Fața ne­vă­zu­tă a ca­pi­ta­lei Aus­tri­ei – din­co­lo de Si­si, șnițel, ștru­del. Text: Că­tă­lin Gru­ia

Din­co­lo de Si­si, șnițel, ștru­del

National Geographic Traveller Romania - - Sumar -

Lo­cal­ni­cii sunt mândri de ea, dar nu vor să-și la­se orașul să de­vi­nă o cu­tie de bom­boa­ne, pe cât de fru­moa­să, pe atât de scum­pă (cum sunt ma­jo­ri­ta­tea lo­cu­ri­lor su­per­tu­ris­ti­ce). Ba dim­po­tri­vă! În tot ce­ea ce fac, îmi par niște co­pii re­be­li ca­re se joa­că cu bi­ju­te­ri­i­le co­roa­nei – cu cât mai preți­oa­se, cu atât mai no­nșa­lant.

Anul aces­ta, când se împli­nesc 100 de ani de la de­zin­te­gra­rea im­pe­ri­u­lui lor, e la or­di­nea zi­lei o întoar­ce­re la tra­diții, dar în in­ter­pre­tări mo­der­ne.

Că­să­to­ri­i­le stra­te­gi­ce și una din­tre ce­le mai bu­ne bi­ro­crații din lu­me au fost ar­me­le ire­zis­ti­bi­le prin ca­re s-a clă­dit Cur­tea de la Viena. Încli­nația de a mi­za mai de­gra­bă pe as­cuți­mea mi­nții de­cât pe fo­rța pa­loșu­lui e încă foar­te vie în ca­pi­ta­la ca­re vene­re­ză ce­nușa im­pe­ri­u­lui ca sub­strat fer­til pen­tru se­mi­nțe­le unor tren­duri ge­ne­roa­se pe ca­re le plan­te­a­ză și im­ple­men­te­a­ză pen­tru ur­mă­to­rul se­col.

Înain­te de Pri­mul Răz­boi Mon­dial, Viena era unul din­tre ce­le mai mari orașe ale lu­mi, un po­lis mul­ti­cul­tu­ral, hi­brid, te­a­tral, cu pes­te do­uă mi­li­oa­ne de lo­cu­i­tori din­tre ca­re doar ju­mă­ta­te de lim­bă ger­ma­nă. Du­pă aproa­pe un se­col de con de um­bră, de când și-a re­des­co­pe­rit vo­cația ge­o­gra­fi­că de răs­cru­ce de lu­mi, de me­dia­tor cul­tu­ral între efi­ci­e­nța nor­du­lui și la joie de vi­vre a su­du­lui, Viena e pe ca­le să re­vi­nă la glo­ria vre­mu­ri­lor de aur. An de an are o crește­re con­stan­tă, dar tot de mo­dă ve­che: sus­te­na­bi­lă, len­tă, ni­ci­o­da­tă is­te­ri­că, de do­uă ci­fre.

Câte­va ora­şe îşi dis­pu­tă onoa­rea de a fi cen­trul Eu­ro­pei: Su­cho­wo­la în Po­lo­nia, Hil­dwein­sreuth în Ba­va­ria, Ra­chi­ev în Ucrai­na, Kra­hu­le în Slo­va­cia, Frauen­krchen în Bur­gen­land. Şi mai e Viena – trânda­va, fru­moa­sa, nease­mu­i­ta, in­ven­ta­toa­rea aces­tui echi­li­bru viu între mun­că și bani, între in­to­le­ra­nță și mul­ti­cul­tu­ra­li­ta­te, între or­ga­ni­za­re și dis­tra­cție, ne­go­ci­e­re bal­ca­ni­că și le­gi­ta­te ger­ma­nă, între ino­vație și tra­diție.

Iar azi, în acest al doi­lea im­pe­riu al său, cel de ade­zi­u­ne be­ne­vo­lă la va­lori și fas­ci­nație tu­ris­ti­că, tur­nan­te­le de dez­vol­ta­re ale noii aris­to­crații roșii a Vi­e­nei sunt cul­tul lu­cru­lui bi­ne fă­cut, pu­te­rea exem­plu­lui și in­ves­tiția în pro­pri­ii ce­tățeni, prin edu­cație, să­nă­ta­te, tran­sport pu­blic, spații ver­zi, lo­cu­i­nțe sub­venți­o­na­te.

