BU­RI­CUL PĂ­MÂNTU­LUI

La Ora­co­lul din Delphi am stat și am plâns.

National Geographic Traveller Romania - - SUMAR MARTIE-MAI -

La Ora­co­lul din Delphi am stat și am plâns. Text: Că­tă­lin Gru­ia Fo­to: Hel­mut Ignat

Sar pârle­a­zul gar­du­lui în spa­te­le tem­plu­lui lui Apo­lo și apoi – alți câți­va pași ne­re­gu­la­men­tari spre stânga, în jos, mo­mit de um­bra unui co­pac pir­pi­riu. E a pa­tra zi la rând în lo­cul la ca­re vi­sez din co­pi­lă­rie și îmi vi­ne să plâng. Mă aștep­tam la o ex­pe­ri­e­nță cu­tre­mu­ră­toa­re, dar pi­e­tre­le ră­mân mu­te. Cu­tre­mu­rul a fost, dar azi-noap­te. Ma­re. 6 +. Sunt ca­zat la ho­te­lul Ni­mi­dis din orașul nou Delphi. Când am ajuns, un­de­va spre se­a­ră, alb ca va­rul, cu sto­ma­cu-n gât, du­pă o că­lă­to­rie smu­ci­tă pe nes­fârși­te ser­pen­ti­ne, pe scau­nul cel mai din spa­te al unui van al că­rui șo­fer de­ment era spe­cia­li­zat pro­ba­bil în că­rat saci de car­to­fi, eram atât de obo­sit, că am ador­mit ime­diat. Noap­tea pe la 2 m-a tre­zit zăn­gă­ni­tul vi­gu­ros al cești­lor de pe mă­suța de la ca­pul meu. Să fug? Deși știam că Delphi a fost con­stru­it stra­te­gic pes­te inter­se­cția a do­uă fa­lii tec­to­ni­ce, am pre­fe­rat, prin ne­gu­ra obo­se­lii, s-o iau ca pe un semn de la Apo­lo: sunt încă aici și mâi­ne ne vom întâlni. Dar ui­te că nu ne întâlnim.

Între timp, du­pă fi­e­ca­re eșec la Delphi, mai toa­tă săp­tă­mâna, m-am învârtit în jurul co­zii pe o ra­ză de 10-20 km: am fost în mun­te la Ara­cho­va și la Pește­ra Cor­cya­na, gro­ta închi­na­tă lui Pan, zeul fer­ti­li­tății, lo­cul pre­su­pus al unor fai­moa­se or­gii ri­tua­li­ce. Și am co­bo­rât la ma­re: am vă­zut ru­i­ne­le din va­luri de la Kir­ra, un­de de­bar­cau pe­le­ri­nii veniți în cău­ta­rea lui Apo­lo, am po­po­sit în Itea, orașul nou ca­re i-a luat cu to­tul fața Kir­rei în ul­ti­ma vre­me, am stat în pi­to­res­cul Ga­la­xi­di; apoi prin Amfis­sa am gus­tat măs­li­ne, di­rect de pe li­nia de sor­ta­re la fa­bri­ca de am­ba­lat măs­li­ne a Aso­ciați­ei Agri­co­le din lo­ca­li­ta­te, un­de mi-am gă­sit un fost co­leg de fa­cul­ta­te. Dar de fi­e­ca­re da­tă, m-am întors ob­se­siv la par­cul arhe­o­lo­gic Delphi, bântu­ind pe stra­da sa­cră, încon­ju­rând Tem­plul lui Apo­lo, ches­ti­o­nând stânca Si­bi­lei, apoi mai sus, pi­ep­tiș, spre am­fi­te­a­tru și sta­di­on, iar la ieși­re, stânga înce­tișor la va­le, pe șo­sea, că­tre Tem­plul Ate­nei Pro­naia cu ce­le­brul său Tho­los.

