TA­HI­TI Ma­na ce­re­as­că

AL CINCILEA ELE­MENT DIN PO­LI­NE­ZIA FRAN­CE­ZĂ

National Geographic Traveller Romania - - Superlative Din Natură - Text: ANDREW EVANS

Au tre­cut ze­ce ani de la ul­ti­ma mea vi­zi­tă pe Insu­la Moo­rea – un de­ce­niu în ca­re mi-am do­rit să re­văd cu­loa­rea și lim­pe­zi­mea lu­mii aces­teia larg des­chi­se din Pa­ci­fi­cul de Sud, un­de na­tu­ra e stă­până. Îmi las va­li­za cu lu­cruri inu­ti­le la bun­ga­lo­ul de pe pla­jă și mă îndrept spre la­gu­na cu ni­sip, înain­tând în apa cal­dă ca în ca­dă.

Po­li­ne­zia Fran­ce­ză nu es­te o sen­zație uni­ta­ră, ci un mo­zaic de stări de spi­rit ca­re aco­pe­ră 118 in­su­lițe și ato­li (din­tre ca­re 67 lo­cu­i­te) și câte­va mii de ki­lo­me­tri de oce­an. Nu are mu­zee sau atra­cții ce­le­bre, ci es­te o des­ti­nație do­mi­na­tă de ele­men­te – pă­mânt, apă, aer, foc și ce­va și mai greu de de­fi­nit, pe ca­re îl simt me­reu, dar nu îl pot ex­pli­ca. Așa că plec din nou în cău­ta­rea lui.

PĂ­MÂNT Mă ajut de mâini la fel de mult ca de pi­ci­oa­re ca să urc pe înă­lți­mi­le tro­pi­ca­le ale Insu­lei Moo­rea, de un­de se ve­de so­ra ei, Ta­hi­ti, de ca­re o des­par­te un drum scurt cu fe­ri­bo­tul. Mă agăț de lia­ne ne­te­de și sar pes­te pâraie de mun­te în as­cen­si­u­nea mea prin­tr-o pă­du­re tro­pi­ca­lă, toa­tă nu­mai um­bre ră­co­roa­se, nua­nțe dia­fa­ne de por­to­ca­liu și flori roșii. Pen­tru un străin, plan­te­le sunt atât de ne­o­bișnu­i­te, încât aproa­pe că par fal­se, dar mâi­ni­le și na­sul îmi ara­tă că to­tul e re­al.

Ghi­dul meu, Hein­ri­ch Ta­ma­toa, iz­bește cu pum­nul într-un trun­chi de co­pac uriaș, brăz­dat de adânci­turi. Prin pă­du­re ră­su­nă un bu­bu­it pro­fund, cu ecou. „E un ar­bo­re ma­pe – cas­ta­nul ta­hi­tian”, îmi spu­ne el, „adus pe in­su­lă de pri­mii po­li­ne­zi­eni.” Că­lă­to­rii pe oce­an au venit, pro­ba­bil, din Asia de Sud-Est acum pes­te o mie de ani, adu­când cu ei ta­ro și ar­bo­re­le­de-pâi­ne, porci, câini și găini. Ca un co­pil neîncre­ză­tor, lo­vesc trun­chi­ul gău­nos și pro­voc un nou su­net tu­nă­tor, ca­re se îna­lță spre cer prin frun­zișul înalt al co­pa­cu­lui stră­ve­chi. Ta­ma­toa știe cum se nu­mește fi­e­ca­re plan­tă, co­pac, floa­re și tu­fă de aici, în fran­ce­ză și ta­hi­tia­nă, plus în ce­le­lal­te pa­tru lim­bi pe ca­re le vor­bește ca ghid. Cu­noaște is­to­ria și uti­li­tăți­le plan­te­lor. Din une­le se fac ce­ai­uri să­nă­toa­se, alte­le dau frun­ze pen­tru pă­lă­rii, din unii co­paci se poa­te fa­ce o ca­noe ca­re să stră­ba­tă oce­a­nul.

