DOR­DOG­NE

De­fi­niția fru­mu­seții O ROMANȚĂ CU VORBE, OBICEIURI ȘI MA­GIE DIN SUD-VES­TUL FRA­NȚEI

National Geographic Traveller Romania - - Superlative Culturale - Fo­to: GUNNAR KNECHTEL Text: KIMBERLEY LOVATO

Poa­te nu e chiar așa, dar afir­mația are o fă­râmă de ade­văr li­te­ral. Cu­vântul fra­nțu­zesc amo­ur vi­ne de la ameur din oc­ci­ta­nă, ve­che lim­bă ro­ma­ni­că do­mi­nan­tă odi­ni­oa­ră în re­gi­u­ne. Poa­te nu era ca­zul să mă mir că m-am îndră­gos­tit până pes­te cap de re­gi­u­nea ace­as­ta din sud-ves­tul Fra­nței. Iu­besc ire­me­dia­bil și la ne­bu­nie tot ce ți­ne de ea: pește­ri­le preis­to­ri­ce, cas­te­le­le ca din bas­me și lo­cal­ni­cii sta­tor­nici, ca­re încă o nu­mesc Péri­gord, cum i se spu­nea înain­te de re­bo­te­za­rea pro­vin­ci­i­lor is­to­ri­ce ale ță­rii în tim­pul Re­vo­luți­ei fran­ce­ze.

Ca mul­te po­vești de dra­gos­te, și a mea a înce­put cu cu­vin­te. Omul meu de ba­ză pen­tru între­bări le­ga­te de Péri­gord și de lim­bă es­te Ro­land Ma­no­u­vri­er, ca­re fa­ce îngheța­tă ar­ti­za­na­lă și pe ca­re l-am cu­nos­cut în 2006. Mi-a co­rec­tat fran­ce­za de atâtea ori, încât îi spun mon prof.

Îl gă­sesc la fa­bri­ca lui izo­la­tă lângă sa­tul St.-Ge­niès, el însuși izo­lat, un­de își pro­du­ce îngheța­ta cu aro­me ne­o­bișnu­i­te din in­gre­di­en­te lo­ca­le (brânză de ca­pră, foie gras, cas­ta­ne). Ul­ti­ma lui ob­se­sie es­te cris­ta­li­za­rea de tran­da­firi, vi­o­le­te, ia­so­mie și alte flori, con­ser­va­te prin­tr-un pro­ces bre­ve­tat ca­re le păs­tre­a­ză pro­pri­e­tăți­le or­ga­no­lep­ti­ce și es­te­ti­ce. Cu o par­te din ele fa­ce îngheța­tă, dar ma­jo­ri­ta­tea le tri­mi­te pa­ti­se­ri­lor și res­tau­ran­te­lor din lu­mea între­a­gă. Su­nă foar­te cos­mo­po­lit, dar

Ma­no­u­vri­er se de­cla­ră un di­no­zaur bă­trân din

Péri­gord (îi amin­tesc că avem ace­e­ași vârstă), cu ră­dă­cini la fel de adânc înfip­te în so­lul rod­nic al zo­nei ca ale ste­ja­ri­lor ca­re îi dau preți­oa­se­le tru­fe ne­gre. De când ne-am vă­zut ul­ti­ma oa­ră, fi­ii lui s-au mu­tat cu ser­vi­ci­ul în orașe mai mari, dar e con­vins că vor re­ve­ni.

„Tre­bu­ie să pleci ca să îți dai se­a­ma ce no­roc avem să trăim în pa­ra­di­sul de aici”, îmi spu­ne.

Sunt de acord cu el că Dor­dog­ne e un co­lț de rai, dar nu se poa­te spu­ne că nu e bă­tu­tă de tu­riști. Încer­cați nu­mai să gă­siți un loc de par­ca­re în Sar­lat sau să închi­riați un caiac pe Dor­dog­ne într-o zi de va­ră. Și nici nu se poa­te spu­ne că îi lip­sește ra­fi­na­men­tul. Are no­uă res­tau­ran­te cu ste­le Mi­che­lin, mai mul­te ho­te­luri se­lec­te, te­re­nuri de golf și 15 si­turi din Pa­tri­mo­ni­ul Mon­dial UNESCO. Dar, având în ve­de­re că în 2017 Fra­nța a avut 87 de mi­li­oa­ne de vi­zi­ta­tori, re­la­ti­va pus­ti­e­ta­te es­te de de­par­te cel mai lu­xos atu al re­gi­u­nii.