LO­CUL VISAT

Cred că ave­am 12-13 ani când am ci­tit le­gen­da apro­cri­fă des­pre Ale­xan­dru Ma­ce­don ca­re, por­nit să cu­ce­re­as­că Impe­ri­ul Per­san la 18 ani, s-a abă­tut pe la Delphi, să între­be ora­co­lul cum o să-i

me­ar­gă. Aici tre­a­ba nu mer­gea însă du­pă ure­che, ci con­form unor ri­tua­luri stric­te, dis­ti­la­te în se­co­le la rând: Pi­tia in­tra în ca­me­ra se­cre­tă să in­spi­re va­pori to­xici ema­nați din fa­li­i­le pes­te ca­re era con­stru­it tem­plul lui Apo­lo doar în a 7-a zi a lu­nii. Dar Ale­xan­dru n-avea timp de mof­turi de-astea de ma­re pre­o­te­a­să. Sol­dații lui au luat-o pe sus. Și în timp ce o pur­tau că­tre tem­plu, fe­meii i-a scă­pat: „Băi­e­te, ești ire­zis­ti­bil!”

Ale­xan­dru i-a dat dru­mul și a fă­cut stânga-mpre­jur cu un „mu­lțu­mesc”. Asta-i pro­feția de ca­re ave­am ne­voie!

Cam pe atunci am înce­put să mă îndră­gos­tesc de Grecia an­ti­că. Am ci­tit cu fu­rie tot ce mi-a pi­cat în mână: mi­tu­ri­le, tra­ge­di­i­le, Pla­ton, Plu­tarh. Aproa­pe tot ce știu și țin aproa­pe de ini­mă am învățat de la ve­chii elini.

Da­că e să-l cre­dem pe Ni­et­zsche, și eu îl cred cu pa­si­u­ne, gre­cul din se­co­le­le al IX-lea – al V-lea î.H. era omul cu un psi­hic per­fect, ca­re a reușit pen­tru pri­ma oa­ră în is­to­ria ome­ni­rii să se ri­di­ce și să me­ar­gă prin viață, în echi­li­brul ide­al, pe am­be­le pi­ci­oa­re ce­re­bra­le, pa­si­u­ne și rați­u­ne, pe Apo­lo și pe Di­o­ny­sos, îmbrățișân­du-i pe am­bii, ar­mo­ni­zându-i în zâmbe­tul ace­la mis­te­ri­os al sta­tu­i­lor ar­hai­ce.

Înce­pând cu So­cra­te (în spa­te­le că­ru­ia sunt, de fapt, cu­vin­te­le lui Pla­ton), tre­când apoi prin crești­nism (afu­ri­sit de Ni­et­zsche drept pla­to­nism pen­tru ma­se), ne-am con­cen­trat doar pe par­tea rați­o­na­lă. Ne-am atro­fiat pi­ci­o­rul irați­o­nal, țo­păind doar pe cel vir­tu­os, ne­gându-ne se­xua­li­ta­tea, agre­si­vi­ta­tea, ne­voi­le te­ne­broa­se, pu­nându-le la clo­co­tit în fo­cul Ghe­e­nei, în pânte­ce­le de vul­can ge­ne­ra­tor de enor­me pre­si­uni ne­vro­ti­ce, sub ca­pa­cul greu al pă­ca­tu­lui.

De câte ori re­vin la ru­i­ne­le ace­lei Gre­cii iu­bi­te, simt că mă întorc in il­lo tem­po­re, în mo­men­tul de grație al omu­lui per­fect. Delphi era cheia de bol­tă a ace­lei lu­mi, bu­ri­cul pă­mântu­lui un­de s-au întâlnit vul­tu­rii tri­miși de Zeus du­pă ce au dat roa­tă Pă­mântu­lui.

Stă­pânit de Apo­lo, Delphi nu era doar un ora­col, ci un la­bo­ra­tor com­plex de le­gi și fi­lo­zo­fie de viață pen­tru toa­tă Ela­da (trăi­tă întru me­lo­die, ritm, ar­mo­nie – Apo­lo era și zeul mu­zi­cii, nu?), o Bi­blie cu re­co­man­dări ca­re nu te fo­rța, ci îți su­ge­ra di­re­cția, unul din­tre ce­le mai bu­ne cen­tre de spi­o­naj ca­re co­lec­ta și or­ga­ni­za într-o ba­ză de da­te toa­tă in­for­mația dis­po­ni­bi­lă.

