma­re) nu di­fe­ră prea

mult de dru­mul ca­re du­ce la ce­le­lal­te do­uăs­pre­ze­ce sa­te prin ca­re am tre­cut. Dar, pe mă­su­ră ce mă apro­pii de cen­trul așe­ză­rii, văd că ce­le mai mul­te din­tre fe­mei­le mix­te­ce mai vârst­ni­ce poar­tă po­za­huan­cos, fus­te­le pe­tre­cu­te tra­diți­o­na­le, țe­su­te în dun­gi de cu­lori in­ten­se, roșii, al­bas­tre și mov. În fața pi­eței din cen­tru, îmi atra­ge ate­nția o femeie cu o po­za­huan­co cu dun­gi mov, în tonuri mult mai de­li­ca­te și mai inegale de­cât ce­le­lal­te. Îmi dau se­a­ma că e autentică, cu roșu de coc­ci­nel­la, al­bas­tru de in­di­go și mov vop­sit ma­nual cu melci ti­xin­da. O che­a­mă Mar­ga­ri­ta Aven­daño.

Aflu că e una din­tre ce­le mai res­pec­ta­te țe­să­toa­re din re­gi­u­ne. Lu­cră­ri­le ei au fost ex­pu­se la Mu­seo Tex­til de Oa­xa­ca și la Gră­di­na Bo­ta­ni­că din New York. În zi­le­le obișnu­i­te, stă la ta­ra­ba ei din Mer­ca­do Mu­ni­ci­pal, piața din cen­tru. Țe­se ver­si­uni de po­za­huan­cos mix­te­ce cla­si­ce, din fi­re de bum­bac vop­si­te sin­te­tic. De câte­va ori pe an, când pri­mește fir vop­sit cu melci de la fra­te­le ei, Ha­ba­cuc, are oca­zia să pro­du­că un ar­ti­col au­ten­tic.

Can­ti­ta­tea va­ria­ză, dar de obi­cei pen­tru o po­za­huan­co e ne­voie de trei scu­luri de bum­bac vop­sit cu melci. Cum boian­gi­ii ca­re fo­lo­sesc melci pro­duc, toți lao­lal­tă, doar 40 de scu­luri pe se­zon, o fus­tă în cu­lori com­plet na­tu­ra­le es­te con­si­de­ra­tă un ade­vă­rat gi­u­vai­er, o co­moa­ră de fa­mi­lie. Mar­ga­ri­ta o poar­tă cu ma­re mândrie pe a ei.

ÎMI ATRA­GE ATE­NȚIA O FEMEIE CU O PO­ZA­HUAN­CO ÎN TONURI MULT MAI DE­LI­CA­TE ȘI MAI INEGALE DE­CÂT CE­LE­LAL­TE. ES­TE AUTENTICĂ.

Pi­no­te­pa de Don Lu­is are o pia­ţă cen­tra­lă co­lo­nia­lă, un­de toa­tă lu­mea se adu­nă să vândă ta­ma­les, ta­cos și tex­ti­le. Aici, Mar­ga­ri­ta in­sis­tă să încerc ce­le­bra ta­ma­le de ti­chin­das. Ti­chin­das sunt un fel de mi­dii mici și dulci, gă­ti­te între­gi în ta­ma­les înfășu­ra­te în frun­ze de ba­na­ni­er. Tem­pe­ra­tu­ra fa­ce co­chi­li­i­le să se des­chi­dă, iar făi­na de po­rumb ca­pă­tă o aro­mă să­ra­tă, de oce­an. Spe­cia­li­ta­tea ace­as­ta lo­ca­lă din Pi­no­te­pa e im­po­si­bil de mâncat fru­mos. Ne așe­zăm pe o băn­cu­ţă din parc, iar pia­ţe­ta se umple de dan­sa­tori de car­na­val tra­di­ţi­o­nal mix­teci. Băr­ba­ţi cu măști de lemn trec prin fi­e­ca­re colţ al orașu­lui, cu mu­zi­ca lor zgo­mo­toa­să și dan­su­ri­le în rând com­pli­ca­te. Unii dan­sa­tori sunt bău­ţi, alţii mai pu­ţin.

O las pe Mar­ga­ri­ta să se ocu­pe de ta­ra­ba ei și plec să ex­plo­rez orașul. În ce­le mai mul­te cur­ţi se gă­sesc plan­te în ca­re cresc tăr­tă­cu­ţe, din ca­re lo­cal­ni­cii fac bu­tel­cu­ţe împo­do­bi­te cu fi­guri de ani­ma­le mis­ti­ce. Una din­tre ca­se­le pe lângă ca­re trec e a unei fa­mi­lii de boian­gii cu melci. Ta­tăl îmi ara­tă că are de­ge­te­le pă­ta­te cu mov; chiar săp­tă­mâna tre­cu­tă s-a întors de pe coas­tă. Fi­i­ca lui fo­lo­si­se de­ja fi­rul pur­pu­riu pe ca­re i-l adu­se­se, de­venit acum bro­de­rie com­pli­ca­tă pe o ro­chie al­bă. Îmi dă să adul­mec fi­rul, ca­re încă mi­roa­se in­tens a ma­re.

