INI­MĂ HIMALAYANĂ

Pis­cu­ri­le im­pu­nă­toa­re – in­clu­siv Eve­res­tul – atrag cei mai mu­lți vi­zi­ta­tori în Ne­pal, însă o cul­tu­ră bo­ga­tă înflo­rește în um­bra aces­tor mu­nți.

National Geographic Traveller Romania - - Sumar - TEXT: CAR­RIE MIL­LER | FOTO: ALI­SON WRIGHT

O cul­tu­ră bo­ga­tă înflo­rește în um­bra pis­cu­ri­lor im­pu­nă­toa­re.

ACES­TA E UNUL DIN­TRE LO­CU­RI­LE ME­LE PRE­FE­RA­TE. Mai exact, stu­pa Bo­ud­ha­nath din Kat­hman­du, una din­tre ce­le mai mari din lu­me. Pe cu­po­la sa vă­ru­i­tă, cu pe­te de cu­loa­rea șo­fra­nu­lui și încu­nu­na­tă cu un turn au­riu, sunt pic­tați ochii atoa­te­vă­ză­tori ai lui Bud­dha. Aces­ta e ochi­ul sa­cru într-o vâltoa­re a pro­fa­nu­lui. Chiar lângă po­rți­le Bo­ud­ha­nath-ului se învârte ameți­toa­rea sce­nă stra­da­lă din Kat­hman­du, la fel de ne­bu­neas­că și ca­co­fo­ni­că pre­cum îmi aduc amin­te din pri­ma mea vi­zi­tă de acum do­uă de­ce­nii: o ma­re apă­să­toa­re de un mi­li­on de oa­meni, cu vânză­tori ca­re te ur­mă­resc câte­va stră­zi pe tro­tua­re din că­ră­mi­dă spar­tă ca să-ți vândă o brăța­ră din la­pis de 5 $, pe lângă stâlpi de ilu­mi­nat înfășu­rați în le­gă­turi de ca­bluri gri, mari cât niște stu­pi, ope­ra unor ne­buni sau a unor ge­nii ale elec­tri­ci­tății.

Însă po­rți­le stu­pei țin orașul la dis­ta­nță. Ste­a­gu­ri­le de ru­gă­ci­u­ne se un­du­i­esc în bri­ză în timp ce su­te de pe­le­rini încon­joa­ră ba­za alta­ru­lui din se­co­lul al V-lea, întot­de­au­na în sen­sul ace­lor de ce­a­sor­nic. Stând pe cea mai de sus din­tre ce­le trei plat­for­me ca­re încer­cu­i­esc stu­pa, am gâtul us­cat din cau­za ae­ru­lui as­pru al stră­zii ca­re are gust de praf și ga­ze de eșa­pa­ment de la mo­toa­re în doi tim­pi, și ob­serv, de la lo­cul meu înalt, pri­ve­liștea aco­pe­rișu­ri­lor orașu­lui. Aici sus, viața se des­fășoa­ră dea­su­pra hao­su­lui: tu­riștii se re­la­xe­a­ză cu be­re și piz­za în ba­ru­ri­le de pe aco­pe­rișuri, în timp ce lo­cal­ni­cii din Kat­hman­du, strânși lao­lal­tă din ce­le 124 de gru­puri et­ni­ce ale Ne­pa­lu­lui, atârnă ru­fe și îngri­jesc cu ate­nție co­paci și plan­te în ghi­ve­ce, oa­ze­le lor per­so­na­le de ver­de­ață.

Ri­di­cându-mi pri­vi­rea și mai sus, văd Hi­ma­laya înză­pe­zi­tă, roz în praf și ce­ață, ur­când aproa­pe până la cer. În Ne­pal se află opt din­tre cei mai îna­lți ze­ce mu­nți din lu­me, in­clu­siv Eve­res­tul, iar aces­te pis­curi sunt ce­le ca­re atrag ma­jo­ri­ta­tea vi­zi­ta­to­ri­lor aici. În pri­ma mea vi­zi­tă, am fost o tână­ră ne­li­niști­tă și am­biți­oa­să de 26 de ani, dor­ni­că să mă pun la încer­ca­re pe ace­le po­teci înal­te. Acum am re­venit, cu Că­lă­to­ri­i­le Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic, pen­tru a cu­noaște o la­tu­ră mai as­cun­să a Ne­pa­lu­lui, o la­tu­ră ade­sea eclip­sa­tă de acești mu­nți – di­ver­si­ta­tea oa­me­ni­lor și a pei­sa­ju­lui și rit­mul și re­pau­sul unor lo­curi pre­cum Bo­ud­ha­nath.