Delphi a fost inițial un cu­ib sa­cru al zeiței pă­mântu­lui, Gaia. Apoi, pe la 800 î.H., Apo­lo i-a ucis fi­ul, pe ma­re­le șar­pe Pi­ton, și s-a in­sta­lat aici. Din cul­tul ve­chii zeițe a ră­mas doar nu­me­le de Pi­tia, și ma­rea pre­o­te­a­să fe­meie.

În fi­e­ca­re 7 ale lu­nii, de no­uă ori pe an, Pi­tia in­tra în ca­me­ra se­cre­tă, pro­ba­bil in­ha­la va­po­rii ha­lu­ci­no­geni și ui­te-așa era in­spi­ra­tă de Apo­lo și pro­fețea răs­pun­suri la între­bări. Doar no­uă luni pe an, căci din de­cem­brie până în mar­tie, Apo­lo mer­gea în va­ca­nța de iar­nă, un­de­va în nord, în ți­nu­tu­ri­le hi­per­bo­re­e­ni­lor, și în lo­cul său de la Delphi se in­sta­la pe­tre­că­rețul Di­o­ny­sos.

De-a lun­gul se­co­le­lor, ge­ne­rații pes­te ge­ne­rații au adus aici, ca mu­lțu­mi­re post-fac­tum pen­tru re­co­man­dări bu­ne, sau înain­te, ca mi­tă la pa­chet cu între­ba­rea, mii și mii de ofran­de, ar­te­fac­te și au ri­di­cat con­stru­cții de o fru­mu­sețe fă­ră se­a­măn. Și ui­te-așa a de­venit Delphi și un mu­zeu un aer li­ber … Că doar era lo­cul de întâlni­re al gre­ci­lor din toa­tă Ela­da, sce­na des­chi­să un­de să te dai ma­re, ca­re are mai mult, ca­re-i poa­te oferi lui Apo­lo un dar mai fru­mos.

Ți­nu­te o da­tă la pa­tru ani, Jo­cu­ri­le Del­phi­ce, înce­pu­te prin anul 600 î.H., cu fo­cus pe sport și ar­tă, con­cu­rau cu Jo­cu­ri­le Olim­pi­ce.

Sanc­tua­rul a fost re­con­stru­it de cel puțin trei ori în urma unor in­cen­dii și cu­tre­mu­re, rein­ven­tându-se de fi­e­ca­re da­tă, până când și aici s-a înscău­nat crești­nis­mul. Deși pro­ba­bil lo­vi­tu­ra de grație i-a dat-o un ma­re cu­tre­mur ca­re a re­a­ran­jat fa­li­i­le, blo­când ema­nați­i­le de ga­ze …

Ul­ti­ma pro­feție a fost prin anul 363 d.H., Pi­tia i-a tran­smis împă­ra­tu­lui Iu­lian (Apos­ta­tul): „Apo­lo nu mai lo­cu­i­ește aici.”

Câte­va se­co­le mai târziu, Delphi ajun­se­se un sat mi­ze­ra­bil. A fost re­des­co­pe­rit prin 1830 de că­lă­tori ro­man­tici ca­re bă­nu­iau că ar tre­bui să fie îngro­pat sub sa­tul Cas­tri. Școa­la fran­ce­ză a cum­pă­rat ca­se­le, încer­când să mu­te lo­cu­i­to­rii ca­re se lă­sau greu, până a venit un alt cu­tre­mur, cel din 1817, și le-a dis­trus. Ar­he­o­lo­gii au să­pat, au dă­râmat ca­să cu ca­să tot sa­tul Cas­tri și au gă­sit an­ti­cul Delphi.

TU­RISM RELIGIOS AN­TIC

Și în ur­mă cu 2.500 de ani, cir­ca 2.000 de lo­cu­i­tori ai Del­phi­u­lui trăiau, și trăiau foar­te bi­ne, din tu­rism. Știm mul­te des­pre vre­mu­ri­le ace­lea, grație mi­i­lor de in­scri­pții gă­si­te aici. Iar pen­tru ci­ne vrea să apro­fun­de­ze, Pau­sa­nias, că­lă­to­rul din se­co­lul al II-lea d.H., e una din­tre sur­se­le de­li­ci­oa­se.