„Pen­tru tu­riști – doar toa­le­te și ho­te­luri, res­tul fă-o pen­tru ce­tățe­nii tăi”, bra­va în oc­tom­brie, pe ju­mă­ta­te pro­vo­ca­tor, pe ju­mă­ta­te în glu­mă, Nor­bert Ket­tner, di­rec­tor al Vi­en­na To­u­rist Board. Are drep­ta­te, ca­li­ta­tea vi­eții atra­ge ca un mag­net.

„Când am venit de la Lon­dra mi se pă­rea că în Viena to­tul se mișcă cu înce­ti­ni­to­rul”, spu­ne Jas­per Sharp, cu­ra­tor șef-ad­junct la Se­cția de Ar­tă Mo­der­nă și Con­tem­po­ra­nă de la Kun­sthis­to­ris­ches Mu­seum. „Dar am ajuns să des­co­păr că, de fapt, aces­ta e un ritm nor­mal pen­tru om și că tim­pul e cel mai ma­re lux din lu­me, de ne­gă­sit în alte me­ga­lo­po­li­suri, un­de lu­mea e într-o con­ti­nuă cur­să con­tra cro­no­me­tru. Aici ai fan­tas­ti­ca sen­zație că poți să trăi­ești ca la ța­ră într-una din­tre ce­le mai mari ca­pi­ta­le eu­ro­pe­ne.”

„În plus, avem și lu­xul spați­u­lui, trăim pe o sce­nă is­to­ri­că”, adau­gă ex­per­ta în de­sign și ar­hi­tec­tu­ră, Lil­li Hol­lein, di­rec­toa­re și co­fon­da­toa­re a Vi­en­na De­sign We­ek.

NOBLESSE OBLIGE!

În că­mașa de fo­rță a unui oraș foar­te cău­tat, ado­rat, iu­bit la ne­bu­nie, la fel ca într-un vul­can un­de clo­co­tește mag­ma unor me­ga-re­sur­se, se acu­mu­le­a­ză ne­voi și pre­si­uni enor­me de a fi ori­gi­nal. Altmin­teri nu poți ieși la su­pra­față. Însă eru­pți­i­le prin co­nul sco­bit al bu­nu­lui-gust vi­e­nez tind să ai­bă efec­te me­mo­ra­bi­le.

E și ca­zul So­fi­te­lu­lui, cu na­sul său pe sus pe de­plin asu­mat, până la eta­jul 18. Ho­tel lu­xos, fă­ră îndoia­lă, dar non­con­for­mist,

re­bel, ce spar­ge ti­pa­re­le cu plă­ce­rea unui co­pil ca­re se joa­că cu co­le­cția de po­rțe­la­nuri a bu­ni­cuței Si­si. S-a stră­du­it să ia­să în evi­de­nță și s-a im­pus ca un ade­vă­rat lan­dmark al Vi­e­nei. Și pe cât de ma­re și de înalt, pe atât e de plin! Cel puțin așa mi s-a pă­rut mie în zi­le­le cât am stat aici. Nu o să mai po­me­nesc de de­sign, spa sau ser­vi­cii ire­proșa­bi­le – sunt cum­va su­bînțe­le­se. Dar țin să su­bli­ni­ez că mi­cul de­jun SO e o ex­pe­ri­e­nță înă­lță­toa­re, nu doar grație bu­nă­tăți­lor din far­fu­rie, ci și pa­no­ra­mei fan­tas­ti­ce a orașu­lui vă­zut de la eta­jul 18. Iar în par­tea mai apro­pia­tă a ta­blo­u­lui, pe ma­lu­ri­le pli­ne de viață ale Do­nau­ka­nal, te poți ui­ta ca la un te­le­vi­zor li­niști­tor.

Noap­tea, ace­lași etaj cu ca­pul în nori de­vi­ne sce­na unor pe­tre­ceri ex­clu­si­vis­te și so­fis­ti­ca­te. Îmi amin­tesc o noap­te, încă tul­bu­re în min­tea mea, din ur­mă cu câți­va ani, ca­re a înce­put cu o coa­dă uriașă, jos la lift: atât de mu­lți oa­meni erau ca­re își do­re­au să bea un pa­har în ba­rul cu cea mai bu­nă ve­de­re asu­pra Vi­e­nei… www.so-vi­en­na.com

SUS PAHARUL!

