Cât

National Geographic Traveller Romania - - Romania -

de im­por­tan­tă es­te in­fras­truc­tu­ra! Con­stru­i­ește cât vrei re­sor­turi și ho­te­luri, stai cu fun­dul pe cea mai bo­ga­tă co­moa­ră, da­că n-ai drum, n-ai vad …

Deși nu e cu ni­mic mai să­ra­că în nuri și far­mec de­cât res­tul Gre­ci­ei, zo­na Pe­lo­po­ne­zu­lui n-a prins tre­nul tu­ris­mu­lui de ma­să (ce­ea ce e fan­tas­tic pen­tru noi!) pen­tru că abia în anii din ur­mă și-a pus la punct rețe­aua de dru­muri și au­tos­tră­zi. Du­ra șa­se ore să ajun­gi din Ate­na în Ka­la­ma­ta. Însă acum, cu no­ua au­tos­tra­dă ajun­gi în do­uă ore. Iar ae­ro­por­tul din Ka­la­ma­ta, amo­rțit în ur­mă cu un de­ce­niu, e azi unul din­tre ti­grii lo­ca­li, dez­vol­tat ex­plo­ziv în ul­ti­mii ani, ca­re le­a­gă re­gi­u­nea de 28 de orașe, iar de anul tre­cut, in­clu­siv de Bu­cu­rești.

Ate­ri­ze­zi în Ate­na sau Ka­la­ma­ta, închi­ri­e­zi o mași­nă și ai de jur-împre­jur, con­cen­tra­te în Pe­lo­po­ne­zul cel ae­ri­sit, cu stații de 30-40 km, tot ce îți poa­te dori su­fle­tul: de la pla­je la si­turi ar­he­o­lo­gi­ce, de la mă­năs­tiri la re­sor­turi, de la ta­ver­ne la peșteri. La fi­na­lul că­lă­to­ri­ei, du­pă ce te-ai fa­mi­lia­ri­zat cu zo­na (la înce­put ve­zi doar niște nu­me ca­re poa­te nu îți spun ma­re lu­cru), mai ia o da­tă har­ta și plim­bă-te cu de­ge­tul pes­te amin­ti­ri­le din insu­la an­ti­cu­lui Pe­lops (strict teh­nic poa­te fi con­si­de­ra­tă cea mai ma­re in­su­lă a ță­rii), în ca­re se con­cen­tre­a­ză toa­tă pa­le­ta de atra­cții din Gre­cia.

Ce­le 7 obi­ec­ti­ve pe ca­re le-am lis­tat în con­ti­nua­re sunt doar o mi­că par­te, cât să îți des­chi­dem ape­ti­tul …

PAL­MI­DI SE ȚINE BI­NE. Deh, ti­ne­rețea! Între for­tă­rețe­le me­di­e­va­le poți spu­ne că e doar o ado­les­cen­tă. A fost ter­mi­na­tă abia prin anul 1714. Tre­a­bă cu di­chis, a fost la vre­mea ei cea mai ma­re con­stru­cție veneția­nă fă­cu­tă în afa­ra orașu­lui-stat de­venit im­pe­riu, fi­ind ne­voie doar de 80 de sol­dați pen­tru a apă­ra orașul Naf­plio, in­tra­rea în Peloponez. De ce­le mai mul­te ori, și azi tot pe aici, prin co­che­tul Naf­plio, pri­ma stație a na­ve­lor de croa­zi­e­ră, treci pri­ma oa­ră când vii în Peloponez.

Naf­plio, pri­ma ca­pi­ta­lă a Gre­ci­ei mo­der­ne (în pe­ri­oa­da 1829-1834), e astă­zi ca­pi­ta­la pre­fec­tu­rii Argo­lis. E un orășel în stil venețian, cu stră­zi îngus­te, ca­se ve­chi și fru­moa­se. La etaj lo­cu­i­ește fa­mi­lia, jos – o ta­ver­nă mi­cuță, un ma­ga­zin de su­veni­re sau un ate­li­er de meșteșu­gă­rie. Prin­ci­pa­la lui

atra­cție e for­tă­re­ața pe ca­re o ve­zi de ori­un­de ai ri­di­ca ochii. Ca să ajun­gi în vârf îți tre­bu­ie timp, con­diție fi­zi­că, ho­tă­râre, o bu­nă ori­en­ta­re în spațiu, dar și ce­va nu toc­mai la înde­mâna băr­bați­lor: dis­po­ni­bi­li­ta­tea de a între­ba de câte ori te ră­tă­cești. În ca­zul meu, de vreo pa­tru ori. De câte ori cre­zi că ai ajuns, ve­zi că mai exis­tă o te­ra­să de ex­plo­rat mai sus. Sen­zația de beție a li­ber­tății din vârf, când ai la pi­ci­oa­re pa­no­ra­ma Gol­fu­lui Argos și o par­te din Peloponez, dar și cea de la po­lul opus, de dis­pe­ra­re mu­tă și greu­ta­te imen­să ca­re ți se pu­ne pe pi­ept când in­tri în închi­soa­rea lui Ko­lo­ko­tro­nes, mi-au co­lo­rat vi­se­le mul­tă vre­me du­pă ace­ea. Ac­ce­sul e fie din oraș, ur­când „ce­le 999 de trep­te” (mie mi-au ieșit nu­mai 857), fie din par­ca­rea de pe par­tea ce­a­lal­tă a mun­te­lui.

