National Geographic Traveller Romania
PLOUA INFERNAL ȘI NOI DÂRDÂIAM ÎNTR-O BARCĂ.
Nu aveam o mansardă, aveam însă un cort de lux la glamping-ul în care ne cazaserăm. Ne aflam în Irlanda, pe Wild Atlantic Way, pentru că ne iubeam și aveam de sărbătorit un număr frumos de ani împreună. Momentan ploaia cădea în rafale dense în timp ce pluteam pe lacurile din Killarney, iar eu nu-mi mai doream decât o pereche de ochi de melc, să îndrăznesc să-i scot de sub glugă și să privesc peisajul sălbatic fără să-mi curgă apă rece pe față și pe gât.
Dacă ar trebui să definești Irlanda într-un cuvânt, acela ar fi: plouă. După ce ai stabilit deja că este o țară cu peisaje fantastice, a doua certitudine e că nu poți scăpa prea mult timp uscat. Toată lumea te previne asupra acestui lucru și pleci la drum pregătit cu ce ai tu mai bun, în cap și în bagaj. Cu starea de spirit potrivită, s-ar putea să te întorci spunând că nu e chiar așa. Dacă mă gândesc bine, pe noi ne-a plouat puțin și doar o dată bine de tot, în acea plimbare pe lacuri.
În mod previzibil, când am aterizat la Dublin ploua. Angajații din aeroport se foiau de colo-colo și ne salutau cu un zâmbet larg pe față în timp ce dădeau indicații: hi guys, this way please! Când plouă așa tare afară, ar fi și culmea să te mai ambalezi în formule scorțoase de adresare. Iar fata de la biroul de închiriere mașini era atât de prietenoasă, încât am cumpărat toate asigurările extra posibile, zâmbind la fel de frumos ca ea. E adevărat că perspectiva de a conduce pe partea greșită a drumului a contribuit decisiv la atitudinea noastră mai precaută decât de obicei. În Irlanda se circulă ca în Anglia, iar volanul e pe dreapta.
Am pornit la drum către Wild Atlantic Way a doua zi dimineață, când soarele ne-a zâmbit și el la fel de amical. Hi guys, vedeți, nu plouă tot timpul, parcă ne-a spus el, privindu-ne optimist de la ghișeul lui împodobit cu nori pufoși. Câteva ore mai târziu, după ce salutaserăm deja Atlanticul și primul
castel care ne ieșise în cale, asistam la schimbări drastice de vreme de la o oră la alta. Acum era soare, acuși era ploaie, apoi o minunăție de curcubeu. Singura constantă era vântul. Am oprit în Doolin pentru primele două nopți și, în timp ce ne delectam cu prima bere Guinness și o cină în care caloriile dănțuiau libere și nestăvilite prin farfurii, ne-am făcut un plan ce se putea desplanifica oricând, în funcție de cum avea să arate vremea a doua zi. Iar după a doua bere știam deja că discuția asta cu ploaia nu își mai avea rostul și că singurul plan valabil putea fi acela în care ne vedeam de călătoria noastră indiferent dacă avea să se întâmple pe ud sau pe uscat.
Pentru a ajunge la Cliffs of Moher, un peisaj stâncos care atrage mulți turiști și amatori de fotografie, aveam cel puțin trei variante, pornind din Doolin. Puteam lua autobuzul până la centrul de vizitare, puteam închiria biciclete sau puteam să parcurgem pe jos un traseu panoramic de vreo 14 km, pe coastă. N-am stat prea mult pe gânduri și am ales poteca mai lungă și mai puțin bătută. Am luat-o la pas de dimineață, acompaniați de vuietul repetitiv al valurilor care se izbeau de pereții de piatră, sculptați în plăci sau cristale de un vânt matematician. Am urmărit cum un fir de apă pornea de la picioarele noastre și susura în jos printr-o crăpătură, pentru a ajunge în cele din urmă să se arunce în gol și să-și piardă identitatea în spuma oceanului. Am salutat vacile și ne-am cufundat bocancii în pământul mustind de apă, atunci când n-am mai găsit poteca. Am mângâiat cu ochii iarba bine pieptănată de vânt, învelind în pături mătăsoase rocile. A fost cea mai bună decizie, ne-am dat seama de asta imediat ce ne-am întâlnit cu mulțimile care coborau din autocare și împânzeau cea mai cunoscută parte a traseului, în vecinătatea modernului centru de vizitare. Chiar dacă stâncile se ridicau, în acel loc, la cea mai impresionantă înălțime deasupra oceanului, aveam satisfacția că ne-am bucurat deja, în liniște și tihnă, de variațiuni pe aceeași temă. Era suficient cât să nu zăbovim prin aglomerație și să ne continuăm drumul, până la Kilconnell. De acolo am așteptat un microbuz care ne-a adus înapoi spre Doolin unde, cu ochii plini de peisajele admirate și picioarele amorțite de oboseală, am deschis prima ușă de bar pe care am văzut-o în cale. Înăuntru petrecerea era deja în toi, chiar dacă seara nici nu începuse. Muzicanții cântau, oamenii vociferau și râdeau, iar supa groasă din fructe de mare, numită chowder, aluneca fierbinte și sățioasă pe gât, alături de pâinea neagră, unsă temeinic cu unt. De data aceasta meritam surplusul de calorii.