Iau prânzul cu Ma­no­u­vri­er la Archam­be­au, res­tau­ran­tul ce poar­tă nu­me­le fa­mi­li­ei ca­re îl deți­ne de pa­tru ge­ne­rații, în să­tu­cul cât o nu­că nu­mit Tho­nac. Ma­no­u­vri­er i-a cu­nos­cut pe bu­ni­cii lui Gu­il­lau­me și Be­noît, ca­re îl con­duc acum. Cei doi îl sa­lu­tă ca pe un fra­te de mult ră­tă­cit și ne așa­ză la o ma­să afa­ră, sub un co­pac cu co­roa­na bo­ga­tă. Mânca­rea de aici îi amin­tește lui Ma­no­u­vri­er de

cum gă­tea bu­ni­ca lui.

— Ca­re era spe­cia­li­ta­tea ei? îl întreb.

— Bu­nă­ta­tea.

— Mă re­fer la bu­că­tă­rie, spun eu.

— Da, bu­nă­ta­tea. In­gre­di­en­te din gră­di­nă și rețe­te tra­diți­o­na­le, gă­ti­te cu gri­jă și împă­rți­te și cu pri­e­te­nii, și cu străi­nii. Asta înse­am­nă bu­nă­ta­te, non?

În cu­vin­te­le lui se împle­tește tot ce îmi pla­ce în Dor­dog­ne – au­ten­ti­ci­ta­tea, ge­ne­ro­zi­ta­tea și mai ales loia­li­ta­tea față de vre­mu­ri­le tre­cu­te.

Iar în Péri­gord cu­vin­te­le sunt im­por­tan­te. În 1854, lau­re­a­tul No­bel Frédéric Mis­tral a con­tri­bu­it la înfi­i­nța­rea aso­ciați­ei li­te­rar-cul­tu­ra­le Féli­bri­ge, pen­tru con­ser­va­rea, apă­ra­rea și pro­mo­va­rea lim­bii oc­ci­ta­ne, sau lan­gue d’oc, împreu­nă cu di­ver­se­le ei dia­lec­te, prin­tre ca­re pro­ven­sa­la. Între se­co­le­le al X-lea și al XV-lea era lim­bă li­te­ra­ră, vor­bi­tă la sca­ră lar­gă în Occi­ta­nia, zo­na is­to­ri­co-ge­o­gra­fi­că în ca­re sunt cu­prin­se su­dul Fra­nței, Mo­na­co, nord-estul Spa­ni­ei și nord-ves­tul Ita­li­ei. Occi­ta­na a ră­mas lim­ba co­ti­dia­nă a Péri­gor­du­lui până în se­co­lul al XX-lea. Ast­fel se ex­pli­că, în par­te, fe­no­me­nul nu­mit La Féli­brée.

E ZI DE SĂR­BĂ­TOA­RE. Sub ce­rul de sa­fir și ghir­lan­de­le de flori de hârtie, ele­vii se foi­esc în fața apa­ra­te­lor fo­to ale pă­ri­nți­lor afec­tu­oși. Căl­du­ra e nei­er­tă­toa­re, iar soa­re­le ba­te pes­te bo­ne­te­le al­be și eșar­fe­le ca niște ban­da­ne sta­co­jii, pur­tând bla­zo­nul cru­cii he­ral­di­ce gal­be­ne și cu­vântul „Péri­gord”. Un grup de fe­mei cu fus­te lun­gi, blu­ze cu gu­ler de dan­te­lă și bo­ne­te se iau de brațe și for­me­a­ză un dans în cerc, împreu­nă cu băr­bați în ne­gru din cap până-n pi­ci­oa­re, cu pă­lă­rii ca­re amin­tesc puțin de Stet­son. „Noi, cei din Péri­gord, ți­nem foar­te mult la ți­nu­tul și la spe­ci­fi­cul nos­tru, dar în ace­lași timp sun­tem cu ade­vă­rat pri­mi­tori”, spu­ne Je­an Bon­ne­fon, oc­ci­ta­nist de­vo­tat. „Do­va­dă es­te La Féli­brée.”

