AFRICA PE CA­RE O IUBESC

Sa­fari într-o ța­ră săl­ba­ti­că.

National Geographic Traveller Romania - - SUMAR - Text și fo­to: Ana Ho­gaș

Tre­bu­ie să ne întoar­cem!”, a anu­nțat prin stație o vo­ce îngri­jo­ra­tă. „Hoa­nib e inun­dat.” În fe­brua­rie mă aflam pen­tru a treia oa­ră în Na­mi­bia, cu un con­voi com­pus din alți 11 oa­meni și trei mașini echi­pa­te până-n di­nți. Dar al­bia us­ca­tă un­de cam­pa­sem cu șa­se luni în ur­mă era acum sub vi­i­tu­ră. Hoa­nib, unul din­tre ce­le 12 râuri efe­me­re ca­re se inun­dă ma­xi­mum o da­tă pe de­ce­niu, al­că­tu­ind un sis­tem eco­lo­gic unic pen­tru Na­mi­bia, ne blo­ca dru­mul spre nord. Aven­tu­ra noas­tră înce­pea cu un hop. În cea mai se­ce­toa­să ța­ră de la sud de Sa­ha­ra și una din­tre ce­le mai săl­ba­ti­ce de pe pla­ne­tă, se­zo­nul în ca­re că­lă­to­rești fa­ce cu ade­vă­rat di­fe­re­nța. Cli­ma Na­mi­bi­ei, în ton cu pei­sa­jul, es­te cel puțin ci­u­da­tă. Tem­pe­ra­tu­ri­le di­ur­ne sunt sta­bi­le tot tim­pul anu­lui, iar­na nu plo­uă de­loc, iar no­pți­le pot fi ori ca în sau­nă, ori ca de fri­gi­der. De vi­nă sunt cu­ren­tul Ben­gue­la, ca­re adu­ce aer foar­te re­ce din­spre Atlan­tic, și deșer­tu­ri­le Pro Na­mib și Ka­la­hari, ca­re măr­gi­nesc ța­ra la sud și la est.

ÎN S~LB~TICIE

La tu­ra din august ni­me­rim în plin se­zon us­cat, când cen­trul Na­mi­bi­ei e înse­tat de pa­tru luni. Ți­nu­tul Da­ma­ra se află la doar câte­va ore de con­dus de ae­ro­por­tul din ca­pi­ta­la Win­dho­ek, însă pei­sa­jul e ca de pe Mar­te. Ae­rul e fi­er­bin­te ca la­va. Spre vest se ză­resc mo­no­liți de gra­nit. Mu­nții din Da­ma­ra se îna­lță pe o ra­nă ge­o­lo­gi­că – lo­cul un­de acum mai bi­ne de 180 de mi­li­oa­ne de ani Gon­dwa­na s-a frânt în do­uă. Unii din­tre ei as­cund gro­te cu artă ru­pes­tră din Epo­ca de Pia­tră. La pi­ci­oa­re­le ce­lui mai înalt, Spit­zkop­pe, po­re­clit și „Mat­ter­hor­nul Na­mi­bi­ei”, ne in­sta­lăm ta­bă­ra de noap­te. Sa­fa­ri­ul nos­tru va tra­ver­sa doar par­tea afri­ca­nă din fos­tul su­per­con­ti­nent, căci res­tul Gon­dwa­nei se află acum în Ame­ri­ca de Sud, ocu­pând coas­ta de est din Bra­zi­lia, Argen­ti­na, Pa­ra­guay și Uru­guay.

Cam­pin­gul din Spit­zkop­pe e spar­tan. Să­te­nii de et­nie Da­ma­ra ca­re trăi­esc câți­va ki­lo­me­tri mai la sud au con­stru­it la ba­za stânci­lor ba­răci aco­pe­ri­te cu șiță, un­de gă­sim toa­le­te și dușuri cu apă încăl­zi­tă la soa­re. În rest, ni­mic nu amin­tește de ci­vi­li­zația ur­ba­nă. De aici înco­lo omul nu mai e spe­cia do­mi­nan­tă, ci un mu­sa­fir.

