Cu aparatul foto în Parcul Național Cozia. Text și foto: Gabriel Șerban

Cu aparatul foto în Parcul Național Cozia

E singurul lucru pe care îl detest la fotografia de wildlife – orele imposibile la care trebuie să te trezești. Pe lângă asta, totul e un fleac. Pe geam, aurora răsăritului care e încă departe a transformat cerul într-un tablou de Roerich. Vântul, care a făcut să scârțâie cabana din toate încheieturile peste noapte, acum biciuie pădurea și în curând și pe noi. Trebuie să coborâm spre locurile de păscut ale caprelor negre și sperăm că le vom prinde la primele raze.

Iată-ne deci prin nămeți mari, brăzdați de urmele nocturne ale animalelor, urme care spun mereu povești tăcute. Aici, o vulpe a mirosit ceva, după care s-a întors degrabă spre pădure, colo, un câine rătăcit, un mistreț cu ai lui pe o potecuță aglomerată de copite, un șoricel ușor a fugit mărunt peste zăpada moale, poate urmărit de sus de ochii vreunui huhurez. Dar acum nimic nu mai mișcă. Îmi imaginez cum sub stratul gros, în găuri subterane, stau aproape moarte șopârlele de munte care vara mișună prin jnepeniș.

Câteva puncte negre pe o stâncă departe. Pornim spre ele. Sunt caprele care stau adunate, zgribulite încă. Până le ajungem, încep să se dezmorțească în lumina zorilor. Oltul se întrezărește departe, jos, prin cețuri înghețate. Brazii lungesc umbre albastre pe zăpadă. Câteva forfecuțe ciripesc din ciocurile încălecate. Aici, pe stânci, singurele urme sunt ale noastre și copitele alpiniștilor noștri patrupezi care deja ne-au văzut de la mare distanță, dar nu se sinchisesc să plece. De regulă, ne vor lăsa suficient de aproape dacă au obstacole între noi și ele pe care știu că nu le-am putea trece. Saltă pe stânci imposibile, în vreme ce noi abia ne târâm prin zăpadă. Au cu ele un ied nu foarte mic și stau răsfirate în cete pe pereții verticali. Ceva mai departe, un țap singuratic se retrage masiv în etajul coniferelor. Uitându-mă la ele îmi amintesc că numele Muntelui Cozia ar veni, după unii, din slavul „koza” – capră. O altă posibilă origine ar fi cea cumană sau pecenegă, pentru că mănăstirea ctitorită de Mircea cel Bătrân s-a numit Nucet înainte de Cozia, iar „koz” ar însemna „nucă”. Însă azi, cea slavă îmi e cumva mai apropiată.

Mă scot din reverie câțiva corbi zgomotoși care s-au adunat pe niște stânci ascuțite botezate Colții Foarfecei. Strânși în număr mare, se joacă purtați de curenți ori poate au venit să consume vreun stârv nevăzut prăvălit în vreo vale. Aripile lor sună tare, ca vântul prin brazi, și siluetele lor cernite se profilează frumos pe Făgărașul plin de zăpadă. Caprele dispar după un vârf. Tot efortul a meritat și ne-au permis să stăm puțin cu ele în lumea lor, să le privim în ochi de la aceeași înălțime. Dar adevărul e că piscurile le aparțin și aici, sus, noi nu vom fi niciodată decât trecători.

CEASUL SUNĂ DE TREZIRE ȘI AM IMPRESIA CĂ ABIA M-AM CULCAT.