Dacă norocul ar fi ținut mai departe cu noi, în următoarea zi am fi văzut delfinii. Pe Wild Atlantic Way ai șansa să observi destul de multe păsări și creaturi acvatice, cu singura condiție ca vremea să permită ieșirea vaselor mici în larg. De data aceasta programul nu mai depindea de noi, așa că puteam să ne plângem în gura mare că plouă și că e urât, în timp ce cutreieram pe coastă și ne îndreptam resemnați către următoarea oprire, Killarney. Nu înainte de a mai face o haltă la Bridges of Ross, locul în care un pod de stâncă s-a prăbușit la un moment dat în
ocean, lăsând în urma lui doar numele și un peisaj care merită măcar o privire, asta dacă nu ești îndrăgostit de păsări și rămâi ore întregi cu ochii pironiți în depărtare. Când am ajuns acolo, câțiva pasionați puteau fi confundați cu stânca: statui cu telescoape și binocluri de dimensiuni monumentale, pe buza crăpată de vânt a oceanului. Chiar dacă nu lăsau să se vadă asta, nu cred că apreciau foiala noastră în apropiere și felul în care ne trosneau plăcile de piatră pe sub picioare. Spre norocul lor, am înghețat destul de repede și i-am lăsat, la fel de nemișcați precum îi găsiserăm.
CÂND AM AJUNS ÎN CENTRUL orașului Killarney, am avut senzația că am intrat pe un platou de filmare. Pub-uri și magazine cu fațadele din lemn pictat în culori vii, cântăreți și dansatori, totul părea să facă parte dintr-un spectacol bine regizat și organizat în cinstea americanilor. Unul dintre motive putea fi conferința la care urma să participăm și noi, eveniment care atrăgea bloggeri de turism din toată lumea și care era onorat așa cum trebuie de orice mică sau mare afacere din oraș ce înțelegea potențialul promovării. Al doilea era numărul impresionant de turiști americani pe care îi puteai întâlni pe stradă. Și un al treilea, ceva mai subtil probabil, ar putea fi chiar influența Statelor Unite și a companiilor instalate în Irlanda, motiv pentru care țara aceasta a trecut de la o sărăcie lucie la un nivel de trai ridicat într-un timp record. Am observat bunăstarea irlandezilor atât în așezările izolate de pe coastă, cât și în cartierele din Killarney, trăgând pur și simplu cu ochiul prin geamurile mari ale caselor care etalau fără opreliști, în marea majoritate a cazurilor, o ordine exemplară, mobilă elegantă și decorațiuni de bun-gust. Dar nu veniserăm să admirăm dulapuri și fotolii, așa că altceva ne-a impresionat cel mai mult în Killarney. E vorba despre parcul din mijlocul orașului, locul în care localnicii care aleargă sau pedalează se salută prietenos cu turiștii care se plimbă pe jos sau cu trăsurile. În plus, natura are un cadou minunat pentru toți: cerbii și căprioarele care par să întreacă în număr oamenii întâlniți pe aleile lungi.
Veneam dinspre castelul Ross când am auzit boncăluitul grav al unui mascul și nu mi-a venit să cred. M-am întrebat dacă nu mă înșală urechile și nu cumva e vorba despre o drujbă. Dar când vocile s-au unit și am început să deosebesc tânguitul exemplarelor mai tinere de glasul răgușit și mai hotărât al veteranilor, am mărit pasul și în curând am fost răsplătită cu o imagine extraordinară. Coarne impresionante răsăreau din
vegetația densă și se profilau pe fundalul auriu al munților, la apus. Nici n-am putut să număr căprioarele care se întindeau, în grupuri, pe o pajiște. Afișe puse pe garduri informau vizitatorii că animalele sunt în perioada rutului și apelau la bunul-simț pentru ca ritmul naturii să nu fie deranjat sau întrerupt de curiozitatea umană. Iar cerbii, când traversau câte o alee, se opreau și se asigurau regulamentar, mai întâi spre dreapta. Am avut convingerea că nimeni nu deranja pe nimeni, altfel aceste frumoase ființe n-ar fi fost atât de aproape de oameni și totuși suficient de prudente, încât să nu se apropie și să cerșească mâncare. Oameni și animale își vedeau fiecare de viața lor și de ritualurile proprii de împerechere. Unii în plin câmp și cu declarații de dragoste ce făceau aerul să vibreze, alții pe șoptite, la lumânarea electrică din cortul de lux.