Ci­ne vrea ex­pe­ri­e­nța unui heu­ri­gen mai puțin tu­ris­tic să fa­că bi­ne să tre­a­că Du­nă­rea, în Tran­sda­nu­bia. Noi am mers la pod­go­ria Christ, în Je­dler­sdorf, o su­bur­bie de mo­dă ve­che din nord-estul Vi­e­nei, să ve­dem o afa­ce­re păs­tra­tă în fa­mi­lie timp de 400 de ani. Ne-a întâmpi­nat șe­ful de azi al ca­sei, Rai­ner Christ, un ca­va­ler al stru­gu­re­lui alb, cu o sa­lo­pe­tă de lu­cru pes­te hai­ne­le scum­pe de fir­mă, doar cu o eșar­fă tră­dă­toa­re la gât, ce-i da o no­tă de șic, so­fis­ti­cat și no­nșa­lant, ca și­re­tul des­fă­cut de la adi­dașii albi din pi­ci­oa­re. Afa­ră – soa­re cu di­nți, în sa­la de sor­ta­re și pro­ce­sa­re – frig de-a bi­ne­lea. Dar și aici, într-o ha­lă in­dus­tria­lă până la ur­mă, ca în toa­tă vi­nă­ria, de altfel, se ve­dea cât de co­lo ochi­ul și ar­ta de­sig­ne­ru­lui.

Am co­bo­rât re­pe­de la adă­post în be­ci­ul uriaș, un­de re­zer­voa­re­le de oțel erau lu­mi­na­te de ne­oa­ne al­băs­trui cu ul­tra­vi­o­le­te, împo­tri­va mus­cu­liței beți­ve…

Christ are 25 de hec­ta­re de viță-de-vie, ex­clu­siv în Viena. Fa­ce în jur de 125.000 de sti­cle pe an, din­tre ca­re vreo 80% vin alb. În ul­ti­mii 10-15 ani, vi­nă­ria s-a schim­bat mult sub ba­ghe­ta lui Rai­ner. Și de când a împușcat do­uă ti­tluri de Vi­nă­ria Anu­lui în Aus­tria, lu­cru­ri­le, ex­por­tu­ri­le și prețu­ri­le au luat avânt.

Vrem ca­li­ta­te, nu can­ti­ta­te – spu­ne el. Când vi­ne vor­ba de fă­cu­tul vi­nu­lui, Aus­tria e ța­ra cu ce­le mai dra­co­ni­ce re­gu­li din lu­me. Dar cu re­zul­ta­te ex­ce­pți­o­na­le. 25% din­tre vi­nu­ri­le al­be pre­mia­te în lu­me în ul­ti­mii ani sunt aus­tri­e­ce.

La de­gus­ta­rea de trei vi­nuri al­be, zâmbe­tul reți­nut al pro­pri­e­ta­ru­lui s-a mai încăl­zit, dar vo­cea și ges­tu­ri­le i-au ră­mas la fel de cal­me și si­gu­re.

Am înce­put cu o sti­clă de 14 eu­ro de Gru­ner Vel­tli­ner din

2017. Vi­nu­ri­le vi­e­ne­ze, de pe o su­pra­față de nu­mai 660 de hec­ta­re, toa­te în in­tra­vi­lan, sunt ce­le mai scum­pe din Aus­tria. Nu era așa acum 10-15 ani, dar de când a apă­rut no­ua ge­ne­rație de oe­no­lo­gi ma­niaci ai ca­li­tății pro­du­se or­ga­nic, lu­cru­ri­le s-au schim­bat mult. Foar­te pri­e­te­nos cu mul­te fe­luri de mânca­re, fie ea aus­tria­că, eu­ro­pe­a­nă sau asia­ti­că, Gru­ner Vel­tli­ner e vi­nul din stru­gu­re­le cel mai po­pu­lar din Aus­tria. Îi mer­ge de mi­nu­ne într-un are­al de 15 km la nord și sud de Du­nă­re.

Am con­ti­nuat cu un Weis­sbur­gu­ner de 12 eu­ro, un vin cu o po­ves­te apar­te. E un proi­ect de su­flet, înce­put în ur­mă cu 20 de ani de ta­tăl lui Rai­ner ca­re, în do­ri­nța de a se întoar­ce la teh­ni­ci­le tra­diți­o­na­le de vi­ni­fi­cație, a înce­put să cu­le­a­gă și să stoar­că ex­pe­ri­men­tal o par­te din stru­guri când e Lu­nă pli­nă. Fac nu­mai 10.000 de sti­cle de vin de Lu­nă pli­nă. Și deși te­o­re­tic pro­vi­ne din aceiași stru­guri, din ace­lași loc, cu ace­le­ași va­le­nțe de za­hăr, al­cool, teh­ni­că de vin­fi­ca­re, to­tuși, prac­ti­ca pa­pi­le­lor gus­ta­ti­ve do­ve­dește (încă fă­ră o ex­pli­cație ști­i­nți­fi­că sa­tis­fă­că­toa­re) că vi­nul aces­ta e mai com­plex, mai ro­tund, mai bi­ne co­tat la de­gus­tări, se pre­te­a­ză mai bi­ne la înve­chi­re.

