THAILANDA ÎN EXTRASEZON

Lu­ni­le pe ca­re cei mai mu­lți din­tre noi le evi­tă ofe­ră ade­vă­ra­te sur­pri­ze.

National Geographic Traveller Romania - - SUMAR MARTIE-MAI -

Lu­ni­le pe ca­re cei mai mu­lți le evi­tă ofe­ră ade­vă­ra­te sur­pri­ze. Text și fo­to: Adi­na Brânci­u­les­cu

THAILANDA ESTE DES­TI­NAȚIA DE VA­CA­NȚĂ PRE­FE­RA­TĂ A FA­MI­LI­EI ME­LE.

De-a lun­gul a opt ani, am venit aici în va­ca­nțe de câte­va săp­tă­mâni, dar și pen­tru câte­va luni, am stat în ho­te­luri de lux, dar și în bun­ga­lo­uri ief­ti­ne, am încer­cat res­tau­ran­te pre­te­nți­oa­se, dar și mânca­rea de pe stra­dă. Am le­gat pri­e­te­nii – cu lo­cal­nici și străini. In­va­ria­bil, am venit în in­ter­va­lul de­cem­brie – apri­lie, cel târziu. De da­ta ace­as­ta, la îndem­nul lui Fay, o bu­nă pri­e­te­nă și un ex­ce­lent ghid din Trat, am ales ex­tra­se­zo­nul. To­tuși, ave­am su­fle­tul strâns pen­tru că ne aștep­tam la ploi, fur­tuni și ume­ze­a­lă (am prins de câte­va ori fi­na­lul de mu­son și nu a fost de­loc plă­cut), res­tau­ran­te închi­se și re­sor­turi pus­tii. Nici pro­mi­si­u­nea unor prețuri mai bu­ne nu ne fă­cea să fim mai op­ti­miști. Dar ne-am înșe­lat te­ri­bil. Îți pre­zen­tăm trei re­sor­turi din Koh Sa­med, Koh Chang și Pat­taya ca­re, lip­si­te de efer­ves­ce­nța și aglo­me­rația se­zo­nu­lui tu­ris­tic, se dez­vă­lu­ie fru­moa­se și se­du­că­toa­re, ofe­rind va­ca­nțe de vis ce­lor ca­re se încu­me­tă să le cu­noas­că într-o pe­ri­oa­dă în ca­re sunt, pe ne­drept, eclip­sa­te de des­ti­nații de va­ca­nță po­pu­la­re în lu­ni­le de vară. Un loc pe su­fle­tul meu Ao Prao Re­sort (Koh Sa­med) „Chef-ul nos­tru v-a pre­gă­tit o piz­za, să o aveți pe drum”, spu­ne as­sis­tant ma­na­ger-ul de la Ao Prao Re­sort, de pe Koh Sa­med, ca­re a venit să ne con­du­că la bar­că, la ple­ca­re. În câte­va mi­nu­te, bar­ca își va am­ba­la mo­to­rul, va spin­te­ca va­lu­ri­le și eu voi pă­ră­si lo­cul în ca­re m-am si­mțit tra­ta­tă ca o re­gi­nă în ul­ti­ma săp­tă­mână. Piz­za ma­re și cal­dă pen­tru drum, cu de­di­cație spe­cia­lă pen­tru băia­tul meu Vla­di­mir, par­că ră­su­cește cuți­tul în ra­nă și-mi re­a­du­ce în fața ochi­lor oa­me­nii pe ca­re i-am cu­nos­cut aici și a că­ror viață își ur­me­a­ză, chiar în aces­te mo­men­te, cur­sul fi­resc și li­niștit din re­sor­tul du­pă ca­re de­ja tânjesc. Par­că îl văd pe tână­rul ma­na­ger tre­când pe ale­ea din fața ca­sei noas­tre, în je­a­nși ne­gri și tri­cou alb, pe chef îmbră­cat în tu­ni­că și cu bo­ne­tă înal­tă de un alb or­bi­tor, in­spec­tând mi­nuți­os pre­pa­ra­te­le și îndrep­tându-se apoi spre o ma­să pen­tru a ura „pof­tă bu­nă” și a se asi­gu­ra că to­tul este în re­gu­lă, pe an­ga­ja­tul „bun-la-toa­te” ca­re nu vor­bește en­gle­ză, dar ca­re zâmbește me­reu și nu mă la­să nici mă­car să-mi duc ca­fe­aua la șez­long și ca­re știe de­ja că du­pă o ca­fea mai vre­au un cap­puc­ci­no și mai știe și un­de mă voi așe­za (al doi­lea șez­long din stânga) sau pe tână­rul ca­re ne sa­lu­tă în ro­mână la intra­rea în res­tau­rant, pen­tru ca­re nu mai sun­tem un nu­măr de ca­me­ră, ci ne-a reți­nut nu­me­le și are o po­re­clă sim­pa­ti­că pen­tru Vla­di­mir, de­venit aici „mis­ter Gin­ge­rel”, da­to­ri­tă pa­si­u­nii lui pen­tru bău­tu­ra cu ghim­bir (Gin­ger Ale). Brusc, îmi de­vi­ne sim­pa­ti­că și fe­meia ca­re se pen­se­a­ză sau se stu­dia­ză tac­ti­cos într-o oglin­dă de poșe­tă aștep­tând un cli­ent (in­vi­zi­bil, cât am stat aco­lo) pen­tru a închi­ria o ca­noe.