De da­ta asta nu vre­au să merg sus. Vre­au să întorc spa­te­le mu­nți­lor (și or­go­li­u­lui meu) și să merg în in­te­ri­or, spe­rând că mi se va dez­vă­lui cul­tu­ra stră­ve­che a Ne­pa­lu­lui, chiar și pen­tru o cli­pă.

Pen­tru înce­put, ne îndrep­tăm spre Ca­sa de oas­peți a Mă­năs­ti­rii Ney­do Tas­hi Cho­e­ling, la 22 km de Kat­hman­du, aproa­pe de Phar­ping. Mă­năs­ti­rea cu aco­pe­rișul au­riu stă pe un deal pră­fu­it, pre­să­rat cu pini de­co­rați cu ste­a­guri de ru­gă­ci­u­ne. Găz­du­ind 150 de că­lu­gări bu­diști, cu vârste între cinci și 27 de ani, mă­năs­ti­rea ad­mi­nis­tre­a­ză și o ca­să de oas­peți aus­te­ră pen­tru că­lă­tori, cu 23 de camere. Unii vin aici pen­tru a se des­tin­de, unii pen­tru a stu­dia bu­dis­mul, alții pen­tru a gus­ta viața mo­nas­ti­că. Vi­zi­ta­to­rii sunt încu­ra­jați să par­ti­ci­pe la pu­je­le (ce­re­mo­nii de ru­gă­ci­u­ne bu­dis­tă) de di­mi­neață și se­a­ră ale că­lu­gă­ri­lor.

Îl întreb pe Tse­ring Hyol­mo, ma­na­ge­rul de 25 de ani al ca­sei de oas­peți, da­că es­te ci­u­dat să pri­mești vi­zi­ta­tori ca­re să-ți ur­mă­re­as­că prac­ti­ca re­li­gi­oa­să zil­ni­că.

„Ne fa­ce plă­ce­re să împăr­tășim prac­ti­ca noas­tră”, spu­ne Tse­ring. „Poa­te avem un loc fru­mos, iar vi­zi­ta­to­rii vor să afle des­pre bu­dism. Poa­te vor doar să sca­pe de oraș. Ori­ca­re ar fi ca­zul, pu­tem să aju­tăm.”

La 1.700 m, tem­pe­ra­tu­ra ae­ru­lui e mult mai scă­zu­tă de­cât în Kat­hman­du și ob­serv că Tse­ring poar­tă o ge­a­că de puf pes­te ro­be­le sa­le bor­do. Des­cu­ie ușa ca­me­rei me­le, ca­re es­te sim­plă, dar cu tot ce am ne­voie: un pat so­lid, un mic bi­rou de lemn și o baie.

În di­mi­neața ur­mă­toa­re mă zgri­bu­lesc în ră­coa­rea di­nain­tea zo­ri­lor și urc dealul până la mă­năs­ti­re. Des­că­lțându-mă, îmi ocup lo­cul într-un rând de vi­zi­ta­tori ca­re stau cu pi­ci­oa­re­le încru­cișa­te pe per­ne lângă pe­re­te­le din spa­te, cu fața spre un Bud­dha au­riu, înalt cât un etaj, și rânduri de că­lu­gări în ro­be­le lor roșii și de cu­loa­rea șo­fra­nu­lui, cu ca­re s-au înfășu­rat strâns în frig.

Zgo­mo­tul e asur­zi­tor. Că­lu­gă­rii re­ci­tă o in­can­tație con­ti­nuă, punc­ta­tă de bă­tăi­le în to­be­le mari, su­ne­tul cor­ni­lor și al co­chi­li­i­or și ci­oc­ni­rea me­ta­li­că a cim­ba­le­lor.

Încep să per­cep un ritm sub haos, deși nu-l înțe­leg. Așa cum a pro­mis Tse­ring, mă simt bi­ne-veni­tă, dar se­pa­ra­tă. Es­te ca și cum că­lu­gă­rii ar des­chi­de o ușă și eu ar tre­bui să de­cid da­că pășesc prin ea. Ori de câte ori îmi pi­erd con­cen­tra­rea (ce­ea ce se întâmplă frec­vent) în tim­pul pu­jei, ochii mei se îndre­ap­tă spre ti­ne­rii că­lu­gări din rându­ri­le din spa­te, ca­re se com­por­tă ca niște șco­lari, înă­bușind căs­ca­turi cu mâne­ci­le lun­gi ale ro­be­lor lor roșii, fâțâin­du-se pe lo­cu­ri­le lor până când un că­lu­găr mai în vârstă se plim­bă aga­le și atent de-a lun­gul rându­lui.