Am încheiat cu un Wi­e­ner Ge­mis­chter Sats DAC, de 22 de eu­ro sti­cla, ca­re e, la rândul lui, o me­ta­fo­ră a întoar­ce­rii la va­lo­ri­le tra­diți­o­na­le. Da­că în pre­zent e la mo­dă mo­no­cul­tu­ra, chiar și în pro­du­cția de vin, în tre­cut, o vie era o gră­di­nă, un mo­zaic, cu mul­te soi­uri plan­ta­te la un loc. Ca un fel de asi­gu­ra­re a re­col­tei: când veneau înghețuri de pri­mă­va­ră târzii, afec­tând un soi sau altul, ră­mâneau ce­le­lal­te. Asta înse­am­nă Ge­mis­chter: să ai în pod­go­rie cel puțin trei soi­uri de stru­guri pe ca­re să-i cu­le­gi și să-i vi­ni­fici împreu­nă. E un vin fă­cut ca pe tim­puri, ca­re a avut o re­veni­re fa­bu­loa­să în ul­ti­mii ani. E vi­nul mo­men­tu­lui în Viena. www.wein­gut-christ.at

PE BI­CI­CLE­TĂ

N-a fost dra­gos­te la pri­ma ve­de­re. Ba chiar, la înce­put am pri­vit-o cu sus­pi­ci­u­ne: o că­priță nea­gră, ano­re­xi­că, cu roți mici și cu coar­ne mici, pri­po­ni­tă în sta­tiv, ală­turi de alte 10-12 su­ra­te, la o stație de bi­ci­cle­te de pe Insu­la Du­nă­rii.

„Ca să-i atra­gi pe oa­meni că­tre mij­loa­ce de tran­sport sus­te­na­bi­le tre­bu­ie să le oferi so­luții mai bu­ne, mai ra­pi­de și mai con­vena­bi­le de­cât ve­hi­cu­le­le con­venți­o­na­le po­lua­toa­re”, e con­vin­ge­rea de­sig­ne­ru­lui Va­len­tin Vo­dev, con­fon­da­tor în 2010 al Vel­lo Bi­ke, com­pa­nia vi­e­ne­ză ca­re a scos pe piață ace­as­tă bi­ci­cle­tă elec­tri­că plia­bi­lă, mi­că și ușoa­ră, pe ca­re o faci va­li­ză în doi tim­pi și trei mișcări și o poți lua ori­un­de, în lift, în tram­vai sau în mași­nă. Sunt dis­po­ni­bi­le mai mul­te prețuri și mo­de­le. Cel mai co­mun cântă­rește 14 kg și cos­tă vreo 2.800 de eu­ro.

Poți s-o ba­gi la pri­ză, dar se încar­că la fel de bi­ne și când o că­lă­rești cu vi­te­ză la va­le, când frâne­zi sau când pe­da­le­zi. Ener­gia me­ca­ni­că e con­ver­ti­tă în elec­tri­că prin­tr-un sis­tem

in­te­grat de re­cu­pe­ra­re a ener­gi­ei ci­ne­ti­ce fo­lo­sit cu­rent în tran­spor­tu­ri­le cu mo­tor. E vi­sul de pos­ma­gi mu­i­eți ai ori­că­rui bi­ci­clist le­neș. Dai de 2-3 ori la pe­da­le și te odih­nești mi­nu­te bu­ne. Dar ea nu e de­loc le­neșă. Ba chiar prin­de o vi­te­ză de ma­mă-ma­mă (dar nu mai mult de 25 km/h, cât e li­mi­ta de pro­fil în Viena). Să te tot plim­bi cu bi­ci­cle­ta prin Viena! Orașul are o rețea de 1.200 km de pis­te de bi­ci­cle­te, în crește­re, și 100 de stații de un­de poți închi­ria gra­tis sau aproa­pe gra­tis.