Mai au­zi­sem de-a lun­gul ani­lor de La Féli­brée, vă­zu­sem ră­mășițe­le flo­ra­le ale săr­bă­to­rii anua­le atârnând pes­te sa­te, dar nu par­ti­ci­pa­sem ni­ci­o­da­tă. Acum, Bon­ne­fon, mem­bru al co­mi­te­tu­lui or­ga­ni­za­tor al fes­ti­va­lu­lui din sa­tul St.-Cy­pri­en, îmi ara­tă ce am ra­tat.

„Es­te o zi ca­re oma­gia­ză ră­dă­ci­ni­le oc­ci­ta­ne ale lo­cal­ni­ci­lor și o oca­zie pen­tru cei nou-veniți în re­gi­u­ne să ne înțe­le­a­gă cul­tu­ra”, spu­ne el.

La Féli­brée a de­bu­tat în 1903, în sa­tul Ma­reu­il, iar de atunci oda con­vi­via­lă înă­lța­tă lim­bii și moște­ni­rii oc­ci­ta­ne și-a de­pla­sat de 98 de ori pom­pa și fas­tul în câte un sat din Péri­gord în pri­ma du­mi­ni­că din iu­lie (cu o între­ru­pe­re de șa­se ani în tim­pul ce­lui de-al Doi­lea Răz­boi Mon­dial). Es­te o co­me­mo­ra­re co­lec­ti­vă și o re­vi­ta­li­za­re a unei is­to­rii lun­gi, cu eveni­men­te ca înmâna­rea chei­lor de că­tre pri­mar aso­ciați­ei or­ga­ni­za­toa­re, o sluj­bă re­li­gi­oa­să, pa­ra­da și un fes­tin fa­mi­lial nu­mit la tau­la­da. În 2018 i-a fost gaz­dă St.-Cy­pri­en, aflat la aproa­pe 130 km est de Bor­de­aux.

În 2019, a o su­ta ediție va fi or­ga­ni­za­tă de orașul Péri­gueux.

BON­NE­FON S-A NĂS­CUT ÎN BER­GE­RAC și a cres­cut în Sar­lat, dar pă­ri­nții lui erau din St.-Cy­pri­en. Fos­tul om de ra­dio și te­le­vi­zi­u­ne ara­tă ca un Paul McCar­tney cu pă­rul ar­gin­tiu – față blândă, ochi du­i­oși, vo­ce li­ri­că – și nu pu­tem să înain­tăm un me­tru fă­ră să dea ci­ne­va mâna cu el sau să fa­că schimb de să­ru­turi pe obraz, ce­ea ce nu îl de­ran­je­a­ză de­loc. Are cu el un dis­curs im­pri­mat, scris în oc­ci­ta­nă, pe ca­re ur­me­a­ză să-l su­sți­nă. Îi spun în glu­mă că în en­gle­ză i s-ar spu­ne „to­tal rock star”.

Se pa­re că nu mă înșel prea ta­re. Bon­ne­fon es­te de 40 de ani so­lis­tul unei for­mații oc­ci­ta­ne pe nu­me Pei­ra­gu­da; scrie și cântă în lim­ba ace­as­ta pe ca­le de dis­pa­riție. La fel ca tru­ba­du­rii, po­ves­ti­to­rii și ac­to­rii me­di­e­va­li ca­re ră­tă­ce­au pe con­ti­nent și încântau cu­rți­le Eu­ro­pei, Bon­ne­fon es­te un mu­zi­cant no­mad mo­dern, ca­re stră­ba­te re­gi­u­nea pen­tru a per­pe­tua tra­diți­i­le ora­le ale stră­moși­lor. A învățat occi­ta­na de la pă­ri­nți și bu­nici,