Până de cu­rând, Ne­pa­lul era una din­tre ce­le mai să­ra­ce țări din lu­me, ba­zându-se foar­te mult pe ba­nii din aju­toa­re. Mu­lți co­pii ajung în mă­năs­tiri ca ace­as­ta, sau ca Școa­la și mă­năs­ti­rea de că­lu­gă­rițe Arya Ta­ra din jo­sul

dealu­lui, da­to­ri­tă me­se­lor gra­tu­i­te și a opor­tu­ni­tății de a be­ne­fi­cia de edu­cație. Unii co­pii sunt tri­miși de pă­ri­nți, alții aleg sin­guri să vi­nă. Dhe­kyid Dol­ma a ales să vi­nă la Arya Ta­ra la vârsta de 12 ani. Că­lu­gă­rița de 22 de ani vrea să de­vi­nă pro­fe­soa­ră de than­gka, un tip de pic­tu­ră bu­dis­tă pe bum­bac sau mă­ta­se, cu­nos­cu­tă pen­tru cu­lo­ri­le sa­le in­ten­se și mo­de­le­le com­pli­ca­te. „N-am vrut de­cât să fiu că­lu­gă­riță. Vre­au să fiu o per­soa­nă sim­plă cu gândi­re înal­tă”, îmi spu­ne ea.

În zo­na ru­ra­lă Ku­rin­tar, la 112 km nord-vest de Phar­ping și ur­mă­toa­rea mea des­ti­nație, e clar că viața nu-i ușoa­ră, mai ales pen­tru ti­ne­re­le ca­re vor să ai­bă o gândi­re înal­tă. Că­ră­ri­le de pă­mânt roșu stră­bat coas­te­le de deal pră­păs­ti­oa­se, de la un grup de ca­se cu aco­pe­riș din ta­blă on­du­la­tă la altul, un pod sus­pen­dat îngust pes­te un râu înspu­mat le­gând coas­ta dealu­lui de dru­mul prin­ci­pal. În aces­te sa­te, un băr­bat din fi­e­ca­re gos­po­dă­rie lu­cre­a­ză în Kat­hman­du sau în străi­nă­ta­te pen­tru a su­pli­men­ta agri­cul­tu­ra de sub­zis­te­nță a fa­mi­li­ei, iar edu­cația – în spe­cial pen­tru fe­te – nu e o pri­o­ri­ta­te.

Pe­trec noap­tea la Ca­ba­na Sum­mit River, un loc de ca­za­re întins, la ca­re se ajun­ge doar pe jos, pes­te pod. Înain­te ca soa­re­le să fi tri­mis ra­ze ex­plo­ra­toa­re prin ce­ața di­mi­neții, sunt în pi­ci­oa­re și urc că­ră­ri­le pră­fu­i­te din spa­te­le ca­ba­nei. Dau de o fe­meie ca­re ma­ci­nă po­rum­bul ma­nual. Se ri­di­că să mă întâmpi­ne cu un zâmbet cald și ti­mid, apă­sându-și pal­me­le lao­lal­tă în sa­lu­tul tra­diți­o­nal, aple­cându-se ușor. Întorc sa­lu­tul. Na­mas­te – mă înclin în fața ta. Fi­i­ca ei ie­se din ca­să pen­tru scurt timp, cu un be­be­luș pe șold, apoi in­tră iar. Când ie­se din nou, adu­ce o ce­așcă de ce­ai pen­tru mi­ne și stăm toa­te trei în ae­rul ră­co­ros al di­mi­neții, ce­așca de ce­ai încăl­zin­du-mi de­ge­te­le, zâmbind și vor­bind cu ges­turi exa­ge­ra­te în timp ce găi­ni­le ci­u­gu­lesc în ju­rul an­te­nei pa­ra­bo­li­ce ca­re fu­se­se așe­za­tă cu gri­jă lângă ca­să. Le mu­lțu­mesc pen­tru os­pi­ta­li­ta­te și spun na­mas­te din nou, re­luându-mi dru­mul șer­pu­it în jo­sul că­ră­rii de pă­mânt roșu, soa­re­le înce­pând să îmi ba­tă pe gât.