Zău că mă si­mțe­am ca Har­ry Po­ter pe mă­tu­ra cu re­a­cție! Am ple­cat din Insu­la Du­nă­rii, am tra­ver­sat Pra­te­rul, și-am tot mers până hăt, la Ho­tel AM Bril­lan­ten­grund în dis­tric­tul 7, în to­tal vreo 15 km, și n-am obo­sit de­loc. Când am des­că­le­cat, du­pă aproa­pe do­uă ore de ex­taz, fă­ră strop de tran­spi­rație, i-am mângâiat șaua pe fu­riș și i-am pro­mis iu­bi­re veșni­că. Mă­car până aflu una și mai fai­nă… www.vel­lo.bi­ke

CI­U­PERCI PE ZAȚ

„Când îți faci o ca­fea, doar 1% ră­mâne în ce­așcă. Res­tul se arun­că. Și boa­be­le alea au că­lă­to­rit ju­mă­ta­te de pla­ne­tă să ajun­gă la ti­ne. Îți dai se­a­ma?”, ex­cla­mă la in­tra­rea în be­ci­ul-ci­u­per­că­rie, încrun­tându-și sprânce­ne­le ex­trem de mo­bi­le, Flo­rian Ho­fler, tână­rul co­fon­da­tor cu co­diță al unei com­pa­nii ca­re se nu­mește Pă­lă­rie & Pi­ci­or (Hut und Sti­el).

În Viena, una din­tre ca­pi­ta­le­le mon­dia­le ale ca­fe­lei, se acu­mu­le­a­ză can­ti­tăți uriașe de zaț. Sub clă­di­ri­le cu spații ge­ne­roa­se din oraș sunt be­ci­uri la fel de ge­ne­roa­se, ma­jo­ri­ta­tea ne­fo­lo­si­te azi, când ne e mai aproa­pe fri­gi­de­rul de­cât piv­nița.

Viena e ma­re con­su­ma­toa­re de ci­u­perci. 94% din­tre ele sunt im­por­ta­te, în spe­cial din Eu­ro­pa de Est, și le ia câte­va zi­le până ajung aici. O ci­u­per­că n-are timp de stat pe drum, căci nu mai ara­tă la fel de ape­ti­sant ca în zi­ua în ca­re a fost cu­le­a­să.

Din su­pra­pu­ne­rea ce­lor trei opor­tu­ni­tăți de mai sus, Flo­rian Ho­fler și alți câți­va co­le­gi de stu­de­nție s-au apu­cat, în ur­mă cu pa­tru ani, să cre­as­că ci­u­perci-păs­trăv pe sub­strat de zaț de ca­fea. Gu­noi­ul altu­ia e aur pen­tru ei (ci­u­per­ci­le se hră­nesc cu ce­lu­lo­za din re­zi­duu­ri­le de ca­fea), dând în ace­lași timp o mână de aju­tor la sal­va­rea pla­ne­tei. Co­lec­te­a­ză zațul, fi­ind ade­sea plă­tiți pen­tru asta. Pro­ce­se­a­ză cam o to­nă de zaț săp­tă­mânal, din ca­re pro­duc 150-200 kg de ci­u­perci (de 19 eu­ro kg) ca­re merg în ace­e­ași zi la câte­va din­tre ce­le mai bu­ne res­tau­ran­te din Viena. Au pla­nuri de ex­tin­de­re. www.hu­tun­dsti­el.at

DU­PĂ MELCI

„Ui­te cum era piața de melci de la Viena pe la 1810”, îmi ara­tă

pe te­le­fo­nul său Andre­as Gu­gu­muck. „Am fost când­va ca­pi­ta­la mel­ci­lor, când mel­cul și pește­le erau car­nea din Post, și o să fim ia­răși.” Cu mus­tață de mus­che­tar, băs­cuță ele­gan­tă pe cap și bre­te­le aus­tri­e­ce pes­te că­mașă al­bă, de 7 ani Gu­gu­muck e pro­fe­tul bu­nei ves­tiri a re­veni­rii căr­nii de melc în far­fu­ri­i­le aus­tri­e­ci­lor.

Fa­ce 7 fe­luri din melci în bis­tro­ul său din Ro­si­wal­gas­se 44, de la cârnați și chif­te­luțe până la pa­teu de fi­cat de melc. Bis­tro­ul are 28 de lo­curi și e des­chis doar trei zi­le de vi­neri pe lu­nă. Nu­mai cu re­zer­va­re pre­a­la­bi­lă poți in­tra aici!

Pes­te drum de res­tau­rant are o fer­mă de melci de 2.000 de me­tri pă­trați ca­re pro­du­ce vreo 300.000 de melci pe an. Pes­te 100 de res­tau­ran­te se apro­vi­zi­o­nea­ză de aici, fa­bri­ca lui fi­ind pri­ma și sin­gu­ra com­pa­nie din Aus­tria cu au­to­ri­zație UE pen­tru pro­ce­sa­rea mel­ci­lor.