Alte plim­bări obli­ga­to­rii în orașul Naf­plio: pe fa­le­ză, pe stră­zi­le îngus­te ale orașu­lui ve­chi, cu va­po­rașul la ce­tățu­ia Bo­ur­dzi, con­stru­i­tă de veneți­eni în anul 1473 împo­tri­va pi­rați­lor și așe­za­tă pe in­su­lița de lângă por­tul orașu­lui.

For­tă­re­ața Pal­mi­di din Naf­plio

CITEȘTI ÎN VREO CAR­TE cu pa­gini îngăl­be­ni­te cum, du­pă 10 ani de răz­boi troian, Aga­mem­non s-a întors, în sfârșit, aca­să vic­to­ri­os, doar pen­tru a fi mă­ce­lă­rit în baie de ne­vas­tă-sa, Cli­tem­nes­tra, și de aman­tul ei, Egist. Un sfârșit mes­chin pen­tru un re­ge așa de ma­re!

Dar par­că nu îți dai se­a­ma cât de ma­re până nu-i ve­zi ce­ta­tea de scaun de la Mi­ce­ne. Îți poți pi­er­de (ba nu, câști­ga la amin­tiri de neu­i­tat) o zi între­a­gă bântu­ind pe că­ră­ri­le ei, șer­pu­ind prin­tre ru­i­ne de zi­duri ci­clo­pi­ce, îmbă­tat de gran­doa­re stră­ve­che, bă­tut de vânt și încântat de tri­lu­ri­le pă­să­ri­lor din co­paci și tu­fișuri răz­lețe. Și da­că ai no­roc chi­or de o zi cu nor, cu atât mai bi­ne. De re­gu­lă eu așa fac: merg într-un loc și aștept să-mi vor­be­as­că. Sunt lo­curi ca­re tac, alte­le ca­re șop­tesc și une­le ca­re pră­vă­lesc pes­te ti­ne

o ava­la­nșă de emoții, ca­re ur­lă neaștep­tat și asur­zi­tor, ca eco­ul de aplau­ze din mor­mântul lui Egist din va­le …

Sor­ry, știu că ori­ce aș fa­ce nu-mi ie­se de­cât o odă în me­tru an­tic aici, dar zău că n-am ce fa­ce.

E mai pu­ter­nic de­cât mi­ne acest sen­ti­ment ames­te­cat de ad­mi­rație, mi­ci­me și in­vi­die pen­tru ge­ne­rați­i­le du­pă ge­ne­rații ca­re au con­stru­it ci­vi­li­zația mi­ce­nia­nă (1600-1100 î.H.), trăind și mu­rind aici întru fru­mos, într-un de­cor înă­lță­tor la pro­priu. De obi­cei mă de­ran­je­a­ză să văd un loc ce­le­bru când es­te co­tro­pit de lu­me mul­tă, atra­să de fai­ma lui. Însă la Mi­ce­ne to­tul e atât de ma­re, că n-ai sen­ti­men­tul că îți mai cal­că ci­ne­va pe ur­me.

E un sit pe ca­re l-aș pu­ne nea­pă­rat pe lis­ta per­so­na­lă de lo­curi de vă­zut într-o viață, lo­cul un­de a înflo­rit cel mai bo­gat cen­tru pa­lațial din lu­mea gre­a­că de la sfârși­tul Epo­cii bron­zu­lui.

Ce­ta­tea din Mi­ce­ne

AFOST ODATĂ CA NI­CI­O­DA­TĂ un băiat să­rac din Mes­si­nia, ca­re a plecat la Ate­na să-și cau­te no­ro­cul. A mun­cit, s-a chi­nu­it, a in­trat în Ma­ri­nă, a ur­cat toa­te trep­te­le ie­rar­hi­ce până la că­pi­tan, apoi și-a fă­cut o fir­mă de tran­sport pe ape ca­re a ajuns una din­tre ce­le mai mari din lu­me.

Du­pă ce a de­venit foar­te bo­gat, Că­pi­ta­nul Vas­si­lis Con­stan­ta­ko­po­u­los a vrut să in­ves­te­as­că în Mes­si­nia, să ara­te lu­mii cât de fru­moa­se sunt lo­cu­ri­le lui na­ta­le și să dea de lu­cru aca­să lo­cal­ni­ci­lor, să nu fie ne­voiți să își ia lu­mea în cap du­pă mun­că, așa cum a fă­cut el. În anii '70 a cum­pă­rat te­ren, și a tre­bu­it să du­că o mun­că de con­vin­ge­re ti­ta­ni­că, cu aproa­pe 1.000 de pro­pri­e­tari di­fe­riți, până a ajuns să con­cen­tre­ze cir­ca 1.000 de hec­ta­re.