APOI A VENIT PLOAIA aceea de pe lac. Am plecat dimineața devreme, într-o tură care includea atât o plimbare cu barca, cât și o urcare și coborâre cu bicicletele, pe Gup of Dunloe. Pe drum am oprit la Insula Innisfallen, pe care am admirat ruinele unei mănăstiri cu o istorie îndelungată, începând din secolul al VII-lea. Și aici am fost întâmpinați de privirea blândă și curioasă a căprioarelor și a puilor lor sperioși. La capătul plimbării pe lac, ploaia a stat și a rămas pe gânduri cât am pedalat până în punctul cel mai înalt al traseului, o șosea îngustă aruncată, ca o panglică de gimnastică artistică, peste munte. Exact când ghidul se pregătea să ne spună unde suntem, vocea i-a fost acoperită de un vânt stârnit de nicăieri și nu s-a mai auzit decât un „pe biciclete, acum!”. Ploaia a revenit, cu forțe noi. Nu ne-a slăbit până jos, în vale. Picăturile îmi intrau în ochi, iar frânele îmi scârțâiau. În fața mea, o caleașcă derapa stânga-dreapta la vale, calul nu era nici el foarte sigur pe propriile potcoave, așa că m-am încumetat cu greu să o depășesc.
La final de zi a ieșit soarele, am uitat tot frigul îndurat și, într-un alt bar istoric, am ascultat cântece irlandeze interpretate la instrumente vechi, printre care un verișor de cimpoi și un bunic cu strune.
În cele din urmă am reușit să ieșim și pe ocean. Am suportat cu stoicism curentul rece, scrutând cu ochii și cu aparatele foto întinderea de apă care se confunda cu cerul. Era o zi gri, dar învățaserăm să prețuim lipsa ploii. Ar fi putut fi valuri, ar fi putut fi furtună, am fi putut sta în fața televizorului urmărind balene văzute și filmate de alții. Dar eram acolo și ne bucuram ba de leii-de-mare bine camuflați pe stâncile pestrițe, ba de păsările a căror agitație în aer putea fi semnul unei activități febrile în adâncuri. Nu ne-am pierdut speranța și, în cele din urmă, câte o spinare mare și lucioasă a început să se ridice în apropierea bărcii. Erau balene mai mari sau mai mici, din câteva specii diferite pe care Colin, ghid, căpitan și biolog, ni le prezentase înainte de a ieși în larg. Iar la un moment dat a oprit
motorul și, în liniștea care a urmat, am auzit răsuflarea balenei, pufăitul acela specific, urmat de un plescăit. Se ridicase puţin, cât să respire, apoi dispăruse iarăși în adâncuri. Un moment cu durata unui oftat care avea să mi se repete obsesiv în cap, ca un șlagăr care îţi rămâne în minte o zi întreagă. Motorul a pornit iarăși, făcând ambarcaţiunea să zbârnâie și să se ia în curând la întrecere cu delfinii jucăuși.
După patru ore în curent și frig, o noapte petrecută într-un conac de cinci stele din Cork ne-a adus înapoi de unde porniserăm. Ne iubeam ca acum mulţi ani și nu mai eram nici într-o mansardă, nici într-un cort. A fost cald și bine sub pătura de puf, în cel mai confortabil și mai scump pat în care ne-am odihnit vreodată. Un fel de balenă printre peștii mici pe care îi frecventaserăm până atunci, în toate călătoriile pe care le-am făcut împreună și pe care urma să le plănuim, în viitor.
„Dacă bei ca să uiţi, te rugăm să plătești în avans” scria într-un pub irlandez, chiar la începutul călătoriei. Noi n-am ajuns pe Wild Atlantic Way ca să uităm, ne-am gândit atunci, în timp ce priveam gulerul cremos al berii și ne aminteam cum, la începutul relaţiei noastre, obișnuiam să ne întâlnim în primul bar din București în care se găsea Guinness. Era la fel de bună? Nu mai știam, dar atunci așa ni se părea. Eram în Irlanda ca să ţinem minte și nu era vorba doar de bere, ci de toate peisajele, vietăţile și serile în care ne-am încălzit în zarva unui bar, depănând impresii după încă o zi perfectă petrecută pe Wild Atlantic Way.