Fa­cem ochi oda­tă cu pă­să­ri­le de Gu­i­ne­ea. Avem 4 km de ma­rș, pe sto­ma­cul gol, până la Po­dul Boși­ma­ni­lor, un­de se spu­ne că ră­să­ri­tul ar fi spec­ta­cu­los. Tre­cem pe lângă pris­me de gra­nit ca­re par aban­do­na­te în toi­ul unui joc de gi­ga­nți. Ne opin­tim pes­te bo­lo­vani cât ca­sa; unii se spri­ji­nă ne­ve­ro­si­mil pe o mu­chie, ga­ta să se pră­bușe­as­că la un sim­plu stră­nut. Sunt ci­o­buri as­cuți­te și mușu­roaie ne­te­de de pia­tră; une­le înge­mă­na­te, alte­le brăz­da­te de fa­lii. Spit­zkop­pe e un pei­saj în tu­mult. Dar nici unul din­tre noi nu va au­zi vre­o­da­tă ex­plo­zi­i­le bom­be­lor vul­ca­ni­ce sau hu­ru­i­tul gra­ni­tu­lui ca­re cra­pă. Li­niștea e de­pli­nă în Da­ma­ra, în timp ce tu­mul­tul con­ti­nuă, de­si­gur, într-un ritm ca­re nu se mă­soa­ră în zi­le, ani sau în vi­eți de om.

La 6 di­mi­neața, iar­na aus­tra­lă își ara­tă co­lții. Înfo­fo­li­tă în câte­va stra­turi de lână me­ri­nos, stau ghem sub Po­dul Boși­ma­ni­lor și mă întreb ce i-a fă­cut pe oa­me­nii pri­mi­ti­vi să cre­a­dă că acest arc de gra­nit ar pu­tea fi o poar­tă spre pa­ra­dis? Dar oda­tă cu pri­ma ra­ză de soa­re le dau drep­ta­te. La 6 și 5 mi­nu­te fix, pla­to­ul Spit­zkop­pe e scăl­dat într-o lu­mi­nă pe ca­re, în lip­sa altui epi­tet mai po­tri­vit, o s-o de­clar „di­vi­nă”. Pei­sa­jul se

schim­bă și el de la mi­nut la mi­nut. Da­că ieri, pe tim­pul zi­lei, gra­ni­tul mi s-a pă­rut ba­nal, ce­nușiu, acum des­co­păr că zo­rii na­mi­bi­eni scot cu­lori noi din pia­tră se­a­că: sunt nua­nțe de ma­gen­ta scli­pi­toa­re, de ocru ru­gi­niu și in­di­go adânc.

Ne con­ti­nuăm dru­mul spre nord ca să pe­tre­cem încă o noap­te în câmp des­chis, la mar­gi­nea de nord-vest a pla­to­u­lui Eten­de­ka. La stânga bi­vua­cu­lui avem ve­de­re pa­no­ra­mi­că spre pei­sa­jul se­le­nar din Con­ce­si­u­nea Pal­mwag, cu­nos­cut sanc­tuar pen­tru ri­no­ceri. La dre­ap­ta e Con­ce­si­u­nea Ho­ba­te­re, pa­tru­la­tă de lei. Dealu­ri­le și văi­le aco­pe­ri­te cu tu­fe de di­men­si­u­nea unei mașini le ofe­ră as­cun­zi­şul per­fect. De înda­tă ce întu­ne­ri­cul se la­să des, ca o mâzgă, ne adu­năm cu toții în ju­rul unui foc. Se spun ban­curi, se dea­pă­nă po­vești. Eu îmi ima­gi­nez spi­nări ar­cu­i­te de fe­li­ne. Mi-au tre­bu­it mul­te no­pți în săl­bă­ti­cie ca să învăț să sa­vu­rez ace­as­tă fri­că ata­vi­că și pu­ri­fi­ca­toa­re, pe ca­re în ora­şe­le noas­tre de be­ton și sti­clă am ui­tat să o apre­ci­em. Ace­as­ta es­te Africa pe ca­re o iubesc. Nu aş da acest mo­ment de cla­ri­ta­te pen­tru ce­va atât de pro­zaic ca un pat.