„Car­nea de melc are mult mai mul­te pro­tei­ne de­cât cea de vi­tă. E foar­te să­nă­toa­să și săți­oa­să. Ori­cât ai fi de la­com, nu poți mânca 200 de gra­me fă­ră să in­tri în șoc pro­teic”, spu­ne el.

La de­gus­ta­rea ca­re a ur­mat m-am stră­du­it să ve­ri­fic in­for­mația. Din mai mul­te sur­se – și ce­le cu sos ver­de, și ce­le cu sos ma­ro­niu, de pe pla­to­u­ri­le ro­tun­de, ca de va­fe. Nu știu exact ce-o fi fost în ele, dar să te lin­gi pe de­ge­te, nu alta! Și to­tul mer­ge de mi­nu­ne cu vin alb vi­e­nez.

Ca unul ca­re a încer­cat acum doi ani să-și gă­te­as­că mel­cii în li­va­da pro­prie (și mi-a ieșit o ches­tie fă­ră gust, de n-a vrut s-o mă­nânce nici pi­si­ca), i-am sor­bit cu­vin­te­le des­pre eta­pe­le prin ca­re se pre­gă­tesc și mo­da­li­tăți­le de a gă­ti mel­cii: mai întâi se cu­leg, apoi se la­să vreo do­uă săp­tă­mâni în pla­se sau cu­tii, să se cu­rețe de tot ce au în ei, apoi se sa­cri­fi­că în apă fiar­tă, se scot din co­chi­lii și se ale­ge car­nea bu­nă, ca­re se spa­lă, apoi ur­me­a­ză un nou dat în fi­ert, în apă cu sa­re, apoi se pun la foc mic timp de trei ore. Asta e ba­za din ca­re se poa­te pre­gă­ti aproa­pe ori­ce mai de­par­te, de la to­că­niță la chif­te­luțe, în fun­cție de pof­ta și ima­gi­nația fi­e­că­ru­ia. www.wi­e­ner­schnec­ke.at

SUPERMAN-UL OȚETULUI

„Poți fa­ce bani cu lo­pa­ta. De­ge­a­ba, da­că nu ai și tim­pul sau dis­po­ziția să te bu­curi de ei”, spu­ne cel mai fai­mos pro­du­că­tor de oțet din lu­me, Erwin M. Ge­gen­bauer, un bu­si­nes­sman cu su­flet de anar­hist, ca­re fa­ce doar ce-i pla­ce. Ne-am întâlnit cu el în fă­bri­cuța din Wal­dgas­se 3, ca­re îi e și ca­să de lo­cu­it, și ho­tel cu ca­me­re de închi­riat, un­de fa­ce oțet, ulei­uri din ce­le mai trăs­ni­te se­mi­nțe, pră­jește ca­fea, are găini, al­bi­ne, le­gu­me în gră­di­na de pe aco­pe­riș.

„Lu­cru­ri­le ca­re îți ofe­ră ma­xi­mum de bu­cu­rie sunt ce­le ca­re

te in­te­re­se­a­ză cu ade­vă­rat și le poți fa­ce cu mâi­ni­le ta­le.” Omul vor­bește din trăi­te.

Fi­ul răs­fățat al ce­lui mai ma­re fa­bri­cant de de­li­ca­te­se acre din Aus­tria, Erwin M. Ge­gen­bauer a dus mult timp o viață fă­ră de gri­ji. Pe la 14 ani, a fă­cut un ex­pe­ri­ment ca­re avea să-i mar­che­ze viața: a lă­sat des­fă­cu­tă o sti­clă de vin de ca­li­ta­te – la oțe­tit. Ani mai târziu, du­pă ce a stu­diat și a că­lă­to­rit prin lu­me, vi­e­ne­zul nos­tru și-a re­luat hob­by-ul.

Dar în afa­ră de câte­va încer­cări eșua­te de a crea su­pe­roțe­tul la ca­re vi­sa, altce­va i-a lă­sat un gust amar: ca tânăr di­rec­tor al com­pa­ni­ei fa­mi­li­ei sa­le ca­re vin­dea con­ser­ve și mu­ră­turi, Ge­gen­bauer era să­tul să se cer­te cu achi­zi­to­rii de la ma­ri­le la­nțuri de su­per­mar­ke­turi cu pri­vi­re la co­bo­rârea stan­dar­de­lor de ca­li­ta­te. Afa­ce­rea fa­mi­li­ei fu­se­se înflo­ri­toa­re în anii ’50 și avea 600 de an­ga­jați când ma­ri­le su­per­mar­ke­turi au înce­put lup­te­le pen­tru prețuri la înce­pu­tul ani­lor ’90. Ge­gen­bauer a fost obli­gat să pro­du­că mari can­ti­tăți de pro­du­se de ca­li­ta­te sla­bă pen­tru a re­zis­ta pe o piață un­de lo­gi­ca su­per­mar­ke­tu­lui fă­cea le­gea. Gur­man­dul și omul de afa­ceri era tot mai ener­vat de ace­as­tă si­tuație.