Ne­pa­lul te obli­gă să te con­fru­nți cu di­ver­si­ta­tea fe­lu­ri­lor de a trăi. E im­po­si­bil să scap de să­ră­cia din jur ca­re mă fa­ce să apre­ci­ez pro­pria mea viață. Însă e timp să mă gândesc la echi­li­brul din­tre să­ră­cie și sim­pli­ta­te și să mă mi­nu­nez de oa­me­nii pri­e­te­noși și blânzi ca­re sunt dis­puși să își des­chi­dă ca­se­le, să își opre­as­că vi­eți­le de mun­că grea, ca să ia par­te la o con­ver­sație. E timp să mă gândesc la pro­pria mea per­ce­pție a ce­ea ce înse­am­nă o viață bo­ga­tă. Ne­pa­lul e unul din­tre ace­le lo­curi pro­pi­ce un­de ai timp să exiști pur și sim­plu, un­de iti­ne­ra­re­le con­stru­i­te cu pre­ci­zie sunt dis­tru­se și ești obli­gat să te lași pur­tat de val. Min­tea mea occi­den­ta­lă tin­de să se opu­nă aces­tui lu­cru – cu pu­te­re la înce­put, dar încep să mă re­sem­nez. Mă aflu în sta­rea ace­ea in­ter­me­dia­ră când ajung la Par­cul Nați­o­nal Chit­wan, la 72 km de Ku­rin­tar. Chit­wan es­te o po­ves­te de suc­ces ra­ră în ca­re spri­ji­nul gu­ver­na­men­tal, tu­ris­mul și im­pli­ca­rea lo­ca­lă se unesc în be­ne­fi­ci­ul tu­tu­ror. Un alt sit al Pa­tri­mo­ni­u­lui Mon­dial UNESCO din Ne­pal (sunt pa­tru în to­tal în ța­ră), fos­tul te­ren de

vână­toa­re pen­tru fa­mi­lia re­ga­lă, cu o su­pra­față de 1.500 km² es­te cel mai ve­chi parc nați­o­nal din Ne­pal, un­de trăi­esc ri­no­ceri in­di­eni, ti­gri-ben­ga­le­zi, le­o­par­zi, că­pri­oa­re-ben­ga­le­ze, cro­co­di­li și 550 de spe­cii de pă­sări. Ho­tă­rât să pro­te­je­ze ace­as­tă re­sur­să săl­ba­ti­că, gu­ver­nul ne­pa­lez a che­mat ar­ma­ta pen­tru a su­pra­ve­ghea or­di­nea în parc cu de­ce­nii în ur­mă; în ul­ti­mii trei ani a avut loc un sin­gur in­ci­dent de bra­co­naj.

„Ca­li­ta­tea vi­eții s-a îmbu­nă­tățit da­to­ri­tă tu­ris­mu­lui”, îmi spu­ne Sa­ket (Sa­ki) Shro­u­ti, ghi­dul meu în vârstă de 27 de ani de la Ca­ba­na Ba­ra­hi Jun­gle. „Co­mu­ni­tăți­le de aici de­pin­de­au în to­ta­li­ta­te de pă­du­re pen­tru hra­nă și adă­post. Fo­lo­se­au spe­ci­i­le săl­ba­ti­ce. Când a fost cre­at par­cul, a im­pus o mu­lți­me de res­tri­cții pen­tru oa­meni. Dar de când au înce­put să vi­nă tu­riștii, sunt dru­muri și elec­tri­ci­ta­te. Acum doc­to­rii pot ajun­ge aici. În ce­le din ur­mă, co­mu­ni­tăți­le au aflat că da­că sal­văm ri­no­ce­rul, ară­tăm ri­no­ce­rul, tu­riștii vor ve­ni. Mu­lți tu­riști pot ve­dea un ri­no­cer timp de 40 de ani. Un bra­co­ni­er ve­de un ri­no­cer și s-a dus. Și astfel lo­cal­ni­cii pot ve­dea cum con­ser­va­rea spe­ci­i­lor săl­ba­ti­ce es­te în be­ne­fi­ci­ul tu­tu­ror.” Chit­wan es­te un Ne­pal pe ca­re nu mi l-aș fi pu­tut închi­pui ni­ci­o­da­tă: lu­xu­riant și lan­gu­ros, cu apu­suri de soa­re tul­buri, ca niște min­gi de foc, și foșne­tul vântu­lui cu­prin­zând iar­ba-ele­fan­tu­lui, înal­tă de 6 m. În di­mi­neața ur­mă­toa­re sunt li­te­ral­men­te pur­ta­tă de val, alu­ne­când într-o bar­că în jo­sul Râu­lui Rap­ti, lat și calm. Ce­ața măr­gi­nește su­pra­fața li­niști­tă și sin­gu­rul su­net vi­ne de la do­uă pră­jini scu­fun­da­te în apă, ca­re ne pro­pul­se­a­ză încet. Ai­ta­ram Bo­te stă în pi­ci­oa­re în par­tea din față a băr­cii. Som Ku­mal e în spa­te. Ambii fac par­te din tri­bul Bo­teh, „vâslași ex­pe­rți ca­re cu­nosc fi­e­ca­re co­lț al aces­tui parc”, cum îi des­crie Sa­ki, el însuși plin de cu­noști­nțe des­pre tot ce ve­dem, de la egre­te la pe­re­chea de că­pri­oa­re-ben­ga­le­ze ca­re pasc pe mal și la un cro­co­dil-indian ca­re plu­tește ne­vi­no­vat ca un buște­an.

