National Geographic Traveller Romania
DORDOGNE
Definiția frumuseții O ROMANȚĂ CU VORBE, OBICEIURI ȘI MAGIE DIN SUD-VESTUL FRANȚEI
Poate nu e chiar așa, dar afirmația are o fărâmă de adevăr literal. Cuvântul franțuzesc amour vine de la ameur din occitană, veche limbă romanică dominantă odinioară în regiune. Poate nu era cazul să mă mir că m-am îndrăgostit până peste cap de regiunea aceasta din sud-vestul Franței. Iubesc iremediabil și la nebunie tot ce ține de ea: peșterile preistorice, castelele ca din basme și localnicii statornici, care încă o numesc Périgord, cum i se spunea înainte de rebotezarea provinciilor istorice ale țării în timpul Revoluției franceze.
Ca multe povești de dragoste, și a mea a început cu cuvinte. Omul meu de bază pentru întrebări legate de Périgord și de limbă este Roland Manouvrier, care face înghețată artizanală și pe care l-am cunoscut în 2006. Mi-a corectat franceza de atâtea ori, încât îi spun mon prof.
Îl găsesc la fabrica lui izolată lângă satul St.-Geniès, el însuși izolat, unde își produce înghețata cu arome neobișnuite din ingrediente locale (brânză de capră, foie gras, castane). Ultima lui obsesie este cristalizarea de trandafiri, violete, iasomie și alte flori, conservate printr-un proces brevetat care le păstrează proprietățile organoleptice și estetice. Cu o parte din ele face înghețată, dar majoritatea le trimite patiserilor și restaurantelor din lumea întreagă. Sună foarte cosmopolit, dar
Manouvrier se declară un dinozaur bătrân din
Périgord (îi amintesc că avem aceeași vârstă), cu rădăcini la fel de adânc înfipte în solul rodnic al zonei ca ale stejarilor care îi dau prețioasele trufe negre. De când ne-am văzut ultima oară, fiii lui s-au mutat cu serviciul în orașe mai mari, dar e convins că vor reveni.
„Trebuie să pleci ca să îți dai seama ce noroc avem să trăim în paradisul de aici”, îmi spune.
Sunt de acord cu el că Dordogne e un colț de rai, dar nu se poate spune că nu e bătută de turiști. Încercați numai să găsiți un loc de parcare în Sarlat sau să închiriați un caiac pe Dordogne într-o zi de vară. Și nici nu se poate spune că îi lipsește rafinamentul. Are nouă restaurante cu stele Michelin, mai multe hoteluri selecte, terenuri de golf și 15 situri din Patrimoniul Mondial UNESCO. Dar, având în vedere că în 2017 Franța a avut 87 de milioane de vizitatori, relativa pustietate este de departe cel mai luxos atu al regiunii.
Iau prânzul cu Manouvrier la Archambeau, restaurantul ce poartă numele familiei care îl deține de patru generații, în sătucul cât o nucă numit Thonac. Manouvrier i-a cunoscut pe bunicii lui Guillaume și Benoît, care îl conduc acum. Cei doi îl salută ca pe un frate de mult rătăcit și ne așază la o masă afară, sub un copac cu coroana bogată. Mâncarea de aici îi amintește lui Manouvrier de
cum gătea bunica lui.
— Care era specialitatea ei? îl întreb.
— Bunătatea.
— Mă refer la bucătărie, spun eu.
— Da, bunătatea. Ingrediente din grădină și rețete tradiționale, gătite cu grijă și împărțite și cu prietenii, și cu străinii. Asta înseamnă bunătate, non?
În cuvintele lui se împletește tot ce îmi place în Dordogne – autenticitatea, generozitatea și mai ales loialitatea față de vremurile trecute.
Iar în Périgord cuvintele sunt importante. În 1854, laureatul Nobel Frédéric Mistral a contribuit la înființarea asociației literar-culturale Félibrige, pentru conservarea, apărarea și promovarea limbii occitane, sau langue d’oc, împreună cu diversele ei dialecte, printre care provensala. Între secolele al X-lea și al XV-lea era limbă literară, vorbită la scară largă în Occitania, zona istorico-geografică în care sunt cuprinse sudul Franței, Monaco, nord-estul Spaniei și nord-vestul Italiei. Occitana a rămas limba cotidiană a Périgordului până în secolul al XX-lea. Astfel se explică, în parte, fenomenul numit La Félibrée.