Înain­te să plec, merg în vi­zi­tă la Mar­ga­ri­ta aca­să, un­de se îmbra­că du­pă tra­di­ţie, doar cu fus­ta po­za­huan­co, prin­să cu brâul ţe­sut la răz­boi. „Așa ne îmbră­cam pe vre­muri, dar acum ti­ne­re­tul poar­tă po­za­huan­co cu că­măși”, spu­ne ea.

Mar­ga­ri­ta are în co­lec­ţie zeci de po­za­huan­cos cu cu­lori sin­te­ti­ce, dar acum nu are de vânza­re de­cât una din ce­le ra­re, vop­si­te cu melci. Mă ur­mă­rește cum îmi trec de­ge­te­le cu jind pes­te fi­re­le pur­pu­rii, moi și cu nuan­ţe neu­ni­for­me. „Fra­te­le meu a tre­bu­it să cau­te su­te de melci ca să le vop­se­as­că.”

„Știu.” E clar că nu mi-o per­mit, dar în adâncul ini­mii știu că s-ar pu­tea să nu mai am oca­zia. Mi se învârte în min­te între­ba­rea eter­nă: să-mi plă­tesc fac­tu­ri­le, sau să cum­păr o co­moa­ră don­qu­i­jo­tes­că?

Se cre­de că fe­ni­ci­e­nii au fost pri­ma ci­vi­li­za­ţie ca­re a pro­dus pur­pu­ră din mo­luște ma­ri­ne la sca­ră lar­gă, încă din se­co­lul al XVI-lea î.H. În orașe­le în ca­re se prac­ti­ca vop­si­tul, ca Tir din Li­ban, se zdro­be­au zeci de mii de mo­luște mu­rex pen­tru a da cu­loa­re veșmin­te­lor ac­ce­si­bi­le doar ce­lor mai pu­ter­nici oa­meni din ba­zi­nul me­di­te­ra­nean. Une­le di­nas­tii chiar au res­tric­ţi­o­nat prin le­ge drep­tul de a pur­ta pur­pu­ra re­ga­lă. Pe ce­lă­lalt mal al Atlan­ti­cu­lui, mix­te­cii ave­au să des­co­pe­re mai târziu o mo­lus­că lo­ca­lă și, în loc să o zdro­be­as­că în ma­să, ave­au să stoar­că ani­ma­le­le unul câte unul.

Vre­me de se­co­le, băr­ba­ţii din Pi­no­te­pa de Don Lu­is au fă­cut pe­le­ri­na­jul de opt zi­le pe jos ca să ajun­gă la sa­tul as­cuns de pe pla­jă, Ba­hía de San Agus­tín. De aco­lo ple­a­că cu băr­ci­le spre gol­fu­le­ţe stâncoa­se un­de gă­sesc ti­xin­da. Se ca­ţă­ră săp­tă­mâni la rând pes­te stânci în cău­ta­re de melci și vop­sesc bum­ba­cul pe ca­re îl vor du­ce ţe­să­toa­re­lor ca Mar­ga­ri­ta. Cei nici 20 de boian­gii cu melci, câţi mai trăi­esc azi, merg cu mași­na și au ade­ve­rin­ţe de

la stat ca­re le per­mit să ex­ploa­te­ze le­gal mel­cii de câte­va ori pe an. Fra­te­le Mar­ga­ri­tei prac­ti­că meșteșu­gul aces­ta din ti­ne­rețe.

Mă întâlnesc cu Ha­ba­cuc și fi­ul lui la un res­tau­rant din Ba­hía de San Agus­tín. Bă­trânul ac­cep­tă să mă ia cu ei într-o ex­pe­diție de o zi de vop­sit cu ti­xin­da. Ha­ba­cuc co­man­dă bi­ban­de-ma­re la gră­tar cu ar­dei chi­po­tle, iar pe mi­ne chel­ne­rul mă con­vin­ge ușor să încerc igua­nă proas­pă­tă. Pro­pri­e­ta­rii in­sis­tă să be­au sânge­le igua­nei ames­te­cat cu mes­cal, ca să am pu­te­re la vână­toa­rea de melci. Du­pă prânz, fa­cem dru­mul de 20 de mi­nu­te cu bar­ca până pe Isla San Agus­tín.

Oda­tă aju­nși pe in­su­la ne­lo­cu­i­tă, Ha­ba­cuc își arun­că pe umăr un scul de bum­bac alb și ple­a­că, des­cu­lț, pe de­bar­ca­de­rul plin de scoici tăi­oa­se. Ast­fel înce­pe vână­toa­rea noas­tră de co­mori, ca­re va du­ra toa­tă zi­ua. Într-o mână are un băț cu ca­re des­prin­de mel­cii cât o min­ge de golf pe ca­re îi gă­sește în adâncul spați­i­lor îngus­te din­tre stânci.

Când îl toar­nă pe bum­bac, exu­da­tul mel­ci­lor nu e pur­pu­riu, ci de un gal­ben spă­lă­cit. Du­pă ce mul­ge mel­cii ti­xin­da, Ha­ba­cuc îi pu­ne la loc în apă, ne­vă­tă­mați, să își re­vi­nă.

