Distracție!

La ieșirea de la metrou, un japonez bătrân cu o geantă mare pe umăr își face loc pe lângă mine, îmi zâmbește și spune: „I love you!”. Râde zgomotos. Trebuie să mă opresc să mă adun. Am venit la Tokyo din L.A. în ziua în care se împlinea un an de la moartea tatei. La drept vorbind, nu aveam prea multe în comun. El era profesor de sport și îi plăcea rutina; la cină mânca aproape în fiecare seară paste; nu suporta să călătorească. Eu sunt un jurnalist gay de travel care tocmai a mâncat pește crud la micul dejun. Din fiecare călătorie de documentare îl sunam să-i povestesc câte ceva surprinzător. În dimineaţa asta – ca în fiecare dimineaţă – nu-mi doream nimic mai mult decât să pot să-l sun. Nu spun că japonezul bătrân era o încarnare celestă a tatălui meu. Probabil că a văzut un alb neajutorat și s-a gândit să-și exerseze singurele cuvinte pe care le știa în engleză. Dar oricum.