Este chiar ora la ca­re ajun­ge la lo­cul ei, își des­chi­de um­bre­la de soare, își la­să ge­an­ta de umăr și are în față o zi între­a­gă de stat la ma­lul mă­rii. Și mi se pu­ne un nod în gât … Nu am fost pre­gă­ti­tă pen­tru ce mi-a ofe­rit Ao Prao Re­sort, ori­cât i-am stu­diat pre­zen­ta­rea și po­ze­le de pe si­te. Pen­tru că din­co­lo de exo­tism, co­lțul aces­ta de lu­me a re­pre­zen­tat, pen­tru mi­ne, sta­re, at­mos­fe­ră și oa­meni.

În pri­ma di­mi­neață, am cre­zut că te­ra­sa la ca­re urma să luăm mi­cul de­jun este închi­să. Nu veni­se încă ni­meni, dar apoi am ză­rit fes­ti­nul pre­gă­tit – ave­am la dis­po­ziție tot ce ne pof­tea su­fle­tul: pre­pa­ra­te thai­lan­de­ze, eu­ro­pe­ne, ful­gi, su­pe, ab­so­lut ori­ce. Du­pă un sfert de oră, s-a mai ocu­pat o ma­să și asta a fost tot pen­tru acea di­mi­neață. M-am si­mțit stin­ghe­ră, ur­mă­ri­tă de te­a­ma să nu de­ran­jez sau să nu stric ce­va, mă gânde­am că pro­gra­mul la pis­ci­nă poa­te nu a înce­put sau aș fi pre­fe­rat să își ia ci­ne­va ca­fea înain­tea mea (ca atunci când do­rești să dan­se­zi, dar rin­gul de dans este gol și nu ai cu­ra­jul să fii pri­mul pe el), dar cu­rând mi-am dat se­a­ma că tot ce se afla aco­lo era la dis­po­ziția noas­tră, a ce­lor ca­zați în re­sort, ori­cât de puțini eram: mi­cul de­jun, ser­vi­ci­i­le im­pe­ca­bi­le, mu­zi­ca li­ve în fi­e­ca­re se­a­ră. Au fost vreo do­uă zi­le în ca­re eram nu­mai noi, dar în tim­pul we­e­ken­du­lui, re­sor­tul s-a ani­mat, res­tau­ran­tul a fost chiar plin, iar sâmbă­tă se­a­ra a avut loc un spec­ta­col pi­ro­teh­nic.

La apro­xi­ma­tiv trei ore de con­dus de Ban­gkok, una din­tre ce­le mai us­ca­te in­su­le ale Thai­lan­dei, Koh Sa­med, afla­tă în Gol­ful Thai­lan­dei (pro­vin­cia Rayong), este o des­ti­nație pen­tru între­gul an. În se­zo­nul ploi­os este plă­cut, cu tem­pe­ra­turi su­por­ta­bi­le (28 de gra­de Cel­si­us), bri­ză, plo­uă de re­gu­lă noap­tea,

Pun pe ma­să câte­va din­tre că­rți­le no­ro­coa­se pe ca­re ex­tra­se­zo­nul ni le-a ser­vit în ace­as­tă că­lă­to­rie.