ca­re o vor­be­au aca­să. Dar a cres­cut în anii ’50 și ’60, când era ile­gal să o pre­dai sau să o vor­bești în șco­li­le fran­ce­ze, ce­ea ce a împins-o la pe­ri­fe­ria lin­gvis­ti­că. Bon­ne­fon spu­ne că, la 24 de ani, și-a dat se­a­ma că era le­gat de o lim­bă și o cul­tu­ră bo­ga­te, dar în pe­ri­col de dis­pa­riție. A ho­tă­rât să-și fa­că o for­mație și să par­ti­ci­pe la eveni­men­te ca La Féli­brée, cea mai ma­re săr­bă­toa­re de acest fel din re­gi­u­ne. Atra­ge apro­xi­ma­tiv 20.000 de oa­meni, dar mu­lți­mea nu pa­re ni­ci­o­da­tă apă­să­toa­re.

Fi­ul lui Bon­ne­fon, Pas­cal, și el mu­zi­cian și ba­la­dist, a venit în piața ma­re să-i cânte o se­re­na­dă re­gi­nei fes­ti­va­lu­lui. Ca niște fani, ne gă­sim un loc în față, în stânga sce­nei, și ur­mă­rim o fa­tă de cel mult 20 de ani, cu fus­tă până aproa­pe de glez­ne și bo­ne­tă, cum ră­su­cește o um­bre­luță de soa­re și se le­a­gă­nă în rit­mul du­i­os al lui Pas­cal. Nu înțe­leg de­cât un cu­vânt-do­uă din ver­su­ri­le în oc­ci­ta­nă, o sa­la­tă de si­la­be și su­ne­te ca­re se­a­mă­nă cu fran­ce­za, spa­ni­o­la, ita­lia­na și ca­ta­la­na.

„O cântă foar­te fru­mos, dar nu prea o vor­bește”, spu­ne Bon­ne­fon. „O știe mai puțin de­cât mi­ne. Eu o știu mai puțin de­cât ta­ta, ca­re o știa mai puțin de­cât ta­tăl lui. Ne­poții mei știu că exis­tă lim­ba asta, dar ni­ci­u­nul nu o vor­bește frec­vent. Mă tem că n-au s-o mai învețe.”

Cât e zi­ua de lun­gă, aud bon­jorn, adi­că „bu­nă”, ben­ven­gu­da, adi­că „bun-venit”, și en­can­tat, adi­că „încântat de cu­noști­nță”. Aflu că, pe lângă amo­ur, și alte cu­vin­te fra­nțu­zești co­mu­ne își da­to­re­a­ză exis­te­nța oc­ci­ta­nei: bo­u­il­la­bais­se de la bol­hir (a fi­er­be) și abais­sar (a scă­dea); și ai­o­li, de la alh (us­tu­roi) și òli (ulei).

Cu cât ne apro­pi­em de ini­ma sa­tu­lui, cu atât se înde­sesc ghir­lan­de­le de flori și de­co­rați­u­ni­le. Ele­vii s-au ri­si­pit cu fa­mi­li­i­le, să va­dă fe­mei­le cum fac dan­te­lă cu mo­soa­re de lemn și fi­re ca pânza de păian­jen. Dea­su­pra ca­pe­te­lor flu­tu­ră su­te de mii de flori de plas­tic și hârtie în cu­lori vii, cu lun­gi­mea to­ta­lă de pes­te 55 km, atârna­te între clă­diri de pia­tră mi­e­rie, prin­se de ghi­ve­ce pli­ne cu mușca­te și ră­su­ci­te pe fe­li­na­re bo­gat or­na­men­ta­te. De­co­rați­u­ni­le aces­tea flo­ra­le sunt tră­să­tu­ra vi­zua­lă dis­tinc­ti­vă a fes­ti­va­lu­lui.

Be­au o ca­fea cu Bon­ne­fon și îl întreb da­că cu­vântul „féli­brée” înse­am­nă ce­va sau da­că e pur și sim­plu nu­me­le săr­bă­to­rii. Spre sur­prin­de­rea mea, nu are un răs­puns cert. Spu­ne că o po­si­bi­lă ori­gi­ne ar fi po­e­tul Mis­tral și so­ci­e­ta­tea Féli­bri­ge.