E ZI DE SĂRBĂTOARE. Sub cerul de safir și ghirlandele de flori de hârtie, elevii se foiesc în fața aparatelor foto ale părinților afectuoși. Căldura e neiertătoare, iar soarele bate peste bonetele albe și eșarfele ca niște bandane stacojii, purtând blazonul crucii heraldice galbene și cuvântul „Périgord”. Un grup de femei cu fuste lungi, bluze cu guler de dantelă și bonete se iau de brațe și formează un dans în cerc, împreună cu bărbați în negru din cap până-n picioare, cu pălării care amintesc puțin de Stetson. „Noi, cei din Périgord, ținem foarte mult la ținutul și la specificul nostru, dar în același timp suntem cu adevărat primitori”, spune Jean Bonnefon, occitanist devotat. „Dovadă este La Félibrée.”
Mai auzisem de-a lungul anilor de La Félibrée, văzusem rămășițele florale ale sărbătorii anuale atârnând peste sate, dar nu participasem niciodată. Acum, Bonnefon, membru al comitetului organizator al festivalului din satul St.-Cyprien, îmi arată ce am ratat.
„Este o zi care omagiază rădăcinile occitane ale localnicilor și o ocazie pentru cei nou-veniți în regiune să ne înțeleagă cultura”, spune el.
La Félibrée a debutat în 1903, în satul Mareuil, iar de atunci oda convivială înălțată limbii și moștenirii occitane și-a deplasat de 98 de ori pompa și fastul în câte un sat din Périgord în prima duminică din iulie (cu o întrerupere de șase ani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial). Este o comemorare colectivă și o revitalizare a unei istorii lungi, cu evenimente ca înmânarea cheilor de către primar asociației organizatoare, o slujbă religioasă, parada și un festin familial numit la taulada. În 2018 i-a fost gazdă St.-Cyprien, aflat la aproape 130 km est de Bordeaux.
În 2019, a o suta ediție va fi organizată de orașul Périgueux.
BONNEFON S-A NĂSCUT ÎN BERGERAC și a crescut în Sarlat, dar părinții lui erau din St.-Cyprien. Fostul om de radio și televiziune arată ca un Paul McCartney cu părul argintiu – față blândă, ochi duioși, voce lirică – și nu putem să înaintăm un metru fără să dea cineva mâna cu el sau să facă schimb de săruturi pe obraz, ceea ce nu îl deranjează deloc. Are cu el un discurs imprimat, scris în occitană, pe care urmează să-l susțină. Îi spun în glumă că în engleză i s-ar spune „total rock star”.
Se pare că nu mă înșel prea tare. Bonnefon este de 40 de ani solistul unei formații occitane pe nume Peiraguda; scrie și cântă în limba aceasta pe cale de dispariție. La fel ca trubadurii, povestitorii și actorii medievali care rătăceau pe continent și încântau curțile Europei, Bonnefon este un muzicant nomad modern, care străbate regiunea pentru a perpetua tradițiile orale ale strămoșilor. A învățat occitana de la părinți și bunici,
care o vorbeau acasă. Dar a crescut în anii ’50 și ’60, când era ilegal să o predai sau să o vorbești în școlile franceze, ceea ce a împins-o la periferia lingvistică. Bonnefon spune că, la 24 de ani, și-a dat seama că era legat de o limbă și o cultură bogate, dar în pericol de dispariție. A hotărât să-și facă o formație și să participe la evenimente ca La Félibrée, cea mai mare sărbătoare de acest fel din regiune. Atrage aproximativ 20.000 de oameni, dar mulțimea nu pare niciodată apăsătoare.
Fiul lui Bonnefon, Pascal, și el muzician și baladist, a venit în piața mare să-i cânte o serenadă reginei festivalului. Ca niște fani, ne găsim un loc în față, în stânga scenei, și urmărim o fată de cel mult 20 de ani, cu fustă până aproape de glezne și bonetă, cum răsucește o umbreluță de soare și se leagănă în ritmul duios al lui Pascal. Nu înțeleg decât un cuvânt-două din versurile în occitană, o salată de silabe și sunete care seamănă cu franceza, spaniola, italiana și catalana.
„O cântă foarte frumos, dar nu prea o vorbește”, spune Bonnefon. „O știe mai puțin decât mine. Eu o știu mai puțin decât tata, care o știa mai puțin decât tatăl lui. Nepoții mei știu că există limba asta, dar niciunul nu o vorbește frecvent. Mă tem că n-au s-o mai învețe.”
Cât e ziua de lungă, aud bonjorn, adică „bună”, benvenguda, adică „bun-venit”, și encantat, adică „încântat de cunoștință”. Aflu că, pe lângă amour, și alte cuvinte franțuzești comune își datorează existența occitanei: bouillabaisse de la bolhir (a fierbe) și abaissar (a scădea); și aioli, de la alh (usturoi) și òli (ulei).
