Cluj-Napoca

Am ajuns în Cluj pe la chindie, după circa 500 de kilometri de condus de la București. Aveam nevoie de un duș și o oră de somn. Ne-am cazat la Topaz, un hotel de 3 stele, mediu din mai toate punctele de vedere, dar cinstit în raportul calitate-preț și numai bun pentru tras sufletul.

Mi-a plăcut aerul lui patinat, care te poartă cu gândul la vremurile de aur ale Imperiului austro-ungar. Hotelul este la doi kilometri (15-20 minute pe jos) de centrul orașului, spre care ne-am pornit imediat ce ne-am mai întremat puțin.

În centrul istoric al municipiului Cluj-Napoca ai senzația ciudată că te-ai teleportat subit din România, că ești pe scena medievală a unui spectacol al străzii modern, occidental și nonconformist, pe care îl simți în mers, în priviri, în îmbrăcăminte, în graiurile oamenilor.

O treime din populația acestui oraș de circa 300.000 de locuitori o reprezintă studenții. Ne-am pierdut în exclamații interioare pe străduțele din jurul Pieței Matei Corvin. De pe Emil Isac, am cotit-o printr-un gang, pe o alee minusculă, un soi de fundătură liniștită și intimă, unde am găsit Roata, un restaurant tradițional ardelenesc. E un loc în centrul orașului, dar cu liniște și pace, copaci și boltă de viță-de-vie, ciripit de păsărele. Mâncarea tradițională e foarte gustată de străini. Afară, pe terasă, mesele erau pline, dar numai la a noastră se vorbea românește. Am auzit franceză, cehă, engleză, ba și bulgară. Am cerut varză à la Cluj. O felie mare ca de tort, cu compoziție dulce, dar ca de sarmale.