Îi pro­pun o de­fi­niție pe ca­re am au­zit-o acum câte­va zi­le de la pri­e­te­nul meu Ma­no­u­vri­er, că­ru­ia îi spu­se­sem că voiam să merg la fes­ti­val. El era de pă­re­re că nu se pu­tea să îl ra­tez și cre­dea în im­por­ta­nța aces­tor oca­zii ca­re oma­gia­ză vre­muri apu­se. Ma­no­u­vri­er îmi spu­se­se că „Féli­brée” vi­ne de la fée (zână) și li­bérée (eli­be­ra­tă), iar mie de­fi­niția mi se pă­ru­se ab­so­lut plau­zi­bi­lă. Dar Bon­ne­fon îmi râde în nas cu toa­tă ama­bi­li­ta­tea. Sunt puțin de­za­mă­gi­tă. Ima­gi­nea dia­fa­nă cu spi­ri­duși gin­gași zbu­rând pes­te flo­ri­le fes­ti­va­lu­lui, pur­tându-i pe ari­pi po­e­zi­i­le

și cânte­ce­le de iu­bi­re și dor, se po­tri­vea ta­re bi­ne cu pei­sa­jul pre­să­rat cu cas­te­le din Péri­gord.

Apoi ur­mez împreu­nă cu Bon­ne­fon o pa­ra­dă de mu­zi­can­ţi în cos­tu­me, pe sub un tu­nel de flori ca de gli­ci­nă. Bat în to­be, plia­ză acor­de­oa­ne și strâng ca­bret­tes, niște in­stru­men­te des întâlni­te, ase­mă­nă­toa­re cu cim­poi­ul. Înain­tăm încet spre pi­e­sa de re­zis­ten­ţă a fes­ti­va­lu­lui, tau­la­da de prânz ser­vi­tă în fos­ta us­că­to­rie de tu­tun a sa­tu­lui. Su­te de oa­meni se strâng cot la cot la me­se­le co­mu­ne, încon­ju­ra­te de fres­ce. Cel pu­ţin o su­tă dau pe di­na­fa­ră și se așa­ză afa­ră, sub un cort. Bon­ne­fon spu­ne că s-au vândut 700 de bi­le­te, dar e de pă­re­re că au venit vreo 750 de oa­meni. Se mai aduc me­se și, din câte văd, ni­meni nu e lă­sat de­o­par­te. Ne gă­sim loc lângă un fra­te și o so­ră de 30 și ce­va de ani din Bor­de­aux, veni­ţi la che­ma­rea bu­ni­cii lor, ca­re stă la câte­va sa­te și s-a așe­zat la altă ma­să, cu ve­ci­nii. La fel ca mi­ne, sunt la pri­ma lor tau­la­da.

Bon­ne­fon dis­pa­re și se întoar­ce cu ne­ce­sa­rul: far­fu­rii, pa­ha­re și o sti­clă de vin roșu de Ber­ge­rac, înlo­cu­i­tă cu­rând de alta și apoi de alta. Într-un târziu, ni se ser­vesc fe­lu­ri­le re­pre­zen­ta­ti­ve pen­tru Péri­gord: con­fit de ca­nard (pul­pă de ra­ţă) și en­chaud (spe­cia­li­ta­te lo­ca­lă cu porc), brânză de ca­pră cu nuci și, în ci­u­da ză­pușe­lii, un cas­tron cu su­pă al­bă de us­tu­roi, nu­mi­tă to­u­rin blan­chi. Când îl go­lesc, Bon­ne­fon îmi toar­nă în el pu­ţin vin și mă înva­ţă ar­ta lo­ca­lă fai­re cha­brol, in­stru­in­du-mă să ri­dic cas­tro­nul și să sorb zgo­mo­tos li­chi­dul ră­mas. Bon­ne­fon zâmbește. „Acum ești de-a noas­tră”, spu­ne el, ri­di­cându-și cas­tro­nul la gu­ră.