Vor­bești de lup și leul... La ca­fe­aua de di­mi­neață au­zim in­con­fun­da­bi­lul „uuuuuh-huuum”. Tre­bu­ie să fie un re­zi­dent din Etos­ha, îi spun unui coa­ven­tu­ri­er; o fi ieșit din pe­ri­me­trul par­cu­lui nați­o­nal pen­tru a vâna do­bi­toa­ce­le de prin fer­me. „Uuuuuh-huuum”-ul înă­bușit se re­pe­tă de câte­va ori, apoi se stin­ge. Un semn bun.

Urme­a­ză zi­le lun­gi de sa­fari prin „ti­gaia” Etos­hei. Ma­re­le „Loc Alb”. E una din­tre ce­le mai im­pre­si­o­nan­te re­zer­va­ţii din lu­me, cu oa­ze de apă ca­re se spu­ne că ar adă­pos­ti 114 spe­cii de ma­mi­fe­re, 340 de pă­sări, 110 de rep­ti­le și 16 de am­fi­bi­eni. Sunt ci­fre ca­re taie res­pi­ra­ţia. Vi­săm, nu-i așa, la ast­fel de lo­curi atunci când au­zim de Africa. În re­a­li­ta­te, ac­ti­vi­tăți­le uma­ne din ul­ti­mul se­col au re­dus ma­ri­le par­curi nați­o­na­le de pe con­ti­nen­tul ne­gru la o fra­cți­u­ne din su­pra­fața ori­gi­na­ră. Nu­mai din cau­za bra­co­na­ju­lui și în doar 7 ani, din 2007 în 2014, po­pu­lația

Ace­as­ta es­te Africa pe ca­re o iubesc. Nu aş da acest mo­ment de cla­ri­ta­te pen­tru ce­va atât de pro­zaic ca un pat.

to­ta­lă de ele­fa­nți a scă­zut cu 30%. Tur­me­le uriașe din jur­na­le­le lui Li­vin­gsto­ne sunt acum doar un mit.