De­o­da­tă Sa­ki mă ba­te pe umăr și fa­ce semn cu ca­pul că­tre ma­lul opus. O si­lue­tă mă­tă­hă­loa­să se ca­mu­fle­a­ză în ce­ața di­mi­neții, dar îi dis­ting ure­chi­le fran­ju­ra­te. Un ri­no­cer-indian ne țin­tu­i­ește cu pri­vi­rea. Pes­te 600 de astfel de na­mi­le trăi­esc în Chit­wan, și mă so­co­tesc foar­te no­ro­coa­să să văd una în ha­bi­ta­tul său na­tu­ral. „Ri­no­ce­rii co­boa­ră să bea din râu”, îmi șop­tește Sa­ki. „M-a între­bat o vi­zi­ta­toa­re la ce oră vin. I-am spus că vin ori­când vor. E re­ga­tul lor.”

Am ace­e­ași sen­zație – o pa­ce ra­ră – pe ca­re am si­mțit-o pe trep­te­le încăl­zi­te de soa­re ale Bo­ud­ha­nath-ului, cu fe­mei­le de la Ku­rin­tar și în tim­pul ce­re­mo­ni­ei pu­ja de la Ney­do Tas­hi Cho­e­ling. Som și Ai­ta­ram vâslesc până la ma­lul de la con­flue­nța râu­ri­lor Rap­ti și Na­rayani. În timp ce de­barc pen­tru un je­ep ca­re aște­ap­tă, Ai­ta­ram îmi scu­tu­ră mâna cu ambe­le mâini și spu­ne câte­va cu­vin­te. Eu și Ai­ta­ram ne ui­tăm amândoi la Sa­ki, spe­rând să ne tra­du­că. „Spu­ne: «Da­că vă întoar­ceți, adu­ceți-vă amin­te de noi».”

Vre­au să îi spun că îmi voi adu­ce amin­te de el, la fel ca de ce­le­lal­te mo­men­te în ca­re am ză­rit ini­ma as­cun­să a Ne­pa­lu­lui.

Mă­năs­ti­ri­le bu­dis­te, cum es­te Ney­do Tas­hi Cho­e­ling, sunt lo­curi pri­mi­toa­re un­de se poa­te cu­noaște di­ver­si­ta­tea cul­tu­rii ne­pa­le­ze. Ală­turi: O fe­meie din et­nia tha­ru poar­tă un cos­tum tra­diți­o­nal din su­dul Ne­pa­lu­lui. Ța­ra însăși es­te o ta­pi­se­rie co­lo­ra­tă, al­că­tu­i­tă din 124 de et­nii.

Pe stra­da Yog­bir Sin­gh Marg din Kat­hman­du, vânză­to­rii vând le­gu­me, fruc­te și mi­ro­de­nii în drum. În ace­as­tă ca­pi­ta­lă agi­ta­tă, cu un mi­li­on de lo­cu­i­tori, viața co­ti­dia­nă se des­fășoa­ră în aer li­ber.

Pok­ha­ra, ase­me­nea altor orașe din Ne­pal, re­flec­tă și ates­tă mă­reția mu­nți­lor. Orașul ser­vește ca punct fi­nal al cu­nos­cu­tu­lui cir­cu­it de dru­meții Anna­pur­na, cu ve­deri la Mun­te­le Ma­cha­pu­cha­re, în for­mă de coa­dă de pește.

O ga­le­rie de fețe dez­vă­lu­ie spi­ri­tul ire­pre­si­bil al ne­pa­le­zi­lor. O fe­meie din et­nia ne­war poar­tă roșu și gal­ben șo­fran pen­tru o nun­tă hin­du­să; o să­te­an­că din Ku­rin­tar se întoar­ce aca­să cu nu­treț pen­tru ani­ma­le. Pen­tru un tânăr că­lu­găr bu­dist și o șco­lă­riță în uni­for­mă, viața se învârte în ju­rul stu­di­i­lor lor.

Stu­pa Shan­ti, una din­tre ce­le do­uă pa­go­de ale pă­cii din Ne­pal, es­te un loc pen­tru me­di­tație aflat în vârful unui deal din Pok­ha­ra.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.