„Pen­tru noi, po­li­ne­zi­e­nii, na­tu­ra nu e ce­va se­pa­rat”, ex­pli­că Ta­ma­toa. „Sun­tem ai Pă­mântu­lui.” Din fe­lul cum o spu­ne îmi dau se­a­ma că nu e doar o re­pli­că bu­nă de spus tu­riști­lor, ci ce­va în ca­re cre­de per­so­nal. „Sunt ghid pen­tru că îmi pla­ce să stau în pă­du­re”, spu­ne el. Ta­ma­toa e ce­tățe­an fran­cez și pașa­por­tul lui poar­tă ste­le­le UE, „dar”, in­sis­tă el, „sunt 100% po­li­ne­zian”.

Bo­găți­i­le in­su­la­re i-au atras pe eu­ro­peni și ame­ri­cani pe țăr­mu­ri­le Po­li­ne­zi­ei. Le­gen­da­ra re­vol­tă de pe H.M.S. Bo­un­ty s-a pe­tre­cut du­pă o es­ca­lă în Ta­hi­ti. Un de­zer­tor pe nu­me Her­man Mel­vil­le și-a pă­ră­sit va­sul în Insu­le­le Mar­chi­ze, ex­pe­ri­e­nță ca­re i-a in­spi­rat pri­ma car­te. Lun­ga lup­tă co­lo­nia­lă pen­tru con­trol s-a încheiat în 1880, când re­ge­le ta­hi­tian a ce­dat insu­le­le ri­si­pi­te Fra­nței. Aproa­pe 140 de ani mai târziu, ale­ge­ri­le par­la­men­ta­re au re­flec­tat ati­tu­dini va­ria­te față de Fra­nța, cu un seg­ment pu­ter­nic din elec­to­rat ca­re su­sți­ne par­ti­de­le pro-in­de­pen­de­nță. Dar nu a fost su­fi­ci­ent pen­tru răs­tur­na­rea sta­tu-quo-ului, al că­rui slo­gan de cam­pa­nie pro­cla­ma po­li­ti­cos Con­ti­nu­ons en­sem­ble, „Să con­ti­nuăm împreu­nă”.

Până la coa­ma vul­ca­ni­că îngus­tă ca o la­mă de cuțit de pe Moo­rea, un zid de ba­zalt ne­gru abrupt, e un ur­cuș de mai bi­ne de o oră. Din lo­cul îngust de ad­mi­rat pri­ve­liștea nu­mit Trei Co­co­ti­eri văd toa­tă insu­la: con­tu­rul ei în for­mă de ini­mă, tur­coa­zul scântei­e­tor al Gol­fu­lui Opu­no­hu și co­vo­rul neîntre­rupt de ver­de­ață ca­re ur­că de pe țărm până pe vârful ca de de­sen ani­mat al Mun­te­lui Ro­tui. Mu­nții zi­mțu­iți, so­lul vul­ca­nic închis la cu­loa­re și pă­du­ri­le tro­pi­ca­le pe pan­te abrup­te își țes o vra­jă apar­te. De-abia de la înă­lți­me îmi dau se­a­ma că s-ar pu­tea ca us­ca­tul să fie ele­men­tul ui­tat din Pa­ci­fi­cul de Sud, un­de la­gu­ne­le de un al­bas­tru fos­fo­res­cent do­mi­nă ima­gi­ni­le pos­ta­te de că­lă­tori pe Insta­gram.

Fi­e­ca­re in­su­lă din Po­li­ne­zia Fran­ce­ză e uni­că, fi­e­ca­re are pro­pria per­so­na­li­ta­te și afi­li­e­re la unul din­tre ce­le cinci gru­puri in­su­la­re. Ce­le mai vi­zi­ta­te sunt Ta­hi­ti și ce­le­lal­te mem­bre ale Insu­le­lor So­ci­e­tății, ce­le mai nor­di­ce sunt Mar­chi­ze­le, ce­le mai pla­te sunt Tua­mo­tu, iar ar­hi­pe­la­gu­ri­le din ex­tre­ma su­di­că, Aus­tral și Gam­bi­er, ră­mân aproa­pe nea­tin­se de străini. Cea

Pri­mul lu­cru pe ca­re îl învăț în Po­li­ne­zia Fran­ce­ză e cât de puțin îmi tre­bu­ie. E su­fi­ci­ent un cos­tum de baie.