Ma­jo­ri­ta­tea com­pa­ni­i­lor de sa­fari spun că Etos­ha tre­bu­ie vi­zi­ta­tă iar­na, când „ti­gaia”, în fapt un lac fo­sil ve­chi de 50 de mi­li­oa­ne de ani, se­a­că aproa­pe de tot, obli­gând ani­ma­le­le să se adu­ne la câte­va punc­te stra­te­gi­ce de adă­pa­re. Cum te­re­nul din cen­trul par­cu­lui e plat și ve­ge­ta­ţia pi­ti­că, se ve­de până de­par­te. Stru­ţii mai cu­rând le­vi­te­a­ză de­cât ale­ar­gă. Pe la­tu­ra de est a ti­găii, un­de cresc pal­mi­eri de ma­ka­la­ne, sunt pa­hi­der­me­le. Gi­ra­fe­le ci­u­gu­lesc din pă­lă­ri­i­le de aca­cia. În câmpie ve­dem an­ti­lo­pe al­bas­tre, ca­re pasc lao­lal­tă cu gnu, ku­du, oryx și ze­bre Bur­chell, cu ure­chi­le ci­u­li­te și cu ochii în pa­tru, căci doar la câte­va zeci de me­tri mai înco­lo sunt pră­dă­to­rii: un grup de le­oai­ce pre­o­cu­pa­te de un hoit. Țo­păi­tul an­ti­lo­pe­lor Sprin­gbok pa­re să le spu­nă: „Nu-ţi ba­te ca­pul cu mi­ne, ui­te cât de sus pot să sar, ima­gi­nea­ză-ţi cât de re­pe­de pot să alerg!” Dea­su­pra pla­nea­ză vul­turi cu gât go­laș, în iar­bă sunt cin­te­ze și co­cori al­baş­tri, iar în co­pa­cul de lângă lei de­pis­tez cu bi­no­clul o pe­re­che de ulii pes­cari, amândoi cu ci­o­cu­ri­le pă­ta­te de sânge. E un mo­ment rar de pa­ce din­tre vână­toa­re și fes­tin. Le­gi­le su­pra­vi­ețu­i­rii în săl­bă­ti­cie sunt cru­de și com­pe­tiția acer­bă, dar ju­că­to­rii sunt întot­de­au­na fair-play. Par­cul nați­o­nal ara­tă cu to­tul alt­fel în se­zo­nul umed. Când plo­uă, și asta se întâmplă cel puțin o da­tă pe zi, dra­ma se mu­tă mai sus. Ce­rul e pis­tru­iat cu frag­men­te de cu­mu­lus, sau vânăt, cu fu­i­oa­re de nori atârna­te la ori­zont ca niște per­de­le ui­ta­te pe-o sârmă. Va­ra aus­tra­lă e ano­tim­pul iu­bi­rii în Etos­ha. Ri­no­ce­rii în cău­ta­re de pe­re­che vin foar­te aproa­pe de dru­mu­ri­le pu­bli­ce; tur­me­le de er­bi­vo­re împânzesc sa­va­na; ie­pe­le sunt mai toa­te ges­tan­te sau însoți­te de pui. Spre de­za­mă­gi­rea fo­to­gra­fi­lor, ele­fa­nții își schim­bă trai­ec­to­ria mi­grați­ei zil­ni­ce și se re­trag în zo­ne­le inac­ce­si­bi­le din nord, un­de din­tr-oda­tă au hra­nă din be­lșug. Si­gur că fur­tu­ni­le afri­ca­ne nu ofe­ră o ex­pe­ri­e­nță cla­si­că de sa­fari, dar ener­gia pe ca­re o de­ga­jă e in­cre­di­bi­lă. În plus, se­zo­nul ploi­os es­te sin­gu­ra pe­ri­oa­dă din an când o pe­li­cu­lă de apă tran­sfor­mă ti­gaia Etos­hei într-o gi­gan­ti­că oglin­dă na­tu­ra­lă, com­pa­ra­bi­lă doar cu Sa­lar de Uyuni din Bo­li­via.

PRIN­TRE OA­ME­NII HIM­BA

La est de Etos­ha, ma­ca­da­mul de­vi­ne din nou îngust. Intrăm în Kao­ko, ți­nu­tul „oa­me­ni­lor roșii”. Ci­ne nu a vă­zut ce­le­bre­le fo­to­gra­fii cu fe­mei înal­te și su­ple, cu pi­e­lea aco­pe­ri­tă de ar­gi­lă de cu­loa­rea ru­gi­nii, coa­furi com­pli­ca­te și co­li­e­re ex­tra­va­gan­te între sânii goi? Ele fac par­te din tri­bul Him­ba. Este­ti­ca lor mă fas­ci­nea­ză de mult.

Him­ba sunt îndârjiți păs­tră­tori ai tra­diți­i­lor. Sunt se­mi­no­ma­zi, pas­to­ra­liști, ani­miști, po­li­ga­mi și, de­si­gur, pa­triar­ha­li. Pen­tru ei, re­pe­re­le vi­eții nu țin de ca­len­dar sau de ce­as, ci de eveni­men­te­le per­so­na­le: nașteri, cu­nu­nii, înmor­mântări. Așa că atunci când nu se întâmplă ni­mic de­o­se­bit, tim­pul lor stă pur și sim­plu în loc. Pri­mul meu con­tact cu Him­ba a avut loc acum 5 ani, într-un că­tun aflat la o oră de con­dus de Opu­wo. A fost o ex­pe­ri­e­nță uni­că, len­tă și pro­fun­dă. Ca toa­te kraa­lu­ri­le Him­ba, Ohun­gu­mu­re era com­pus din co­li­be de chir­pici ri­si­pi­te într-un te­ri­to­riu vag, deți­nut la co­mun de să­teni. Am in­sta­lat cor­tul în afa­ra in­cin­tei, la sfa­tul băști­nașu­lui toc­mit în Opu­wo pe post de in­ter­pret. Ka­vi­ru­ka ur­ma să ne ple­de­ze cau­za în fața ce­lor 15 băr­bați întru­niți la sfa­tul bă­trâni­lor. Pri­le­jul, ur­ma să aflu, nu era vi­zi­ta noas­tră, ci chiar de­ce­sul șe­fu­lui de kraal.