în ca­zul în ca­re plo­uă. Fa­ce par­te din Par­cul Nați­o­nal Khao La­em Ya–Mu Koh Sa­med, iar ta­xa de in­tra­re este de 200 THB pen­tru adu­lți și 100 THB pen­tru co­pii sub 12 ani (se reînnoi­ește du­pă câte­va zi­le). Am închi­riat un scu­ter (300 THB pe zi, dar se gă­sesc și mai ief­tin) și am des­co­pe­rit o in­su­lă ex­trem de ani­ma­tă, cu prețuri foar­te avan­ta­joa­se (150 THB o oră de ma­saj thai­lan­dez, cu po­si­bi­li­ta­tea unui abo­na­ment de ze­ce șe­di­nțe de ma­saj și una gra­tu­i­tă), ca­za­re pen­tru toa­te bu­zu­na­re­le, poți să mă­nânci ief­tin sau scump, du­pă cum do­rești, să cum­peri fruc­te de la ta­ra­be, să mă­nânci la un res­tau­rant de la șo­sea sau la me­se așe­za­te pe ma­lul mă­rii, la lu­mi­na lu­mână­ri­lor. Se­a­ra, ne-am pi­er­dut într-un fur­ni­car de oa­meni ca­re se plim­bau pe pla­jă, mâncau, fă­ce­au sel­fie-uri, spor­turi pe apă și, cu toa­tă acea mu­lți­me, am re­a­li­zat că noți­u­nea de extrasezon nu-și prea are aici ros­tul. În ace­as­tă vre­me, pe par­tea opu­să a insu­lei, la Ao Prao Re­sort, una din­tre bi­ju­te­ri­i­le Koh Sa­me­du­lui și unul din­tre ce­le șap­te re­sor­turi ale gru­pu­lui Sa­med Re­sor­ts ca­re aco­pe­ră o pla­jă lar­gă de bu­ge­te, de la bac­kpac­keri la ho­te­luri de cinci ste­le, este însă li­niște. Ex­clu­si­vis­tul re­sort este pre­fe­rat în extrasezon de thai­lan­de­zi și ex­pați, ca­re vin mai ales în we­e­kend, iar în tim­pul se­zo­nu­lui îl vi­zi­te­a­ză cu pre­că­de­re en­gle­zi, scan­di­na­vi și ger­mani. „Oa­me­nii vin aici și zic că e Pa­ra­di­sul”, spu­ne Wi­nai Maun­gphan, tână­rul ma­na­ger al re­sor­tu­lui. Îmbră­cat în pan­ta­loni ne­gri, cu un tri­cou alb, cu lo­go­ul gru­pu­lui Sa­med Re­sort, și cu încă­lță­min­te sport, este dez­ghețat, dis­cret și plă­cut, cu un tact de­să­vârșit, ge­nul de om cu ca­re îți fa­ce plăcere să schim­bi o vor­bă. Lu­cre­a­ză aici de doi ani, du­pă opt ani la un alt ho­tel de top, Man­da­rin Ori­en­tal, din Ban­gkok, și este un ex­ce­lent ma­na­ger. Știe prea bi­ne că pei­sa­je de vis sunt din be­lșug în Thailanda, cu pes­te 1.430 de in­su­le mari și mici con­cu­re­nța fi­ind uriașă la acest ca­pi­tol. Prin ur­ma­re, nu este su­fi­ci­ent să mi­ze­zi doar pe ge­ne­ro­zi­ta­tea na­tu­rii ca să ai sub ba­ghe­ta ta un re­sort înflo­ri­tor. De ace­ea, ate­nția lui se îndre­ap­tă con­stant spre cu­rățe­nie, ser­vi­cii la cel mai înalt stan­dard, ati­tu­di­ne res­pon­sa­bi­lă față de me­diu, gri­jă pen­tru vi­zi­ta­tori și an­ga­jați.

Nu aș fi cre­zut că un ba­nal pad thai poa­te fi o ope­ră de ar­tă în far­fu­rie. Asta, până l-am cu­nos­cut pe ma­es­trul bu­că­tar Su­ra­sak Chuen­sai și am par­ti­ci­pat la o oră de gă­tit. Eram pe te­ra­să, la