mai ma­re greșe­a­lă pe ca­re o poa­te fa­ce vi­zi­ta­to­rul e să nu va­dă din­co­lo de ae­rul ro­man­tic din Ta­hi­ti sau de bun­ga­lo­u­ri­le de lu­nă de mi­e­re din Bo­ra Bo­ra sau chiar de Moo­rea cea de sma­rald. Spi­ri­tul de că­lă­tor al po­li­ne­zi­e­ni­lor înde­am­nă la ex­plo­ra­re din­co­lo de fi­e­ca­re nou ori­zont; ace­lași spi­rit mă împin­ge și pe mi­ne până la Hua­hi­ne, o in­su­lă-gră­di­nă mai puțin cu­nos­cu­tă, dar lu­xu­rian­tă, ca­re dă pe di­na­fa­ră de jun­glă, flori uriașe și ba­na­ni­eri cu co­roa­ne­le încăr­ca­te. Afla­tă la o scur­tă că­lă­to­rie cu avi­o­nul la nord-vest de Ta­hi­ti, Hua­hi­ne are un aer bla­jin și mo­dest. For­ma­li­tăți­le tu­ris­ti­ce dis­par în ase­me­nea mă­su­ră încât, du­pă o zi, mă simt in­te­grat în viața sa­tu­lui.

APĂ Ră­să­ri­tul soa­re­lui es­te și mai me­mo­ra­bil sub apă. La mai bi­ne de 20 m sub su­pra­fața oce­a­nu­lui, sus­pen­dat în vi­dul lim­pe­de din ju­rul re­ci­fu­lui Insu­lei Moo­rea, îmi con­cen­trez pri­vi­rea pe re­chi­nul-lă­mâie de trei me­tri ca­re tre­ce chiar pe sub mi­ne. Peștii-pi­lot văr­gați se țin du­pă uriașul ti­mid, apoi se gră­besc să îl ur­me­ze că­tre adânci­mi mai întu­ne­coa­se, ca­re îi as­cund mai bi­ne. Mă ră­su­cesc în spa­te și văd o pa­ra­dă de re­chini-cu-ari­pi­oa­re ne­gre ca­re mă ur­mă­resc ca niște fani cu­ri­oși. To­va­rășul meu de scu­fun­da­re, Ma­na, îmi fa­ce semn înain­te și ne înă­lțăm ca niște del­fini le­neși pes­te o pa­jiște de co­ral ca­re lu­cește ca un cur­cu­beu de va­tă de za­hăr. Pești ar­gin­tii, ane­mo­ne cu vârfuri pur­pu­rii și scoici uriașe îmi um­plu câmpul vi­zual al măștii, ca un me­men­to epic că sub lu­ci­ul apei pul­se­a­ză viața.

Ma­na mă aju­tă să urc îna­poi în bar­că, al că­rei că­pi­tan s-a lă­sat pe spa­te în scaun, cântă încet și îngână o me­lo­die pe cor­zi­le unui uku­le­le ta­hi­tian. „În lim­ba noas­tră, ma­na înse­am­nă fo­rță vi­ta­lă”, îmi ex­pli­că Ma­na nu­me­le lui pe dru­mul de întoar­ce­re la țărm. „Poar­tă no­roc un co­leg de scu­fun­da­re cu ma­na – cu viață”, glu­mește el.

În Po­li­ne­zia Fran­ce­ză, oce­a­nul are mul­tă ma­na, de la per­la nea­gră și lu­ci­oa­să din­tr-o stri­die tre­mu­ră­toa­re până la țes­toa­se­le și pi­si­ci­le-de-ma­re ca­re plu­tesc prin apa puțin adâncă. Une­ori, par­că na­tu­ra înce­pe să îți vor­be­as­că, ade­sea toc­mai când te aște­pți mai puțin. O pri­e­te­nă, Hel­ga, mi-a po­ves­tit că, în Gol­ful Opu­no­hu din Moo­rea, un grup de îno­tă­tori cu snor­ke­lul s-a întâlnit cu o fru­mu­sețe de ba­le­nă-cu-co­coașă tână­ră. „Cre­a­tu­ra asta enor­mă și pri­e­te­noa­să m-a pri­vit drept în ochi”, a spus ea. „Nici în ce­le mai fan­te­zis­te vi­se nu mi-am ima­gi­nat să înot cu o ba­le­nă.”