Pe­le­rini din toa­tă lu­mea gre­a­că veneau la Delphi să con­sul­te Ora­co­lul, sau pur și sim­plu să ad­mi­re fru­mu­sețea par­cu­lui, al că­rui apo­geu a fost între 700 și 400 î.H.

Cu între­bări veneau atât oa­meni obișnu­iți, ca­re voiau să știe: o să am băiat sau fa­tă? să fac afa­ceri cu cu­mă­trul sau ba?, dar și am­ba­sa­dori cu afa­ceri de stat din par­tea re­gi­lor, orașe­lor etc.

În timp, sanc­tua­rul s-a spe­cia­li­zat în VIP-uri. Oa­me­nii de rând erau di­re­cți­o­nați că­tre Pește­rea Cor­cya­na, un­de pre­oții le ghi­ce­au răs­pun­sul cu za­ruri fă­cu­te din co­pi­tă de ca­pră.

Veneau atâția din toa­tă lu­mea, încât pre­oții știau tot ce mișcă și cu­le­ge­au doar in­for­mați­i­le, le or­ga­ni­zau atent într-o ba­ză de da­te im­pre­si­o­nan­tă și ast­fel pu­te­au să dea re­co­man­dări din par­tea lui Apo­lo.

Ma­jo­ri­ta­tea pe­le­ri­ni­lor veneau pe ma­re, de­bar­cau în stră­ve­chi­ul port din Delphi, Kir­ra de azi, apoi fă­ce­au 10 km pe po­te­că până la sanc­tuar.

Împreu­nă cu Gi­or­gi­os Ko­ro­di­mos, am bă­tut o par­te din po­te­ci­le stră­ve­chi. Gi­or­gi­os, fost ex­ca­va­to­rist înain­te de cri­za eco­no­mi­că, și-a fă­cut împreu­nă cu soția sa fra­nțu­zoai­că, He­le­ne, o fir­mă de tu­rism și plim­bă tu­riști pe ve­chi­le po­teci: de la por­tul an­tic la sanc­tua­rul de la Delphi (10 km) și alți 10 km până

Archon­ti­co Art Ho­tel din Ga­la­xi­di (sus). În car­ti­e­rul ru­i­nat al tă­bă­ca­ri­lor din orașul Amfis­sa, doar Spi­ros Me­ri­no­pu­los își mai ți­ne în viață ate­li­e­rul (jos). Pes­te drum, în cel mai mi­nu­nat și neaștep­tat sub­sol, lu­cra pic­to­rul Ge­or­gi­os Sky­laya­nis. La ce­le­brul Tho­los al Tem­plu­lui Ate­nei Pro­naia, un vi­zi­ta­tor pa­si­o­nat de smar­tpho­ne-ul său mun­cește din greu pen­tru fo­to­gra­fia 360 de gra­de per­fec­tă (dreapta).

la Pește­ra Cor­cya­na. Plim­ba­rea cos­tă, în fun­cție de mă­ri­mea gru­pu­lui și a me­rin­de­lor pen­tru pic­nic, mai mult sau mai puțin de 50 de eu­ro.

Sus de tot, într-un foișor de pia­tră de pe pla­to­ul Cor­cy, ne-am fă­cut pla­nul, cu ochii pe har­tă și la pei­saj. De aco­lo, toa­tă re­gi­u­nea se ve­de ca-n pal­mă. Ve­zi și înțe­le­gi lo­cul. Ma­rea, în de­păr­ta­re, ca o oglin­dă stră­lu­ci­toa­re, cu por­tul un­de so­se­au pe­le­ri­nii, azi orașul Itea, apoi crângul nes­fârșit al Amfis­sei, flu­vi­ul ver­de, acest ama­zon de măs­lini ca­re um­ple valea din­tre ver­sa­nți, cea mai ma­re plan­tație de pro­fil din Bal­cani, cu 1,2 mi­li­oa­ne de co­paci.