Din­co­lo de in­ten­ţi­i­le po­e­tu­lui Mis­tral, înţe­leg mai bi­ne ca ni­ci­o­da­tă de ce es­te ne­ce­sa­ră La Féli­brée. Într-o lu­me tot mai mi­că, în ca­re tot mai mul­ţi că­lă­tori stră­bat glo­bul în cău­ta­re de ex­pe­ri­en­ţe au­ten­ti­ce, iar oa­me­nii din lo­curi ca aces­ta acu­mu­le­a­ză tot mai mul­te re­sen­ti­men­te fi­in­dcă își văd ca­se­le lă­sând loc trep­tat ma­ga­zi­ne­lor de su­veni­re și sel­fie stic­kuri, Péri­gor­dul es­te ho­tă­rât și încă­pă­ţânat să nu ajun­gă „aco­lo”.

Dim­po­tri­vă, sunt in­vi­ta­tă la o ma­re pe­tre­ce­re „péri­go­ur­di­ne”, împo­do­bi­tă cu ghir­lan­de co­lo­ra­te, și pu­să la ma­sa fa­mi­li­ei, un­de un­chi­ul glu­meţ mă la­să să be­au vin din cas­tron. Ni­ci­o­da­tă nu m-am sim­ţit mai ca aca­să – și nici mai îndră­gos­ti­tă de Dor­dog­ne.

Du­pă ple­ca­re, mă gândesc zi­le între­gi la cu­vântul „féli­brée” și până la ur­mă îi gă­sesc o de­fi­ni­ţie mul­ţu­mi­toa­re. Féli­bré (cu un sin­gur e) înse­am­nă învă­ţă­cel, adept, un nou tru­ba­dur, un scri­i­tor în oc­ci­ta­nă, un mem­bru al so­ci­e­tă­ţii Féli­bri­ge.

Preţ de o zi de iu­lie, am de­venit și eu toa­te ce­le de mai sus. În ini­mă. În min­te. Și în cu­vin­te.

Fran­co­fi­la KIMBERLEY LOVATO ( @kim­ber­ley­lo­va­to) lo­cu­i­ește în San Fran­cis­co, dar și-a lă­sat ini­ma în Péri­gord. Fo­to­gra­ful ger­man GUNNAR KNECHTEL ( @gun­nar­kne­chtel) trăi­ește în Bar­ce­lo­na și es­te la pri­mul ar­ti­col pen­tru Tra­ve­ler.

Un păun um­blă prin fața cas­te­lu­lui Mar­queys­sac, con­stru­it chiar înain­tea Re­vo­luți­ei fran­ce­ze. Fos­tul co­nac aris­to­crat are una din­tre ce­le mai fru­moa­se ve­deri pes­te Va­lea Dor­dog­ne.

Piața din Sar­lat (stânga) se ți­ne tot anul, mi­er­cu­rea și sâmbă­ta; la Vi­eux Lo­gis, ho­tel-res­tau­rant Re­laix & Châte­aux din Trémo­lat, se ser­vesc me­se dis­tin­se cu ste­le Mi­che­lin, pre­cum cea de de­de­subt, cu vițel și tru­fe.

Nuci (de­de­subt) de la fer­ma de a cin­cea ge­ne­rație Les Ver­gers de la Gu­il­lou și gâște (dre­ap­ta) de la Ca­ba­nes du Breu­il. Amândo­uă fer­me­le se pot vi­zi­ta. Re­gi­u­nea es­te ce­le­bră pen­tru foie gras.

Châte­au de Cas­tel­naud do­mi­nă Râul Dor­dog­ne și găz­du­i­ește tot anul eveni­men­te in­te­rac­ti­ve, de fa­mi­lie, des­pre viața me­di­e­va­lă. Tot aici se află Mu­zeul Răz­boi­u­lui Me­di­e­val.

Ho­te­lul-res­tau­rant Le Mo­u­lin de l’Abbaye, din Bran­tôme, stră­lu­cește în amurg. Une­le ca­me­re sunt ame­na­ja­te într-o fos­tă moa­ră de pe Râul Dron­ne.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.