Un ce­as mai târziu fu­mam pi­pă cu Ndiri Chi­po­sa, fra­te cu mor­tul și proas­păt șef pes­te sat. Ne-a pri­mit într-o ți­nu­tă eclec­ti­că: fus­tă tra­diți­o­na­lă cu vo­la­ne în loc de pan­ta­loni, tri­cou po­lo un pic deși­rat pe la umeri, bo­canci de trek­king trași pe pi­ci­o­rul gol, toiag, co­lan din sârmă de ala­mă împle­tit di­rect la gât și o pă­lă­ri­uță de fe­tru pes­te pă­rul prins cu o cor­de­li­nă de măr­ge­le. Am re­mar­cat de pe atunci că Him­ba au ta­len­tul de a năs­coci câte ce­va in­te­re­sant din ce­le mai mo­des­te in­gre­di­en­te: me­da­li­oa­ne din chei ve­chi, brățări din pi­u­lițe to­ci­te, co­li­e­re din scoici, flu­i­e­re ce­re­mo­nia­le din sti­cle de be­re. Ri­tua­lul fu­ne­rar a avut loc abia în noap­tea ur­mă­toa­re, când ne-am po­me­nit cu ghi­dul Ka­vi­ru­ka la noi în cort: „Veniți re­pe­de”, ne-a stri­gat. L-am ur­mat som­nam­bu­lic, în timp ce ochii ni se obișnu­iau cu întu­ne­ri­cul des­tul cât să-i ve­dem pe mem­brii se­ni­ori ai cla­nu­lui, cu toi­e­ge în mâini și ca­pe­te­le des­co­pe­ri­te în semn de do­liu, ro­tin­du-se ca în tran­să în ju­rul lui Ndiri Chi­po­sa, doi pași la stânga, unul la dre­ap­ta, în rit­mul im­pus de chi­u­i­tul gu­tu­ral și stra­niu al no­u­lui lor șef. A do­ua zi pu­te­am să jur că toa­te astea se întâmpla­se­ră doar în vis.

Chiar da­că sunt mai des con­tac­ta­te de tu­riști sau de mem­brii altor tri­buri, sa­te­le Him­ba din ve­ci­nă­ta­tea Etos­hei păs­tre­a­ză struc­tu­ra lui Ohun­gu­mu­re. Kraa­lul e or­ga­ni­zat du­pă o ge­o­gra­fie sim­bo­li­că. În cen­tru se află întot­de­au­na co­li­ba șe­fu­lui și oco­lul de vi­te, împrej­mu­it cu un gard so­lid de nu­i­e­le și spini. Axa in­vi­zi­bi­lă din­tre ele e ta­bu. La poar­ta stau­lu­lui e to­te­mul ca­re in­di­că ave­rea co­mu­ni­tății: o sti­vă din coar­ne­le ani­ma­le­lor sa­cri­fi­ca­te re­cent, poa­te cu oca­zia unei înmor­mântări, cum s-a întâmplat să ve­dem în Ohun­gu­mu­re. În ime­dia­ta apro­pi­e­re e ame­na­ja­tă o va­tră pen­tru oko­ru­wo. Fo­cul sa­cru ac­ti­ve­a­ză bi­ne­cu­vânta­rea stră­moși­lor și tre­bu­ie să ar­dă non-stop.