Pește­ra Cor­cya­na i-a fost închi­na­tă mai întâi lui Pan, înain­te de a fi in­te­gra­tă de pre­oții lui Apo­lo în bu­si­nes­sul lor. E o sa­lă re­la­tiv mi­că (pen­tru o pește­ră), cu un dia­me­tru de 40 m și înă­lți­mea de 20, afla­tă în se­mi­ob­scu­ri­ta­te, căci prin por­ta­lul de in­tra­re pă­trun­de su­fi­ci­en­tă lu­mi­nă.

Plim­ba­rea la va­le de la Pește­ra Cor­cya­na spre sanc­tuar se fa­ce pe o po­te­că stră­ve­che (o bu­ca­tă din tra­seul eu­ro­pe­an mar­cat E4), pe pi­e­tre al­be prin­tre tu­fe pi­ti­ce ver­zi. Ești ca pe cre­as­ta unei lu­mi, ai valea la pi­ci­oa­re, împre­ju­ri­mi­le sunt mo­nu­men­ta­le, dar su­fi­ci­ent de la sca­ră uma­nă ca să nu te ia cu amețe­a­lă, la fel și ver­san­tul de vi­za­vi. Pei­sa­jul e atât de li­niști­tor, ca o ma­mă ca­re te mângâie pe creștet și te fa­ce să te si­mți din nou co­pil fă­ră ni­cio gri­jă. Cred că Mu­nții Par­na­sos pre­dis­pun la epi­fa­nie. Te­ra­pie prin fru­mu­sețe! Tre­bu­ie să fie ce­va le­gat de cu­lori și pro­po­rții, altmin­teri nu pot să-mi ex­plic, căci nu cred în ener­gii sau ches­tii ocul­te.

CU GHID

L-am luat pe cel mai bun, ar­he­o­lo­gul Ge­or­ge Mal­li­sos, pe ca­re l-am ru­gat să ne ju­căm puțin, să mă plim­be prin sit ca pe un mi­nis­tru per­san venit la an­ti­cul Delphi cu o de­pu­tăție ofi­cia­lă …

În con­ti­nua­re, alu­ne­căm la tim­pul tre­cut cu vreo 20 de rânduri de vor­be du­pă vor­be­le lui.

Te oprești și-ți tra­gi su­fle­tul la fântână, la Pro­naia Ate­na, bei și te spe­li. Apoi des­co­peri că ai ne­voie de o ca­pră pen­tru sa­cri­fi­ciu. Da­că nu ai de­ja – tre­bu­ia să-ți cum­peri. Toa­tă zo­na, in­clu­siv stânci­le abrup­te dim­pre­jur, sunt împânzi­te de mi­i­le de ca­pre ale lui Apo­lo. Apoi, in­tri în par­tea de jos a si­tu­lui, un­de e orașul – mic, ni­ci­o­da­tă n-a avut pes­te 2-3.000 de lo­cu­i­tori.

Aici schim­bi bani în ago­ra și pi­er­zi cam 10% la tran­za­cție – Apo­lo nu ac­cep­tă pla­ta de­cât în mo­ne­dă pro­prie.

Da­că ești tri­mi­sul unui re­ge sau re­pre­zen­tan­tul vreu­nui oraș, tra­gi la am­ba­sa­do­rul tău, un lo­cal­nic din Delphi ca­re-ți re­pre­zin­tă in­te­re­se­le. Da­că ești doar un par­ti­cu­lar cu da­re de

mână, îți toc­mești un ghid.

Apoi, te încu­nu­ne­zi cu o ben­tiță pe cap, și poa­te pe brațe și pe pi­ci­oa­re po­rți pan­glici gal­be­ne, roșii, al­bas­tre – ca­re să ara­te că ești su­pli­cant.