o ma­să spe­cial pre­gă­ti­tă pen­tru cur­sul nos­tru de o oră. În fața noas­tră, ma­rea, de un al­bas­tru lăp­tos, se unea cu ce­rul și doar o bar­că ra­pi­dă, ca­re tăia va­lu­ri­le, te lă­sa să ghi­cești ca­re un­de se sfârșește. Vântul adia prin­tre brațe­le lun­gi și încâlci­te ale bă­trânu­lui și mai­es­tu­o­su­lui hi­bis­cus, cel mai bă­trân de pe in­su­lă. De­mon­strația ma­es­tru­lui bu­că­tar, șe­ful res­tau­ran­te­lor din la­nțul Sa­med Re­sor­ts, asis­tat de Udon, bu­că­tar-șef al res­tau­ran­tu­lui Buzz, nu a du­rat mult, ma­xi­mum 10 mi­nu­te. Pad thai e un fel ca­re, da­că ai toa­te in­gre­di­en­te­le pre­gă­ti­te, se pre­pa­ră foar­te ra­pid. A înce­put ce­re­mo­ni­os, cu pre­zen­ta­rea fi­e­că­rui in­gre­di­ent în par­te, „ase­zo­nând” mo­men­tul cu puți­nă is­to­rie a pad thai-ului. „Pad thai este un fel po­pu­lar în Thailanda, o mânca­re nați­o­na­lă pe ca­re o gă­sești în toa­te res­tau­ran­te­le thai­lan­de­ze, dar, la ori­gini, este un fel chi­ne­zesc”, a ex­pli­cat. Pad thai (sau tăiței pră­jiți în stil thai­lan­dez cu cre­veți, în ca­zul nos­tru) a fost adus în re­ga­tul Ayut­thaya de co­mer­cia­nții chi­ne­zi și, ul­te­ri­or, a fost adap­tat pen­tru a re­flec­ta pre­fe­ri­nțe­le cu­li­na­re ale lo­cal­ni­ci­lor. În tim­pul ce­lui de-al Doi­lea Răz­boi Mon­dial, Thailanda a su­fe­rit de o cri­ză a ore­zu­lui și, pen­tru a re­du­ce con­su­mul de orez, guvernul thai­lan­dez, con­dus de Pla­ek Phi­bun­son­gkhram, a pro­mo­vat con­su­mul tăiței­lor. Du­pă de­mon­strație și pre­zen­ta­re, a venit rândul nos­tru. Am pus ulei­ul la încins, Vla­di­mir a adău­gat cre­veți, eu am ames­te­cat bi­ne-bi­ne, am adău­gat do­uă ouă, am ames­te­cat din nou bi­ne-bi­ne, au ur­mat câte­va lin­guri de sos ta­ma­rind, tăiței și res­tul in­gre­di­en­te­lor. An­ga­jații re­sor­tu­lui ne pri­ve­au încântați și se mi­nu­nau de abi­li­tăți­le de bu­că­tar ale lui Vla­di­mir. Tușa fi­na­lă a con­fe­rit-o ma­es­trul, ca­re a așe­zat co­nți­nu­tul pe far­fu­rii mari, al­be, di­chi­sin­du-l cu vârful de­ge­te­lor înmă­nușa­te. În fi­nal, a ofe­rit câte o mi­că sculp­tu­ră cu­li­na­ră, cu for­me și cu­lori atât de fru­moa­se și de ar­mo­ni­os com­bi­na­te, încât nu-mi venea să mă ating de ea. Cred că le-am lă­sat o im­pre­sie bu­nă, pen­tru că pes­te do­uă zi­le ne-au in­vi­tat la un coo­king class la res­tau­ran­tul ita­li­e­nesc, un­de Vla­di­mir este din nou în cen­trul ate­nți­ei.

Acum câte­va zi­le, am gă­sit no­tițe­le de la Ao Prao Re­sort și pri­vi­rea mi-a că­zut pe câte­va rânduri scri­se cu o zi înain­te de ple­ca­re: „E li­niște când scriu aces­te rânduri. Sun­tem în tim­pul săp­tă­mânii, iar oa­me­nii sunt puțini, răs­pândiți pe șez­lon­guri, cât mai de­par­te unii de alții. Aud doar su­ne­tul va­lu­ri­lor și ce­va acor­duri din Fre­e­dom, al lui Ge­or­ge Mi­cha­el, într-o ver­si­u­ne îndul­ci­tă și mol­co­mă. «Eve­ryt­hing is OK?», mă între­a­bă Wi­nai Maun­gphan, ca­re mă ză­rește în timp ce dis­cu­tă cu niște an­ga­jați. Îi cu­nosc de­ja pe toți și ei, la rândul lor, mă știu. Ieri am pri­mit de la ma­es­trul bu­că­tar rețe­ta de piz­za pe ca­re am fă­cut-o aici ca să pot gă­ti la fel și aca­să. Mâi­ne o să ple­căm și îmi dau se­a­ma că-mi va fi dor de un loc, dar și de niște oa­meni.”