Când ajun­gem în Otji­kan­de­ro sunt de­ja la a treia vi­zi­tă într-un sat Him­ba și leg mai ușor pri­e­te­nii. M-am obișnu­it cu for­mu­le­le lor alam­bi­ca­te de sa­lut, ros­tul po­doa­be­lor nu-mi mai e com­plet ne­cu­nos­cut. Știu, de pil­dă, că fe­lul în ca­re e împle­tit pă­rul in­di­că se­xul co­pi­i­lor și împar­te fe­mei­le în ne­mă­ri­ta­te și soții; că pan­dan­ti­ve­le ohu­ma sunt moște­ni­te din ma­mă în fi­i­că; știu că brăță­ri­le de la glez­ne le pro­te­je­a­ză de șer­pi. Și chiar da­că nu știu ni­mic, nu mă mai sfi­esc să in­tru în co­li­be­le cu for­mă de iglu, un­de e me­reu bez­nă și plă­cut. Îmi pla­ce să șed cu fe­mei­le Him­ba în fum înțe­pă­tor de ot­ji­ze, să le as­cult cum pă­lă­vră­gesc în lim­ba lor cu mu­lți de O și R, să învăț de la Kat­hi­ri­we cum să frec o bu­ca­tă de ocru de o altă pia­tră, apoi să fră­mânt pu­dra re­zul­ta­tă cu seu de oaie și sal­vie săl­ba­ti­că într-o ali­fie roșie, cu ca­re toa­tă lu­mea se unge pe corp și pe păr, în fi­e­ca­re zi.

ÎN VES­TUL S~LBATIC

Un­de pei­sa­jul e atât de arid, încât dis­par chiar și sa­te­le Him­ba, înce­pe dom­nia deșer­tu­lui. Aces­ta es­te ves­tul săl­ba­tic al Na­mi­bi­ei, un­de râu­ri­le sunt efe­me­re, du­ne­le sfi­de­a­ză Atlan­ti­cul,

plan­te­le Wel­wit­schia trăi­esc o mie de ani și to­tul are alte pro­po­rții de­cât ce­le­lal­te lu­cruri de pe Pă­mânt. Dru­mul e bun; ar per­mi­te o vi­te­ză de croa­zi­e­ră de mă­car op­tzeci la oră, dar înain­tăm des­tul de lent, căci vârte­ju­ri­le de ni­sip se tran­sfor­mă ade­sea în tur­me de ze­bre sau de an­ti­lo­pe al­bas­tre, obli­gându-mă să pun te­le­o­bi­ec­ti­vul de 200, în încer­ca­rea dis­pe­ra­tă de a po­za nă­lu­ca de pi­ci­oa­re, coar­ne și dun­gi, ca­re avan­se­a­ză în dia­go­na­lă spre noi. Du­pă ce am ur­cat la 1.600 m prin Chei­le Kho­wa­rib, in­fes­ta­te cu flori aro­ma­te de mun­te, tre­bu­ie să co­tim la est prin­tr-un Le­go de gra­nit încins la pes­te 40 de gra­de Cel­si­us. Fa­cem un scurt po­pas pen­tru apro­vi­zi­o­na­re cu de-ale gu­rii la bu­ti­cul ru­di­men­tar din Ses­fon­tein. Deși până aici nu am ză­rit nici du­ne­le, nici oce­a­nul, le si­mțim in­flue­nța în ae­rul să­rat și încins, ca­re pișcă pi­e­lea și ne obli­gă să con­su­măm can­ti­tăți ca­ra­ghi­oa­se de apă pe cap de aven­tu­ri­er.

Un ce­as mai târziu înfrun­tăm arșița de la amia­ză și ne căță­răm pe un po­vârniș ca să po­zăm enig­ma­ti­ce­le „ine­le de zâne” – sunt zo­ne per­fect cir­cu­la­re, une­le cu dia­me­trul de pes­te 8 m, un­de iar­ba pi­ti­că pa­re să fi che­lit. Stu­di­i­le ara­tă că ter­mi­te­le de­vo­re­a­ză nu­tri­e­nții, să­ră­cind so­lul și înfo­me­tând iar­ba, ca­re e fo­rța­tă să adop­te un com­por­ta­ment agre­siv, te­ri­to­rial. Nu e o ex­pli­cație su­fi­ci­ent de po­e­ti­că pen­tru ce­va ca­re, vă­zut de sus, ara­tă ca un ae­ro­port pen­tru far­fu­rii zbu­ră­toa­re...