În zi­le­le de 7 ale lu­nii, di­mi­neața e de­ja coa­dă la po­rți­le tem­plu­lui. Ești grec? Ai loc mai în față. Ești străin, atunci ești mai la ur­mă. În frun­te se așa­ză au­to­mat re­pre­zen­ta­nții ce­tăți­lor ca­re, prin do­nați­i­le lor, își câști­ga­se­ră pri­vi­le­gii. În sanc­tuar, pre­oții toar­nă apă re­ce ca ghe­ața pe o ca­pră. Da­că me­sa­ge­rul zeu­lui se zba­te – e semn bun de la Apo­lo și po­rți­le se des­chid. Da­că nu pro­tes­te­a­ză, zi­ua de con­sul­tații e anu­la­tă.

Apoi, treci prin­tr-o pă­du­re de sta­tui, una mai fru­moa­să ca alta. Dru­mul până sus e o stra­dă a pro­pa­gan­dei în cel mai pur sens.

Câte­va exem­ple: în se­co­lul al V-lea î.H., când Ate­na a fost ma­re și ta­re, orașul lor și-a pus gru­pul sta­tuar chiar la intra­rea în sanc­tuar, în dreapta. Când, spre sfârși­tul ace­lu­iași se­col, du­pă ce ate­ni­e­nii sunt înge­nun­che­ați de la­ce­de­mo­ni­eni, Spar­ta și-a trântit gru­pul sta­tuar, mai ma­re și mai fru­mos, chiar ală­turi. Pes­te alte câte­va de­ce­nii, când te­ba­nii lui Epa­mi­non­da le trag o cu­veni­tă să­pu­nea­lă spar­ta­ni­lor, vi­ne ora de glo­rie a ar­ca­di­e­ni­lor ca­re și-au in­sta­lat la câți­va me­tri dis­ta­nță mo­nu­men­tul lor. Și tot așa, se­col du­pă se­col, po­ten­tat du­pă po­ten­tat …

Însoțit de am­ba­sa­do­rul tău, sau de ghid, du­pă caz, treci prin fața tu­tu­ror aces­tor mi­nu­nății, tre­zo­re­rii ale di­ver­se­lor ce­tăți an­ti­ce, și îți sunt ex­pli­ca­te toa­te ce­le.

Apoi, când ajun­gi în sfârșit la Tem­plul lui Apo­lo, oferi pre­oți­lor între­ba­rea, cel mai pro­ba­bil scri­să pe o ta­ble­tă de plumb. Evi­dent, tre­bu­ie să plă­tești iar. Prețul e echi­va­len­tul a vreo 50 de eu­ro pen­tru par­ti­cu­lari și de 10 ori mai mult la ofi­cia­li.

Apoi, in­tri în ho­lul prin­ci­pal și aduci ca­pra pen­tru sa­cri­fi­ciu. Ce at­mos­fe­ră tre­bu­ie să fi fost înăun­tru, be­hăi­tu­ri­le ca­pre­lor sa­cri­fi­ca­te, pe jos sânge și mațe. Și mi­ro­sul! Pre­oții te con­duc mai de­par­te în in­te­ri­or, să ve­zi tro­nul lui Pin­dar, mor­mântul lui Di­o­ny­sos, Alta­rul lui Po­sei­don cu­tre­mu­ră­to­rul Pă­mântu­lui, soț al Ge­ei, fo­cul sa­cru, ce a ars neîntre­rup de se­co­le, până la că­mă­ruța sfântă a sfin­te­lor, un­de, pe tre­pi­e­dul ei, Pi­tia pro­fețește.

Oa­re Pi­tia co­bo­ra sin­gu­ră în ca­me­ra cu va­pori? Sau poa­te cu pre­oții? Nu știm! S-au gă­sit 6.000 de in­scri­pții în Delphi, dar ni­ci­u­na lă­mu­ri­toa­re în sen­sul ăsta, iar sur­se­le an­ti­ce nu spun mai ni­mic des­pre cum se întâmpla pro­feți­rea. Dar o spu­ne, ce­va mai târziu, din per­spec­ti­va crești­nu­lui dez­gus­tat de ri­tua­luri pă­gâne, Sfântul Ioan Gu­ră de Aur, ca­re o des­crie ca fi­ind o po­se­da­tă, clă­ti­nându-se, bol­bo­ro­sind un răs­puns ca­re e in­ter­pre­tat și pus în ver­suri de un co­le­giu de cinci pre­oți.