Va­ca­nța pen­tru fa­mi­lie Cen­ta­ra Koh Chang Tro­pi­ca­na Re­sort

„Fa­cem un meci de fot­bal?” Khun A, F&B Ma­na­ger, ci­tesc pe ecu­so­nul lui, l-a ochit pe Vla­di­mir din pri­ma se­a­ră, la res­tau­rant. Un băiat în for­mă, la vârsta po­tri­vi­tă … atât i-a tre­bu­it și de atunci fot­ba­lul este ne­lip­sit din dis­cuți­i­le noas­tre. Con­tro­lul min­gii este su­bi­ec­tul pre­fe­rat. Du­pă câte­va zi­le, băi­eții sta­bi­lesc să fa­că un meci de fot­bal pe ni­sip într-o du­pă-amia­ză când avea zi li­be­ră. Am întârziat până în cinci mi­nu­te. Khun A, echi­pat per­fect, ne aște­ap­tă. Încep cu exer­ciții de încăl­zi­re și con­ti­nuă cu teh­ni­ca și con­tro­lul min­gii. Vin și alți an­ga­jați ai re­sor­tu­lui, se mai ală­tu­ră niște lo­cal­nici și se încin­ge un joc ca­re ți­ne până se înnop­te­a­ză. Cel mai mic ju­că­tor de pe te­ren e un puști de vreo 5 ani, cel mai ma­re are în jur de 40 de ani. Între timp, ză­resc o zo­nă de muay thai și, du­pă ce îi dau târcoa­le, întreb una-alta, sta­bi­lesc un an­tre­na­ment pen­tru a do­ua zi.

Le­cția mea de muay thai du­re­a­ză mult mai puțin de­cât me­ci­ul de fot­bal. Nu vre­au de­cât să des­co­păr câte­va ele­men­te

de ba­ză, dar chiar și la acest ni­vel su­per­fi­cial, sunt de­păși­tă din toa­te punc­te­le de ve­de­re. Instruc­to­rul e tânăr, slă­buț și pri­e­te­nos. „Nu am de ce să mă îngri­jo­rez, va fi sim­plu”, îmi zic când îl văd. Îmi pun mă­nuși­le de box, mă dau ma­re în fața lui Vla­di­mir cu câte­va sche­me, Că­tă­lin, soțul meu, vi­ne cu apa­ra­tul de fo­to­gra­fiat, tre­pi­e­dul, și de­zas­trul înce­pe. Exer­sez lo­vi­turi cu pum­nul, pi­ci­o­rul, ge­nun­chi­ul și co­tul. Cinci mi­nu­te le­ga­te mai mer­ge ce mer­ge, dar simt cum ape­le curg pe mi­ne și mi se taie res­pi­rația. Instruc­to­rul mă la­să să mă li­niștesc, îmi ara­tă cum să res­pir și re­luăm. „One more!”, îmi spu­ne când ve­de că nu mai pot. Tă­bă­răsc cu lo­vi­turi asu­pra lui, dar am im­pre­sia că nu prea le sim­te, în timp ce eu dau tot ce mai pot. Nu mă aștep­tam la efec­tul aces­ta. Pu­te­re să lo­vesc mai am, dar fă­ră pre­ci­zie, sunt ameți­tă și nu mai am aer. Du­pă 30 de mi­nu­te de coșmar, ca să mai îndul­cesc ruși­no­sul sen­ti­ment de eșec și să nu par chiar așa de ri­di­co­lă în fața ad­ver­sa­ru­lui meu, leg o dis­cuție cu el. Îmi spu­ne că are 33 de ani și că a înce­put muay thai la opt ani. A fost ju­că­tor pro­fe­si­o­nist până când s-a ac­ci­den­tat la pi­ci­or la fot­bal. Acum an­tre­nea­ză muay thai sau, în ca­zul meu, de­mon­stre­a­ză noți­uni și mișcări de ba­ză. Nu pot să nu mă mi­nu­nez de vi­te­za și pre­ci­zia mișcă­ri­lor lui când îmi ara­tă cum lo­vește și se re­tra­ge ca să se pro­te­je­ze. „Muay thai nu este o sim­plă bă­taie de gan­gsteri, are re­gu­li și teh­ni­că. Te aju­tă să ai un corp pu­ter­nic și mul­tă fo­rță. Da­că fi­ul dum­nea­voas­tră ar înce­pe acum, la opt ani, la 13-14 ani ar fi foar­te pu­ter­nic”, îmi spu­ne Ni. Nu su­nă rău, e o idee in­te­re­san­tă, dar de­o­cam­da­tă pre­fer să mă îndrept spre Cen­va­ree Spa să-mi mai ling ră­ni­le și … or­go­li­ul pu­ter­nic zdrun­ci­nat.