Cu cât ne apropiem de inima satului, cu atât se îndesesc ghirlandele de flori și decorațiunile. Elevii s-au risipit cu familiile, să vadă femeile cum fac dantelă cu mosoare de lemn și fire ca pânza de păianjen. Deasupra capetelor flutură sute de mii de flori de plastic și hârtie în culori vii, cu lungimea totală de peste 55 km, atârnate între clădiri de piatră mierie, prinse de ghivece pline cu mușcate și răsucite pe felinare bogat ornamentate. Decorațiunile acestea florale sunt trăsătura vizuală distinctivă a festivalului.
Beau o cafea cu Bonnefon și îl întreb dacă cuvântul „félibrée” înseamnă ceva sau dacă e pur și simplu numele sărbătorii. Spre surprinderea mea, nu are un răspuns cert. Spune că o posibilă origine ar fi poetul Mistral și societatea Félibrige.
Îi propun o definiție pe care am auzit-o acum câteva zile de la prietenul meu Manouvrier, căruia îi spusesem că voiam să merg la festival. El era de părere că nu se putea să îl ratez și credea în importanța acestor ocazii care omagiază vremuri apuse. Manouvrier îmi spusese că „Félibrée” vine de la fée (zână) și libérée (eliberată), iar mie definiția mi se păruse absolut plauzibilă. Dar Bonnefon îmi râde în nas cu toată amabilitatea. Sunt puțin dezamăgită. Imaginea diafană cu spiriduși gingași zburând peste florile festivalului, purtându-i pe aripi poeziile
și cântecele de iubire și dor, se potrivea tare bine cu peisajul presărat cu castele din Périgord.
Apoi urmez împreună cu Bonnefon o paradă de muzicanţi în costume, pe sub un tunel de flori ca de glicină. Bat în tobe, pliază acordeoane și strâng cabrettes, niște instrumente des întâlnite, asemănătoare cu cimpoiul. Înaintăm încet spre piesa de rezistenţă a festivalului, taulada de prânz servită în fosta uscătorie de tutun a satului. Sute de oameni se strâng cot la cot la mesele comune, înconjurate de fresce. Cel puţin o sută dau pe dinafară și se așază afară, sub un cort. Bonnefon spune că s-au vândut 700 de bilete, dar e de părere că au venit vreo 750 de oameni. Se mai aduc mese și, din câte văd, nimeni nu e lăsat deoparte. Ne găsim loc lângă un frate și o soră de 30 și ceva de ani din Bordeaux, veniţi la chemarea bunicii lor, care stă la câteva sate și s-a așezat la altă masă, cu vecinii. La fel ca mine, sunt la prima lor taulada.
Bonnefon dispare și se întoarce cu necesarul: farfurii, pahare și o sticlă de vin roșu de Bergerac, înlocuită curând de alta și apoi de alta. Într-un târziu, ni se servesc felurile reprezentative pentru Périgord: confit de canard (pulpă de raţă) și enchaud (specialitate locală cu porc), brânză de capră cu nuci și, în ciuda zăpușelii, un castron cu supă albă de usturoi, numită tourin blanchi. Când îl golesc, Bonnefon îmi toarnă în el puţin vin și mă învaţă arta locală faire chabrol, instruindu-mă să ridic castronul și să sorb zgomotos lichidul rămas. Bonnefon zâmbește. „Acum ești de-a noastră”, spune el, ridicându-și castronul la gură.
Dincolo de intenţiile poetului Mistral, înţeleg mai bine ca niciodată de ce este necesară La Félibrée. Într-o lume tot mai mică, în care tot mai mulţi călători străbat globul în căutare de experienţe autentice, iar oamenii din locuri ca acesta acumulează tot mai multe resentimente fiindcă își văd casele lăsând loc treptat magazinelor de suvenire și selfie stickuri, Périgordul este hotărât și încăpăţânat să nu ajungă „acolo”.
Dimpotrivă, sunt invitată la o mare petrecere „périgourdine”, împodobită cu ghirlande colorate, și pusă la masa familiei, unde unchiul glumeţ mă lasă să beau vin din castron. Niciodată nu m-am simţit mai ca acasă – și nici mai îndrăgostită de Dordogne.
După plecare, mă gândesc zile întregi la cuvântul „félibrée” și până la urmă îi găsesc o definiţie mulţumitoare. Félibré (cu un singur e) înseamnă învăţăcel, adept, un nou trubadur, un scriitor în occitană, un membru al societăţii Félibrige.
Preţ de o zi de iulie, am devenit și eu toate cele de mai sus. În inimă. În minte. Și în cuvinte.
Francofila KIMBERLEY LOVATO ( @kimberleylovato) locuiește în San Francisco, dar și-a lăsat inima în Périgord. Fotograful german GUNNAR KNECHTEL ( @gunnarknechtel) trăiește în Barcelona și este la primul articol pentru Traveler.