MO­MENT DE REVELAȚIE

Cul­cușit ca într-o pal­mă di­vi­nă, am­fi­te­a­trul na­tu­ral e măr­gi­nit de pe­reți abru­pți de stâncă. Pro­ba­bil ju­mă­ta­te din fru­mu­sețea sanc­tua­ru­lui din Delphi se da­to­re­a­ză pei­sa­ju­lui. Sunt lo­curi pe lu­mea asta ca­re par­că te fac să cre­zi. Un mi­li­on de tu­riști pe an vi­zi­te­a­ză Delphi fă­ră să mai cre­a­dă. Și ade­vă­rul e că îți tre­bu­ie ima­gi­nație sau mul­tă pre­do­cu­men­ta­re (și sper ca rându­ri­le de mai sus să te aju­te) ca să poți gus­ta la ade­vă­ra­ta lor va­loa­re ru­i­ne­le de la Delphi și să ți-l poți ima­gi­na ca în pe­ri­oa­da lui de glo­rie. O vi­zi­tă pre­a­la­bi­lă la mu­zeul si­tu­lui te aju­tă enorm. E un mu­zeu ae­ri­sit, mo­dern, re­fă­cut în 2004 (cu oca­zia Jo­cu­ri­lor Olim­pi­ce) și foar­te con­sis­tent.

Mie, mu­zeul, în pri­ma zi, și apoi in­cur­si­u­nea în timp, ghi­da­tă de ar­he­o­lo­gul Ge­or­ge Mal­li­sos, în zi­ua a treia, mi-au cam des­chis ochii.

Dar par­că tot voiam să vor­besc sin­gur cu Apo­lo. Îmi spu­se­se Ge­or­ge, acest sa­tir cu­min­te cu ochii mari și blânzi: „Sunt și oa­meni ca­re vin și stau 5-6 ore. Îi ve­zi că stau pe gânduri, me­di­te­a­ză, lo­cul le tran­smi­te ce­va. Dar ma­jo­ri­ta­tea trec prin sit ca gâsca prin apă, nu văd ru­i­ne­le de­cât prin dis­play-ul de pe te­le­fo­nul mo­bil cu ca­re po­ze­a­ză non-stop, nu văd ni­mic cu ochii lor.”

Însă eu mi-s aici de pa­tru zi­le la rând și tot de­ge­a­ba. Am su­nat men­tal în fi­e­ca­re zi la Apo­lo, dar nu-mi răs­pun­de ni­meni. Ce nai­ba să fac?!

Când ar­de soa­re­le dea­su­pra, când se­tea îți pu­ne ghe­a­ra în gât, când si­mți că fi­er­bi în suc pro­priu și pi­e­tre­le iu­bi­te tac, e clar că ești pe ca­lea greși­tă. Dă-te mai la o mar­gi­ne, stai la um­bră, sub vreun co­pac, închi­de ochii și doar as­cul­tă. Da, as­cul­tă. Ci­ri­pi­tul pă­să­ri­lor, țârâi­tul grei­e­ri­lor, bâzâi­tul al­bi­ne­lor. Da­că ai no­roc, s-ar pu­tea să au­zi și altă vo­ce, fie din alte tim­puri, fie în in­te­ri­or. Eu am au­zit-o și în sfârșit am înțe­les. Inițial, Apo­lo nu mi-a vor­bit pen­tru că nu îmi ar­dea ni­cio între­ba­re bu­ze­le. Ve­ni­sem să văd, nu să întreb.

În lu­mea de azi, pă­ră­si­tă de zei, că­ro­ra le-a luat lo­cul no­ua re­li­gie a uma­nis­mu­lui aliat cu ști­i­nța, o ca­te­dra­lă sau ru­i­na unui tem­plu an­tic nu mai re­pre­zin­tă atât un loc sa­cru, cât unul tu­ris­tic, în ca­re in­tri ca să iei și să duci aca­să po­ze și im­pre­sii, nu ca să-ți aduci între­bă­ri­le, ru­gă­ci­u­ni­le, te­a­ma ca­re se ce­re ali­na­tă.