O ale­ge­re bu­nă, pen­tru că a înce­put să toar­ne cu gă­le­a­ta și spa-ul este re­fu­gi­ul per­fect. Nu știu da­că este ur­ma­rea tai­fu­nu­lui din Fi­li­pi­ne, du­pă cum mi-a spus ieri Pi­us Lue­chin­ger, ma­na­ge­rul el­vețian al Cen­ta­ra Koh Chang Tro­pi­ca­na Re­sort, sau doar se­zo­nul ploi­os, dar plo­uă bi­ne de tot. Nu mă îngri­jo­rez, iau exem­plul lo­cal­ni­ci­lor ca­re, pro­te­jați de pe­le­ri­ne de ploaie, își con­ti­nuă nes­tin­ghe­riți tre­a­ba, trec pe lângă gru­pul olan­de­zi­lor ve­se­li, sunt vreo șap­te, ca­re nici ei nu sunt de­ran­jați de ploaie. Zi­ua stau pi­tiți pe un­de­va da­că plo­uă și, da­că e soare, sunt lun­giți pe șez­lon­guri, la pis­ci­nă. De la cinci du­pă-amia­za, când e Hap­py Ho­ur, se mu­tă la ba­rul din pis­ci­nă, se așa­ză pe scau­ne­le­le din apă, cântă cu foc (re­cu­nosc in­clu­siv frag­men­te scan­da­te de ga­le­rii de fot­bal) și mai ple­a­că la închi­de­rea ba­ru­lui. Nu mă plâng de vre­me, sunt pri­me­le zi­le cu ade­vă­rat ploi­oa­se de când am ajuns în Thailanda (și sun­tem de vreo do­uă săp­tă­mâni) și, pen­tru mi­ne, scu­za per­fec­tă pen­tru a mă as­cun­de la Cen­va­ree Spa, un­de astă­zi mă aște­ap­tă o se­si­u­ne de do­uă ore de ma­saj thai­lan­dez și com­pre­se fi­er­bi­nți. Îi las pe băi­eți la ma­sa de pin­gpong și ajung la spa udă până la pi­e­le, cu apa și­roind pe mi­ne, dar Ni mă întâmpi­nă și îmi ofe­ră o ce­așcă cu ce­ai. Mă între­a­bă ce­va des­pre muay thai (știa că urma să merg și afla­se de­ja de con­tra-per­for­ma­nța mea) și mă încu­ra­je­a­ză. Tot ce mă de­ran­je­a­ză, e in­co­mod sau ne­plă­cut dis­pa­re. „Pe o vre­me ca asta, com­pre­se­le fi­er­bi­nți sunt foar­te bu­ne. O să vă încăl­ze­as­că și o să vă si­mțiți foar­te con­for­ta­bil.” Merg încet până la ca­me­ra de ma­saj, cu gri­jă să nu alu­nec pe te­ra­sa in­te­ri­oa­ră ca­re este udă, Ni îmi spa­lă pi­ci­oa­re­le cu ce­ai de li­me și ber­ga­mo­tă, le ma­se­a­ză cu sa­re de ma­re ex­fo­lian­tă, le șter­ge ușor și apoi mă cu­i­bă­resc în do­uă pro­soa­pe groa­se și pu­foa­se. „Please, re­lax yo­ur bo­dy and let yo­ur mind fol­low the so­und.” Cu­vin­te­le aproa­pe șop­ti­te sunt ur­ma­te de un su­net cris­ta­lin, ca­re re­ver­be­re­a­ză prin încă­pe­rea în ca­re plu­tesc aro­me exo­ti­ce. Încet-încet, se au­de și mu­zi­ca de re­la­xa­re, acom­pa­nia­tă pe fun­dal de zgo­mo­tul ploii de afa­ră. Răs­fățul înce­pe.