De înda­tă ce roți­le mași­ni­lor ni se afun­dă în al­bia se­ca­tă a râu­lui Hoa­nib, simt că am in­trat într-o lu­me croi­tă pe mă­su­ra unor uriași. Pe alo­curi ma­lu­ri­le nu se mai văd cu ochi­ul li­ber. Aici co­pa­cii de aca­cia se ri­di­că la 15 m înăl­ţi­me, cu trun­chi­uri pe ca­re nu le-ar pu­tea cu­prin­de nici pa­tru băr­bați. Ră­dă­ci­ni­le se ex­fo­lia­ză la cir­ca doi me­tri dea­su­pra ni­si­pu­lui, ca­re e plin de ur­me și ex­cre­men­te cât o jan­tă de je­ep. Din când în când întâlnim mici tur­me de an­ti­lo­pe Sprin­gbok, cu­pluri răz­lețe de oryx sau câte un dik-dik ti­mid, ca­re o rup in­va­ria­bil la fu­gă, aler­tați de tor­sul mo­toa­re­lor la ra­lan­ti. O gi­ra­fă tra­ver­se­a­ză nău­că, atră­gându-ne ate­nția spre dre­ap­ta – tu­fișul de eup­hor­bia gre­ga­ria pa­re să o fi luat din­tr-oda­tă din loc. Un ele­fant! E cel puțin de pa­tru ori mai ma­re de­cât mași­na în ca­re ne aflăm.

Lo­cu­i­to­rii deșer­tu­lui sunt spe­cia­liști în su­pra­vi­ețu­i­re. În acest ha­bi­tat îngust, ele­fa­nți­lor le-ar fi greu să con­su­me su­te­le de li­tri de apă ne­ce­sa­re zil­nic frați­lor lor din sa­va­nă, iar mi­grația îna­poi că­tre câmpi­i­le mai fer­ti­le din nord-est e im­po­si­bi­lă – între timp, omul a cu­ce­rit te­ri­to­ri­i­le li­be­re; un­de nu sunt sa­te, sunt do­me­nii pri­va­te ca­re ofe­ră anual li­ce­nțe de vână­toa­re ce­lor dis­puși să plă­te­as­că bani grei pen­tru a uci­de un leu de deșert sau un ele­fant. O ma­re com­pa­nie din Africa de Sud și-a anu­nțat în 2017 pla­nu­ri­le pen­tru edi­fi­ca­rea unui com­plex tu­ris­tic aproa­pe de Elep­hant Song. Pre­si­u­nea asu­pra sub­spe­ci­i­lor din deșert de­vi­ne cri­ti­că. La ul­ti­mul re­cen­să­mânt al ba­zi­nu­lui râu­lui Hoa­nib au fost iden­ti­fi­cați mai puțin de 30 de ele­fa­nți re­zi­de­nți, iar vi­i­to­rul lei­lor atârnă de un fir.