Stră­ve­chi­ul pe­le­rin venea de pes­te mări și țări, din vreo in­su­lă sau vârf de mun­te, că­lă­toa­rea zi­le, poa­te luni între­gi până să ajun­gă la Ora­col, su­fe­rea de rău de ma­re, ris­ca să fie pră­dat sau să se îne­ce, era jec­mă­nit cu ta­xe de tre­ce­rea în por­tul din Kir­ra sau ai­u­rea, însă în tot acest timp între­ba­rea se co­cea în el, creștea ca o ob­se­sie. Răs­pun­sul am­bi­guu pe ca­re îl pri­mea de la ser­vi­to­rii zeu­lui nu era de­cât o ghi­da­re, un mai cau­tă pe aici, un mic push, o mână de aju­tor ca să își afle sin­gur răs­pun­sul. „Cu­noaște-te pe ti­ne însuți” și „Ni­mic fă­ră mă­su­ră” erau ce­le mai cu­nos­cu­te ma­xi­me (dar mai erau vreo 130 în in­te­ri­or) in­scri­pți­o­na­te pe fron­tis­pi­ci­ul sanc­tua­ru­lui din Delphi.

– Do you un­der­stand now? mi-a șop­tit vo­cea din in­te­ri­or. – Cred că da.

– And? What is the ques­ti­on that bot­hers you?

– E una ca­re nu îmi dă pa­ce … De ce aș avea ne­voie ca să fiu, în sfârșit, fe­ri­cit?

– Not­hing in par­ti­cu­lar. Just ta­ke and en­joy what is gi­ven to you.

TEXT: CĂ­TĂ­LIN GRU­IA FO­TO: HEL­MUT IGNAT

Pe pla­to­ul Cor­cy, ne-am fă­cut pla­nul, cu ochii pe har­tă și la pei­saj. Ma­rea, în de­păr­ta­re, cu por­tul un­de so­se­au pe­le­ri­nii, azi orașulItea, apoi crângul nes­fârșit de măs­lini al Amfis­sei.

În pre­zent, un mi­li­on de tu­riști pe an vi­zi­te­a­ză Delphi. Și în ur­mă cu 2.500 de ani pe­le­rini din toa­tă lu­mea gre­a­că veneau aici să con­sul­te Ora­co­lul, sau pur și sim­plu să ad­mi­re fru­mu­sețea par­cu­lui, al că­rui apo­geu a fost între 700 și 400 î.H.

De-a lun­gul se­co­le­lor, ge­ne­rații pes­te ge­ne­rații au adus aici, ca mu­lțu­mi­re post-fac­tum pen­tru re­co­man­dări bu­ne, sau înain­te, ca mi­tă la pa­chet cu între­ba­rea, mii și mii de ofran­de, ar­te­fac­te și au ri­di­cat con­stru­cții de o fru­mu­sețe fă­ră se­a­măn. Și ui­te-așa a de­venit Delphi și un mu­zeu un aer li­ber.

O car­te poșta­lă cu li­niștea ca­re te cu­prin­de în crângul nes­fârșit al Amfis­sei, flu­vi­ul ver­de, acest ama­zon de măs­lini ca­re um­ple valea din­tre ver­sa­nți, cea mai ma­re plan­tație de pro­fil din Bal­cani, cu 1,2 mi­li­oa­ne de co­paci (dea­su­pra). La mi­cul de­jun de la co­che­tul Archon­ti­co Art Ho­tel din orașul Ga­la­xi­di, pa­troa­na Arghi­ro­u­la Schi­za ne-a tra­tat cu suc de por­to­ca­le abia cu­le­se din gră­di­na ei (de­de­subt).

Cul­cușit ca într-o pal­mă di­vi­nă, am­fi­te­a­trul na­tu­ral e măr­gi­nit de pe­reți abru­pți de stâncă. Pro­ba­bil ju­mă­ta­te din fru­mu­sețea sanc­tua­ru­lui din Delphi se da­to­re­a­ză pei­sa­ju­lui. Cred că Mu­nții Par­na­sos pre­dis­pun la epi­fa­nie. Te­ra­pie prin fru­mu­sețe!

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.