Re­pe­tă pro­ce­sul aces­ta, împreu­nă cu fi­ul lui, timp de câte­va ore bu­ne. Vi­te­za și agi­li­ta­tea lui Ha­ba­cuc sunt in­cre­di­bi­le. Mă stră­du­i­esc din răs­pu­teri să țin pa­sul și să nu cad în apa de la mal. Vă­zându-mi te­na­ci­ta­tea ob­se­si­vă, până la ur­mă ac­cep­tă să îl ajut.

Încântat, întind mâna într-o cre­va­să din­tre stânci și încerc să scot un ti­xin­da mai ma­re. Întorc re­pe­de co­chi­lia des­prin­să cu fun­dul în sus, cu des­chi­ză­tu­ra spre cer. Ime­diat, mel­cul își se­cre­tă exu­da­tul crem, ca­re umple co­chi­lia no­du­roa­să ca pe un pă­hă­rel cu lap­te. Întind brațul cu gri­jă, ca să nu vărs co­nți­nu­tul. Ha­ba­cuc zâmbește apro­ba­tor și îl toar­nă pes­te bum­bac.

La sfârși­tul zi­lei, ne târâm împreu­nă până la pla­jă și înce­pem să ne așe­zăm ta­bă­ra. Du­pă ce adun câți­va arici-de-ma­re și melci-tur­tiți pen­tru ci­nă, mă pră­bușesc pe ni­sip. Pi­e­lea de pe cap îmi e ar­să de soa­re, mă doa­re spa­te­le, pi­ci­oa­re­le îmi sunt însânge­ra­te, dar sunt mai fe­ri­cit ca ni­ci­o­da­tă.

Ha­ba­cuc se du­ce sprin­ten să întin­dă scu­lu­ri­le de bum­bac vop­sit pe un co­pac că­zut. Exu­da­tul mel­ci­lor s-a oxi­dat, de­venind din gal­ben al­bas­tru și, în ce­le din ur­mă, un pur­pu­riu îndrăz­neț. În timp ce se co­lo­re­a­ză în vi­o­let și ul­ti­me­le pe­ti­ce de fir al­bas­tru, ce­rul se­rii le imi­tă per­fect, pe fun­dal. Fi­e­ca­re pi­că­tu­ră de cu­loa­re pro­du­să di­rect din pă­mânt poar­tă în ea nu doar ese­nța lo­cu­lui un­de s-a năs­cut, ci și in­te­nția spi­ri­tua­lă pro­fun­dă a ce­lor ca­re au tru­dit să o adu­ne. Mun­ca și sa­cri­fi­ci­ul lor mă fac să îmi fie ruși­ne de dăți­le când am ri­si­pit da­rul ca­re es­te cu­loa­rea – un dar pe ca­re Oa­xa­ca îl ce­le­bre­a­ză zi de zi.

Po­za­huan­co văr­ga­tă pe ca­re, până la ur­mă, tot am cum­pă­rat-o de la Mar­ga­ri­ta nu am pus-o la păs­tra­re. Nu am ex­pus-o pe pe­re­te. Aca­să, la New York, când par­ti­cip la eveni­men­te for­ma­le, port de mul­te ori un frac ne­gru și îmi înfășor po­za­huan­co în ju­rul ta­li­ei ca pe un kilt sau sa­rong. Când o port, aproa­pe că simt în nări ae­rul să­rat și pe pi­e­le stro­pii mă­ru­nți ai va­lu­ri­lor de pe Isla San Agus­tín. Vi­sez să scot din ma­re da­ruri pri­mor­dia­le și să vop­sesc lu­mea în pur­pu­riu.

FO­TO: ADAM WISEMAN ȘI DIEGO HUERTA

(În sens orar, din stânga sus): Ca­sa Oa­xa­ca ser­vește tos­ta­da de râme, lă­cus­te și fur­nici; dis­ti­le­rie de mes­cal în San­tia­go Ma­ta­tlán; la Ca­sa Cruz din Te­o­ti­tlán del Val­le, in­di­go­ul se ma­ci­nă ma­nual; obi­ec­te vop­si­te cu in­di­go; sub­sta­nțe­le na­tu­ra­le co­lo­re­a­ză in­tens fi­re­le tex­ti­le; scu­luri vop­si­te mov cu li­chi­dul pro­dus de melci, la us­cat pe Isla San Agus­tín; res­tau­ran­tul El Chi­me­co, din Ba­hía San Agus­tín, ser­vește pește prins în ace­e­ași zi; de­siș de aga­ve.

Ca și ce­le­lal­te pi­ețe din Oa­xa­ca Ci­ty, 20 de No­vi­em­bre e pli­nă ochi de ta­ra­be cu tot fe­lul de mâncă­ruri, de la su­pă de pui la ca­cao cal­dă. Lo­cal­ni­cii vin aici pen­tru ta­sa­jo, vi­tă la gră­tar fe­lia­tă su­bți­re, cu garnitură de le­gu­me la gră­tar și tor­til­la tlayu­da.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.