Intran­si­ge­nța lui a tri­um­fat în 1992, când a de­cis să-și vândă com­pa­nia. Du­pă ce mu­lți ani a tot in­ves­tit în afa­ce­re, Ge­gen­bauer a ră­mas cu puțin pro­fit. A înce­put cam de la ze­ro și și-a tran­sfor­mat hob­by-ul în pro­fe­sie. Oțe­tul n-avea o re­pu­tație bu­nă pe atunci, fi­ind con­si­de­rat un pro­dus se­cun­dar obți­nut din vi­nuri de proas­tă ca­li­ta­te. Dar Ge­gen­bauer și-a pro­pus o cru­cia­dă per­so­na­lă din a fa­ce oțe­tul Pri­nțe­să din Ce­nușă­re­a­să.

Pri­me­le pro­du­se și le-a pre­zen­tat într-un chi­oșc din Nas­chmar­kt din Viena. Unii l-au luat în râs, ba chiar l-au nu­mit șar­la­tan pen­tru că vin­dea un pro­dus prin de­fi­niție ief­tin la un preț um­flat. Însă Ge­gen­bauer a ră­mas pe po­ziții. Punc­tul de co­ti­tu­ră a fost când unul din­tre noii săi cli­e­nți i-a pre­zen­tat o rețe­tă pe ca­re toc­mai o cre­a­se fo­lo­sind oțe­tul Ge­gen­bauer ca in­gre­di­ent prin­ci­pal. Ge­gen­bauer s-a ho­tă­rât să pro­du­că ce­le mai bu­ne oțe­turi din lu­me. Astă­zi, „cel mai mic pro­du­că­tor de oțet din lu­me”, cum se alin­tă el, și cel mai fas­ci­nant, cum îl con­si­der eu, are în por­to­fo­liu pes­te 70 de ti­puri de oțet. www.ge­gen­bauer.at

O DA­TĂ ÎN VIAȚĂ LA KUN­STHIS­TO­RIS­CHES MU­SEUM

A do­ua zi, când am tre­cut din nou prin fața Mu­ze­lui de Isto­rie a Ar­tei, m-am așe­zat pe iar­bă mol­făind un co­vrig us­cat, lângă un grup de ti­ne­re ve­se­le din Ser­bia. Și abu­lic, cu ca­pul în mâini ca Abu Has­san, am prins să mă cla­tin și să mă cu­tre­mur din in­te­ri­or: oa­re am vi­sat că ase­a­ră am fost aici, in­vi­tat la o ci­nă de ga­lă dem­nă de un ca­lif?

Pot să închid ochii și le văd ai­e­vea: sa­la mai­es­tu­oa­să de sub cu­po­la Kun­sthis­to­ris­ches Mu­seum, me­se­le ro­tun­de, cu lu­me bu­nă îmbră­ca­tă la pa­tru ace, fețe­le roșii de ve­se­lie și vin, ban­che­tul îmbe­lșu­gat și ba­le­tul expert al chel­ne­ri­lor ca­re tre­bă­lu­iau

te­le­ghi­dați de scor­pia aia tână­ră cu ochi de foc, pro­ba­bil șe­fa lor, di­nain­tea că­reia înghețau, ca­re tot puf­nea și se încrun­ta la ei, de par­că era ga­ta-ga­ta să le taie ca­pul la cea mai mi­că greșe­a­lă.

Oa­re am vi­sat fe­lu­ri­le de mânca­re, ade­vă­ra­te ope­re de ar­tă: su­pa de vi­tă cu tăi­eței, frip­tu­ra aia ca­re ți se to­pea în gu­ră, sa­la­te­le, de­ser­tu­ri­le, pa­ha­re­le me­reu ali­men­ta­te pe neaștep­ta­te de câte o mână înmă­nușa­tă alb?