Am des­co­pe­rit Cen­va­ree Spa grație unei ofer­te spe­cia­le a re­sor­tu­lui. Plă­tești în avans o su­mă, iar re­sor­tul mai adau­gă la aces­ta câte­va mii de ba­hți pe ca­re să-i chel­tu­i­ești. Mi­cul de­jun este in­clus, prin ur­ma­re, de­po­zi­tul (pe ca­re tre­bu­ie să-l lași în pri­ma zi) mer­ge pe ma­sa de prânz, ci­nă, coc­ktai­luri, room-ser­vi­ce și, de­si­gur, spa. „O chi­chiță ca să chel­tu­i­ești în re­sor­tul lor”, spu­ne Că­tă­lin și sunt de acord cu el, dar are și pă­rți bu­ne. În pri­mul

Un îno­tă­tor sin­gu­ra­tic și zglo­biu se bu­cu­ră de li­niștea di­mi­neții în in­fi­ni­ty-pool, la ex­clu­si­vis­tulSea Sun Sand Re­sort & Spa din Pat­taya.

TEXT: ADI­NA BRÂNCI­U­LES­CU

Ora cu­li­na­ră de la Ao Prao Re­sort, de pe Koh Sa­med, se încheie cu sa­vu­ra­rea pad-thai-ului cu cre­veți, pre­pa­rat sub îndru­ma­rea ma­es­tru­lui bu­că­tar al la­nțu­lui de res­tau­ran­te din Sa­med Re­sor­ts. La ce­re­re, se or­ga­ni­ze­a­ză ore cu­li­na­re ca­re au loc pe o te­ra­să la ma­lul mă­rii.

Într-o di­mi­neață se­ni­nă, cu­lo­ri­le și fru­mu­sețea pla­jei Prao (Ao Prao) mi-au tăiat ră­su­fla­rea.

(1) Ci­nă la un res­tau­rant de fa­mi­lie în Koh Sa­med. (2) Curs de muay thai la Cen­ta­ra Koh Chang, Tro­pi­ca­na Re­sort. (3) Pla­ja Ao Prao pe Koh Sa­med.(4) In­gre­di­en­te pen­tru spa, Cen­ta­ra Q Re­sort, Rayong. (5) Res­tau­rant pe o pla­jă po­pu­la­ră din Koh Sa­med. (6) Gră­di­na lu­xu­rian­tă de la Cen­ta­raKoh Chang. (7) Ora de gă­tit piz­za la O Res­tau­rant, unul din­tre ce­le trei res­tau­ran­te de la Ao Prao Re­sort. (8) Acti­vi­tăți­le zilei de la Cen­ta­ra Koh Chang. (9) Fot­bal la Cen­ta­ra Koh Chang. (10) Co­lț săl­ba­tic la Ao Prao.(11) Mult aștep­ta­ta tu­ră cu ca­noe la Sea Sun Sand Re­sort&Spa, Pat­taya. (12) Show cu foc du­pă ci­nă la Ao Prao Re­sort. (13) Acti­vi­tăți pen­tru co­pii la Cen­ta­ra Koh Chang. (14) Mic de­jun ploi­os pe Koh Chang.

Cu­lo­ri­le dia­fa­ne ale înce­pu­tu­lui de apus ofe­ră o pri­ve­liște pic­tu­ra­lă din­tr-un apar­ta­ment de la Ao Prao Re­sort. Res­tau­ran­tul Bre­e­ze (dreapta) de aici ofe­ră, într-o am­bia­nță ele­gan­tă, un mic de­jun pe cin­ste și pre­pa­ra­te ex­ce­len­te ale bu­că­tă­ri­ei thai­lan­de­ze și inter­nați­o­na­le.

Plim­bări cu ca­noe, ofer­te de se­zon, se­si­uni re­la­xan­te de ma­saj thai­lan­dez și pa­che­te de tra­ta­men­te de re­la­xa­re și înfru­mu­seța­re în spa-uri, pis­ci­ne și in­fi­ni­ty pool-uri, acti­vi­tăți pen­tru co­pii și fa­mi­lie, tururi ale in­su­le­lor – sunt lu­cruri de ca­re vi­zi­ta­to­rii se bu­cu­ră în tih­nă în pe­ri­oa­da ex­tra­se­zo­nu­lui, într-o at­mos­fe­ră mai puțin aglo­me­ra­tă de­cât în pe­ri­oa­de­le tu­ris­ti­ce de vârf.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.