Cu apa­ra­tul fo­to în Par­cul Nați­o­nal Co­zia. Text și fo­to: Ga­bri­el Șer­ban

Cu apa­ra­tul fo­to în Par­cul Nați­o­nal Co­zia

National Geographic Traveller Romania - - Sumar -

E sin­gu­rul lu­cru pe ca­re îl de­test la fo­to­gra­fia de wil­dli­fe – ore­le im­po­si­bi­le la ca­re tre­bu­ie să te tre­zești. Pe lângă asta, to­tul e un fle­ac. Pe ge­am, au­ro­ra ră­să­ri­tu­lui ca­re e încă de­par­te a tran­sfor­mat ce­rul într-un ta­blou de Ro­e­ri­ch. Vântul, ca­re a fă­cut să scârțâie ca­ba­na din toa­te închei­e­tu­ri­le pes­te noap­te, acum bi­ci­u­ie pă­du­rea și în cu­rând și pe noi. Tre­bu­ie să co­bo­râm spre lo­cu­ri­le de păs­cut ale ca­pre­lor ne­gre și spe­răm că le vom prin­de la pri­me­le ra­ze.

Ia­tă-ne deci prin nă­meți mari, brăz­dați de ur­me­le noc­tur­ne ale ani­ma­le­lor, ur­me ca­re spun me­reu po­vești tă­cu­te. Aici, o vul­pe a mi­ro­sit ce­va, du­pă ca­re s-a întors de­gra­bă spre pă­du­re, co­lo, un câi­ne ră­tă­cit, un mis­treț cu ai lui pe o po­te­cuță aglo­me­ra­tă de co­pi­te, un șo­ri­cel ușor a fu­git mă­runt pes­te ză­pa­da moa­le, poa­te ur­mă­rit de sus de ochii vreu­nui hu­hu­rez. Dar acum ni­mic nu mai mișcă. Îmi ima­gi­nez cum sub stra­tul gros, în găuri sub­te­ra­ne, stau aproa­pe moar­te șo­pârle­le de mun­te ca­re va­ra mișu­nă prin jne­pe­niș.

Câte­va punc­te ne­gre pe o stâncă de­par­te. Por­nim spre ele. Sunt ca­pre­le ca­re stau adu­na­te, zgri­bu­li­te încă. Până le ajun­gem, încep să se dez­mo­rțe­as­că în lu­mi­na zo­ri­lor. Oltul se între­ză­rește de­par­te, jos, prin cețuri îngheța­te. Bra­zii lun­gesc um­bre al­bas­tre pe ză­pa­dă. Câte­va for­fe­cuțe ci­ri­pesc din ci­o­cu­ri­le încă­le­ca­te. Aici, pe stânci, sin­gu­re­le ur­me sunt ale noas­tre și co­pi­te­le al­pi­niști­lor noștri pa­tru­pe­zi ca­re de­ja ne-au vă­zut de la ma­re dis­ta­nță, dar nu se sin­chi­sesc să ple­ce. De re­gu­lă, ne vor lă­sa su­fi­ci­ent de aproa­pe da­că au ob­sta­co­le între noi și ele pe ca­re știu că nu le-am pu­tea tre­ce. Sal­tă pe stânci im­po­si­bi­le, în vre­me ce noi abia ne târâm prin ză­pa­dă. Au cu ele un ied nu foar­te mic și stau răs­fi­ra­te în ce­te pe pe­reții ver­ti­ca­li. Ce­va mai de­par­te, un țap sin­gu­ra­tic se re­tra­ge ma­siv în eta­jul co­ni­fe­re­lor. Ui­tându-mă la ele îmi amin­tesc că nu­me­le Mun­te­lui Co­zia ar ve­ni, du­pă unii, din sla­vul „ko­za” – ca­pră. O altă po­si­bi­lă ori­gi­ne ar fi cea cu­ma­nă sau pe­ce­ne­gă, pen­tru că mă­năs­ti­rea cti­to­ri­tă de Mir­cea cel Bă­trân s-a nu­mit Nu­cet înain­te de Co­zia, iar „koz” ar însem­na „nu­că”. Însă azi, cea sla­vă îmi e cum­va mai apro­pia­tă.

Mă scot din re­ve­rie câți­va cor­bi zgo­mo­toși ca­re s-au adu­nat pe niște stânci as­cuți­te bo­te­za­te Co­lții Foar­fe­cei. Strânși în nu­măr ma­re, se joa­că pur­tați de cu­re­nți ori poa­te au venit să con­su­me vreun stârv ne­vă­zut pră­vă­lit în vreo va­le. Ari­pi­le lor su­nă ta­re, ca vântul prin bra­zi, și si­lue­te­le lor cer­ni­te se pro­fi­le­a­ză fru­mos pe Fă­gă­rașul plin de ză­pa­dă. Ca­pre­le dis­par du­pă un vârf. Tot efor­tul a me­ri­tat și ne-au per­mis să stăm puțin cu ele în lu­mea lor, să le pri­vim în ochi de la ace­e­ași înă­lți­me. Dar ade­vă­rul e că pis­cu­ri­le le apa­rțin și aici, sus, noi nu vom fi ni­ci­o­da­tă de­cât tre­că­tori.

CE­A­SUL SU­NĂ DE TREZIRE ȘI AM IM­PRE­SIA CĂ ABIA M-AM CULCAT.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.