Abun­de­nța, ac­ce­si­bi­li­ta­tea și am­ploa­rea for­me­lor de viață ma­ri­ne fac din insu­le­le aces­tea un pa­ra­dis su­bac­va­tic. Pen­tru întâlniri ra­re și na­tu­ra­le, sca­fan­drii cu­nos­că­tori au des­co­pe­rit Arhi­pe­la­gul Tua­mo­tu. Insu­le­le sa­le Ran­gi­roa și Ti­ke­hau ofe­ră o bi­o­di­ver­si­ta­te ui­mi­toa­re chiar și ama­to­ri­lor de snor­ke­ling, iar ade­vă­rații fa­na­tici ai re­chi­ni­lor cau­tă Insu­la Fa­ka­ra­va. Ato­lul lung și su­bți­re par­că nici n-ar avea loc pen­tru avi­o­nul meu, dar în la­gu­nă lu­mea de un al­bas­tru închis se tran­sfor­mă într-un vârtej de re­chini: ti­gru, ci­o­can, in­fir­mi­e­ră, cu ca­fe­ni­ul lor ce­nușiu și cu ari­pi­oa­re ne­gre. De fapt, la­gu­na din Fa­ka­ra­va

adă­pos­tește cea mai ma­re con­cen­trație de re­chin-gri-de-re­cif din lu­me; ani­ma­le­le alun­gi­te ele­gant dan­se­a­ză cu su­te­le într-un cerc lent, ur­mă­rind con­tu­ru­ri­le insu­lei și ig­no­rându-mă com­plet. Sce­na e hip­no­ti­că; nu îmi amin­tesc de sta­tu­tul meu de străin în me­di­ul lor de­cât bu­le­le pro­pri­ei res­pi­rații, ca­re se ri­di­că spre su­pra­fața au­rie și mă­soa­ră dis­ta­nța din­tre do­uă lu­mi, a apei și a ae­ru­lui.

AER Vântul cald al oce­a­nu­lui mi­roa­se a îngheța­tă. E pri­ma mea im­pre­sie când ajung pe Ta­haa, o in­su­lă ro­tun­dă aco­pe­ri­tă toa­tă de fer­me de va­ni­lie. Îmi amin­tesc de câte ori am ci­tit „va­ni­lie ta­hi­tia­nă” pe o eti­che­tă într-un ma­ga­zin sau pe un me­niu de res­tau­rant; dar aici aro­ma e a lo­cu­lui. Va­ni­lia fa­ce par­te din pei­saj și din ae­rul pe ca­re îl res­pir. Până și hai­ne­le îmi mi­ros a va­ni­lie – doar una din­tre nu­me­roa­se­le co­mori ale insu­le­lor, pe lângă ulei­ul de co­cos și in­com­pa­ra­bi­le­le per­le ne­gre. Ae­rul poar­tă toa­te aro­me­le Po­li­ne­zi­ei. Va­ni­lie, de­si­gur, dar și ia­so­mie și par­fu­mul se­du­că­tor și unic al flo­rii nați­o­na­le, tia­re – un mi­ros li­niști­tor, so­lar, cu no­te de lă­mâie. Ori de câte ori pun pi­ci­o­rul pe o no­uă in­su­lă mi se atârnă de gât o ghir­lan­dă de flori. Aces­te hei (ase­mă­nă­toa­re cu lei-ul ha­wai­ian) re­pre­zin­tă un semn de bun-venit, împreu­nă cu să­ru­tul ușor pe fi­e­ca­re obraz, luat de la fran­ce­zi. Une­ori, ae­rul pa­re încăr­cat, greu de umi­di­ta­te, alte­ori simt o bri­ză ușoa­ră și con­stan­tă ca­re mă gâdi­lă pe față și foșnește prin­tr-un șir de pal­mi­eri. Cur­cu­bei­e­le se întind ade­sea pe cer, so­sind și dis­pă­rând de la oră la oră.

„Iu­besc is­to­ria noas­tră de cur­cu­beu”, îmi spu­ne un nou pri­e­ten. Îl che­a­mă Ma­ru­rai Traf­ton. „Albi, ne­gri, chi­ne­zi, po­li­ne­zi­eni – toți trăim lao­lal­tă și ne împăr­tășim po­vești­le”, spu­ne el. „Când trăi­ești pe o in­su­lă atât de mi­că, tre­bu­ie să ai gri­jă de co­mu­ni­ta­te, de fa­mi­lie, de ve­cini și de toa­tă lu­mea cu ca­re trăi­ești.”