O da­tă în viață! Așa a fost ci­na de la mu­zeu. Și ca să fie ta­câmul com­plet, chiar înain­te de de­sert, am avut un tur pri­vat prin­tr-o ex­po­ziție pre­gă­ti­tă pen­tru mar­ca­rea în 2019 a 450 de ani de la moar­tea lui Pi­e­ter Brue­gel cel Bă­trân, cu aproa­pe ju­mă­ta­te din ope­re­le ră­ma­se de la ma­re­le ar­tist: 40 de pic­turi, 60 de de­se­ne și 80 de gra­vuri – mul­te împru­mu­ta­te de la alte mu­zee din lu­mea lar­gă, atât de ve­chi și fra­gi­le, că nu au ple­cat ni­ci­o­da­tă de aca­să…

Am fost co­diță fi­de­lă și cam îndră­gos­ti­tă (de amo­rul ar­tei, evi­dent) a cu­ra­toa­rei de ori­gi­ne ita­lia­nă ca­re ne-a con­dus prin ex­po­ziție, ca­re nu se mai să­tu­ra să fa­că mișto de noi și de in­cul­tu­ra noas­tră. Fru­muși­că, cu tră­să­turi as­cuți­te și cu lim­ba și mai și, ca bu­fo­nul ca­re e fe­ri­cit să uze­ze și abu­ze­ze de li­ber­ta­tea de a lua pes­te pi­ci­or hai­ne­le ce­le noi ale împă­ra­tu­lui… „Da­că mai aveți timp, hai să ve­dem și asta, dar nu­mai da­că vreți, știu că vă aște­ap­tă de­ser­tul…”

Toa­tă ora aia ne-a tă­vă­lit ca pe șnițe­le prin pes­met de umor ne­gru, foar­te în ton cu lu­cră­ri­le și me­sa­jul ade­sea sub­ver­siv din ope­ra gi­gan­tu­lui pe ca­re ni-l pre­zen­ta. Spre fi­nal, când i-am spus de un­de sunt, a mai schim­bat pla­ca. Mi-a zis că are pri­e­teni buni în Ro­mânia, dar că nu-i pla­ce că se plâng tot tim­pul de ce se întâmplă în ța­ra lor… www.khm.at

CLUBUL DE NOAP­TE VOLKSGARTEN

În ul­ti­ma noap­te, am fă­cut-o la­tă. Dar nu-mi pa­re rău. Ori­cât de urât a ur­lat la mi­ne ce­a­sul deștep­tă­tor, a do­ua zi mai spre prânz, nu se fă­cea să ra­tez clubul din Volksgarten, unul din­tre ce­le mai la mo­dă din oraș. Ehei, să te tot pi­er­zi în ma­rea aia de oa­meni în tran­să, îmbră­cați sau dez­bră­cați bi­ne (ca­re cum poa­te), în cea mai bu­nă dis­po­ziție, le­gă­nați sau zbu­ci­u­mați la o in­ter­se­cție de cu­re­nți și va­luri psi­he­de­li­ce: mu­zi­că dis­co ce te fa­ce să vi­bre­zi la pro­priu, lu­mini stro­bo ameți­toa­re, pro­xi­mi­ta­tea tran­spi­ra­tă a atâtor fețe îmbă­ta­te de fe­ri­ci­re, fum, al­cool, pa­si­u­ne… Now or ne­ver, cum se zi­ce la Viena! volksgarten.at/en/cur­rent-even­ts.html

De când a apă­rut no­ua ge­ne­rație de oe­no­lo­gi ma­niaci ai ca­li­tății pro­du­se or­ga­nic, vi­nu­ri­le vi­e­ne­ze au de­venit ce­le mai scum­pe din Aus­tria.

Viena are 1.200 km de pis­te de bi­ci­cle­te și 100 de stații de un­de poți închi­ria aproa­pe gra­tis.Vel­lo Bi­ke e vi­sul de pos­ma­gi mu­i­eți ai ori­că­rui bi­ci­clist.

Flo­rian Ho­fler și alți câți­va co­le­gi de stu­de­nție s-au apu­cat, în ur­mă cu pa­tru ani, să cre­as­că ci­u­perci-păs­trăv pe sub­strat de zaț.

Andre­as Gu­gu­muck e pro­fe­tul bu­nei ves­tiri a re­veni­rii căr­nii de melc în far­fu­rii. Fer­ma lui, ca­re apro­vi­zi­o­nea­ză 100 de res­tau­ran­te, pro­du­ce 300.000 de melci pe an.

Hab­sbur­gii au lă­sat Vi­e­nei o moște­ni­re fa­bu­loa­să ca­re atra­ge mu­lți­mi de tu­riști din lu­mea între­a­gă. Anul aces­ta, când se împli­nesc 100 de ani de la de­zin­te­gra­rea Im­pe­ri­u­lui, în Viena e la or­di­nea zi­lei o întoar­ce­re la tra­diții, dar în in­ter­pre­tări mo­der­ne.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.