La apus gă­sim un loc plat de bi­vuac chiar în al­bie. De re­gu­lă, no­pți­le sunt foar­te reci în de­şert, dar aici ki­lo­jo­u­lii con­ti­nuă să ațâțe fur­na­lul de ni­sip mult du­pă apus. Ho­tă­râm să nu mai des­fa­cem cor­tu­ri­le din pânză groa­să de pe aco­pe­rișul mași­nii și de da­ta asta ne întin­dem pla­se­le de țânțari di­rect pe jos, cu spa­te­le la pe­re­te­le de la­vă ca­re ne va ți­ne do­siți de even­tua­lii ata­ca­tori. Apoi să­păm o groa­pă și con­stru­im va­tra de foc. Te­ri­to­ri­ul oda­tă mar­cat, înce­pem să ne pre­gă­tim ci­na sub pri­vi­ri­le îngă­du­i­toa­re ale unei fa­mi­lii de oryx. Când se aprind ste­le­le, ne po­me­nim că vor­bim în șoap­tă: „Hei, un­de e vi­nul?” „Întoar­ce ci­ne­va frip­tu­ra?” „Ăsta a fost un șa­cal?” „Ci­ne vi­ne cu mi­ne la o pau­ză de tu­fiș?” Nu-mi amin­tesc cum am ador­mit, cert e că mă tre­zește o bă­taie ușoa­ră pe umăr: „Hei, nu te mișca, e un ele­fant lângă cort!” Instinc­tiv, des­chid ochii larg, ce­ea ce nu mă aju­tă cu mai ni­mic, pen­tru că afa­ră e încă întu­ne­ric. Dar ume­ze­a­la din aer mă fa­ce să cred că nu mai avem mult până la ră­să­rit. „Un­de e?”, șop­tesc. „Taci și o să-l au­zi!” Poc! Zgo­mot de cra­că rup­tă, apoi de ce­va ca­re ca­de pe jos. Cra­nț! De con­cen­tra­re, încep să-mi ți­u­ie ure­chi­le. Clar, su­ne­te­le vin din stânga. Cra­nț, cra­nț! Oh, de-ar ve­ni zo­ri­le mai re­pe­de, să-mi ara­te ele­fan­tul in­vi­zi­bil ca­re își ia im­per­tur­ba­bil gus­ta­rea noc­tur­nă la un pas de noi!

ÎN LOC DE EPILOG

La fix 530 de ani du­pă ce Bar­to­lo­meo Diaz arun­ca an­co­ra în Wal­vis Bay, sa­vu­rez pa­no­ra­ma por­tu­lui de pe te­ra­sa ce­lui mai fru­mos res­tau­rant din oraș. Lo­ca­li­ta­tea pa­re mai cu­rând o stați­u­ne de va­ca­nță, cu bun­ga­lo­uri co­che­te și ne­nu­mă­ra­te age­nții spe­cia­li­za­te în sa­tis­fa­ce­rea ce­lor mai exi­ge­nți ama­tori de spor­turi ex­tre­me. Da­că unii aleg sky-di­ving, scu­fun­dări cu re­chini sau o tu­ră cu pla­ca pe du­ne­le din Swa­kop­mund, eu mă mu­lțu­mesc cu o du­zi­nă de stri­dii. Bri­za e plă­cu­tă, mânca­rea ne­mai­po­me­ni­tă, dar mă înce­ar­că un of­tat. Ori­cât ar fi de ab­surd, îl in­vi­di­ez pe ce­le­brul ex­plo­ra­tor por­tu­ghez ca­re acum o ju­mă­ta­te de mi­le­niu se afla abia la înce­pu­tul ex­pe­diți­ei sa­le că­tre Indii, prin Ca­pul Bu­nei Spe­ra­nțe, în timp ce sa­fa­ri­ul nos­tru în Na­mi­bia a ajuns la sfârșit.

Pe cât sunt de ru­di­men­ta­re lo­cu­i­nțe­le tri­bu­lui Him­ba, pe atât le sunt de so­fis­ti­ca­te po­doa­be­le: pă­rul e împle­tit cu ex­ten­sii și de­co­rat cu o „co­roa­nă“din pi­e­le ce in­di­că sta­rea ci­vi­lă a fe­meii, co­li­e­re­le pot mar­ca un do­liu sau o naște­re imi­nen­tă, iar...

Apus pe pla­to­ul Eten­de­ka, fi­e­ful lei­lor și ri­no­ce­ri­lor. Cu 180 de mi­li­oa­ne de ani în ur­mă su­per­con­ti­nen­tul Gon­dwa­na se se­pa­ra în acest loc în Africa și Ame­ri­ca de Sud (stânga). La mar­gi­nea ma­rii „ti­găi“de ar­gi­lă să­ra­tă din Par­cul Etos­ha, în ano­tim­pul...

Ri­no­cer în cău­ta­re de iu­bi­tă, fo­to­gra­fiat în se­zo­nul ploi­os ca­re tran­sfor­mă Par­cul Nați­o­nal Etos­ha într-o sa­va­nă.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.