Con­cep­tul aces­ta stă la ba­za cul­tu­rii po­li­ne­zi­e­ne, ex­pli­că el. „Nu e ne­voie să stai mult aici sau să faci ce­va anu­me. Doar să spui Ia ora­na [bu­nă], să te des­ca­lți când in­tri într-o ca­să și să-i as­cu­lți pe cei din jur. La noi pe in­su­lă, când nu ai bani de dat, îți oferi tim­pul. Așa arăți că îl res­pe­cți pe ce­lă­lalt.”

FOC To­rțe­le ro­ti­toa­re se to­pesc într-o dâră și mi-i as­cund pe dan­sa­to­rii din întu­ne­ric. De pe scau­nul meu de pe pla­jă, simt căl­du­ra fo­cu­lui, a flă­că­ri­lor ca­re la­să dun­gi prin bez­nă, mâzgă­lind li­te­re stra­nii de lu­mi­nă ca­re pi­er în noap­te. Ca niște du­huri ta­tua­te, chi­pu­ri­le dan­sa­to­ri­lor apar pen­tru o cli­pă în lu­mi­na por­to­ca­lie a fo­cu­lui, re­pe­tând cu in­can­tați­i­le lor o po­ves­te pe ca­re nu am mai au­zit-o, dar ca­re tot îmi dă fi­ori pe și­na spi­nă­rii. Fi­e­ca­re dans, fi­e­ca­re mișca­re are un sens al ei. În ci­u­da se­co­le­lor de in­flue­nță a mi­si­o­na­ri­lor creștini și a co­lap­su­lui po­pu­lați­ei din cau­za bo­li­lor adu­se de eu­ro­peni, dan­su­ri­le au su­pra­vi­ețu­it în Insu­le­le Mar­chi­ze. Sunt izo­la­te chiar și du­pă stan­dar­de­le Pa­ci­fi­cu­lui de Sud și păs­tre­a­ză tra­diții ca­re din alte pă­rți au dis­pă­rut. „Pri­mii mi­si­o­nari au in­ter­zis to­tul – ta­tua­je­le, dan­sul. I-au pus pe lo­cal­nici să-și aco­pe­re cor­pu­ri­le și să-și

as­cun­dă cul­tu­ra”, spu­ne un pri­e­ten ta­hi­tian, Jack Lord. „Da­că n-ar fi fost Insu­le­le Mar­chi­ze, s-ar fi pi­er­dut toa­te.” Lo­cu­i­to­rii lor și-au con­ser­vat cu mândrie con­vin­ge­ri­le tra­di­ţi­o­na­le până când din ele s-a aprins o re­vo­lu­ţie cul­tu­ra­lă ca­re ar­de și acum în Po­li­ne­zia Fran­ce­ză. Fo­cul a ză­mis­lit insu­le­le aces­tea, una du­pă alta – mi­li­oa­ne de ani de ex­plo­zii erup­te din mă­run­tai­e­le pă­mântu­lui. Insu­le­le înal­te, ca Mar­chi­ze­le, au apă­rut din vul­cani mai ti­neri, iar ato­lii joși și pla­ţi ca Tua­mo­tu sunt ul­ti­me­le ră­măși­ţe ale unor vul­cani bă­trâni, scu­fun­da­ţi, încon­ju­ra­ţi de re­ci­fe de co­ra­li, întin­se ca și cum ar plu­ti pe su­pra­fa­ţa oce­a­nu­lui. Pe 2 iu­nie 2019, o eclip­să so­la­ră va tre­ce di­rect pes­te Arhi­pe­la­gul Tua­mo­tu, întu­ne­când com­plet ce­rul preţ de vreo trei mi­nu­te și ju­mă­ta­te. Du­pă tre­ce­rea epi­so­du­lui întu­ne­cat, fo­cul su­prem – soa­re­le – va re­ve­ni, în înain­ta­rea lui pe cer, ca și tor­ţe­le aprin­se ale dan­sa­to­ri­lor noc­turni.

MA­NA Eu sunt străin și poa­te nu voi înţe­le­ge ni­ci­o­da­tă sen­sul ade­vă­rat al cu­vântu­lui „ma­na”. Dar de­ja știu că se re­fe­ră la un ele­ment in­vi­zi­bil al insu­le­lor aces­to­ra ex­traor­di­na­re. „E pes­te tot în jur”, spu­ne Ma­ru­rai, „în tot ce nu ve­dem. E ener­gia mea, ener­gia ta, sen­ti­men­te­le pe ca­re le avem unii fa­ţă de alţii.” O altă pri­e­te­nă, Gi­na Bun­ton, spu­ne: „Simt ma­na la ră­să­rit sau la apus, sau ori de câte ori ajung pe una din­tre insu­le­le noas­tre. Ma­na mă încon­joa­ră. Ea mă le­a­gă de fe­nua – de ţa­ra mea.” Chiar și ar­tis­tul pos­tim­pre­si­o­nist Paul Gau­gu­in cău­ta ma­na când a ajuns aici în 1891, din do­rin­ţa de a scă­pa de „tot ce es­te ar­ti­fi­cial și con­ven­ţi­o­nal”. Tra­di­ţia pa­tu­ti­ki din Insu­le­le Mar­chi­ze stă la ba­za ta­tua­je­lor con­tem­po­ra­ne, iar că­lă­to­rii pot lua cu ei un su­venir per­ma­nent, per­so­na­li­zat de ar­tiștii ca­re știu cum să înscrie lim­ba­jul se­cret al sim­bo­lu­ri­lor pe pi­e­le, pen­tru a tran­sfe­ra ma­na de la ar­tist la des­ti­na­tar. Ta­tua­je­le tra­di­ţi­o­na­le de­vin un sim­bol ex­te­ri­or al ma­nei fi­e­că­ru­ia. Ma­na înse­am­nă și pu­te­re, ce­va re­al pe ca­re îl sim­ţi pe Raia­tea din Arhi­pe­la­gul So­ci­e­ty, va­tra spi­ri­tua­lă a po­li­ne­zi­e­ni­lor, la mai pu­ţin de o oră cu avi­o­nul de Ta­hi­ti. Mă plimb pe lângă pi­e­tre­le roa­se de vre­me ale ve­chi­u­lui ma­rae din Ta­pu­ta­pua­tea, un fel de tem­plu în aer li­ber, loc de întâlni­re, învă­ţă­tu­ră și cult pen­tru că­pe­te­ni­i­le, pre­o­ţii și na­vi­ga­to­rii po­li­ne­zi­eni. Unii is­to­rici cred că de pe insu­la ace­as­ta au ple­cat pri­mii po­li­ne­zi­eni în mi­gra­ţi­i­le ca­re i-au pur­tat pes­te Pa­ci­fic, din Ha­waii în No­ua Ze­e­lan­dă, până pe Insu­la Paște­lui.

Poa­te nu știu eu si­gur ce e ma­na, dar o simt aici, un­de va­lu­ri­le al­be împroașcă pi­e­tre­le ci­o­pli­te de mână. Simt ma­na în Ca­lea Lac­tee lu­mi­noa­să ca­re aprin­de ce­rul nop­ţii din Tua­mo­tu. Simt ma­na în peștii zbu­ră­tori ca­re sal­tă pes­te ma­rea un­du­i­toa­re, în ţi­pa­rul pru­dent ca­re se as­cun­de în co­ra­lul roșu-por­to­ca­liu și în ro­chi­i­le al­be înfoia­te ale fe­mei­lor în drum spre bi­se­ri­că.

Aud ma­na în po­vești­le spu­se în ju­rul fo­cu­lui, în cânte­cul pă­să­ri­lor și în acor­du­ri­le pe­tre­ce­ri­lor cu uku­le­le ca­re ţin până în zori. Toa­tă ma­na pe ca­re am sim­ţit-o ră­mâne cu mi­ne chiar și acum, du­pă ce am ple­cat – și mă che­a­mă îna­poi pe o in­su­lă un­de nu îmi tre­bu­ie ni­mic altce­va.

Oca­zia de a îno­ta în si­gu­ra­nță prin­tre re­chini și pi­sici-de-ma­re atra­ge ama­to­rii de soa­re în ape­le din ju­rul pla­je­lor de pe Moo­rea, in­su­la­so­ră de lângă Ta­hi­ti.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.