Na­va­ri­no Du­nes – pro­ba­bil cel mai tare

re­sort din Gre­cia – es­te vi­sul lui împli­nit de pes­te ju­mă­ta­te de mi­liard de do­lari (din­tre ca­re 55 de mi­li­oa­ne au fost in­ves­ti­te în ches­ti­uni de res­pon­sa­bi­li­ta­te față de me­diu), un spăr­gă­tor de ghe­ață și pre­ju­de­căți al tu­ris­mu­lui sus­te­na­bil.

Doar o vor­bă des­pre di­men­si­u­nea ob­se­si­ei că­pi­ta­nu­lui de a nu dis­tru­ge na­tu­ra: din cei 11.000 de măs­lini ca­re exis­tă azi pe do­me­niu, 8.000 au fost mu­tați pe tim­pul con­stru­cți­ei și ame­na­jă­rii re­sor­tu­ri­lor su­rori Wes­tin și Ro­ma­nos. Nu au vrut să taie nici mă­car unul! Măs­li­nul de la in­tra­rea în lob­by are cir­ca 800 de ani.

Nici nu o să încerc să des­criu ce au reușit aici. Tre­bu­ie să ve­zi sin­gur. Pe mi­ne, unul, chiar m-a im­pre­si­o­nat. Că­pi­ta­nul a mu­rit în ur­mă cu câți­va ani, dar vi­sul lui trăi­ește și con­ti­nuă să înflo­re­as­că.

– Că­tă, cum e în lux și opu­le­nță la Cos­ta

Cos­ta Na­va­ri­no

Na­va­ri­no? m-a între­bat pe Fa­ce­book o pri­e­te­nă ca­re mai fu­se­se aici.

– Lux, Rux? am răs­puns.

Abia me­sa­jul ei m-a fă­cut să-l văd. Da, Cos­ta Na­va­ri­no e un re­sort de lux, dar aici lu­xul e atât de dis­cret, atât de la lo­cul lui, că pa­re cel mai fi­resc lu­cru. Nu e de­loc ți­pă­tor, ajun­gi să nu-l mai ve­zi, ca pe un lu­cru ca­re ru­le­a­ză în fun­dal, pe ca­re nici nu-l au­zi da­că nu-ți atra­ge ci­ne­va ate­nția asu­pra lui, ca res­pi­rația mo­no­to­nă a mă­rii ca­re răz­bă­tea de di­mi­neață până în bal­co­nul meu de la ca­me­ra 4732.

OF, IAR AM ÎNTÂRZIAT! Vreo 23 de se­co­le … Cum o fi fost să ve­zi aici, pe viu, o tra­ge­die de Eschil, în se­co­lul al IV-lea î.H., în te­a­trul cel mai bi­ne păs­trat din Gre­cia antică? Are o acus­ti­că fan­tas­ti­că și o ca­pa­ci­ta­te de 14.000 de spec­ta­tori. Ma­te­ma­ti­ca es­te însă rece, ci­fre­le nu dau di­men­si­u­nea ade­vă­ra­tă a aces­tui co­los din pia­tră. O să spun doar că da­că încerci să urci toa­te trep­te­le ce­lor 34 de gra­de­ne, până în vârf, ți se taie si­gur res­pi­rația. Și odată ajuns sus, te ia cu amețe­a­lă când pri­vești spre sce­nă …

În ma­re­le parc sa­cru din Epi­dau­rus venea lu­me din toa­tă Ela­da pen­tru a-și re­că­pă­ta să­nă­ta­tea. Aici era le­a­gă­nul me­di­ci­nei și Va­ti­ca­nul re­li­gi­ei de mis­te­rii al lui Ascle­pi­us, sanc­tua­rul prin­ci­pal din ce­le cir­ca 200 de as­cle­pi­oa­ne din lu­mea antică gre­a­că.

Deși toți erau con­vi­nși că ru­gă­ci­u­ni­le că­tre zeu îi vin­de­că, tra­ta­men­tul era re­al în as­cle­pi­on, pe ba­za unui set cu ob­ser­vații și cu­noști­nțe em­pi­ri­ce. La înce­pu­turi, Ascle­pi­us nu a fost con­si­de­rat zeu, ci ido­la­tri­zat ca unul din­tre eroi. Apoi a fost dei­fi­cat și i s-au ri­di­cat tem­ple. El re­pre­zin­tă tran­ziția din se­co­lul al IV-lea î.H., de la cre­di­nță în vin­de­ca­rea ma­gi­că, su­pra­na­tu­ra­lă, la me­di­ci­na pe ba­ze ști­i­nți­fi­ce.

Pe lângă cen­trul te­ra­peu­tic pro­priu-zis, ce­ea ce im­pre­si­o­nea­ză în acest as­cle­pi­on es­te com­ple­xul de edi­fi­cii con­stru­it pen­tru bol­na­vii ca­re veneau aici să se vin­de­ce: un sta­di­on pen­tru jo­curi în cin­stea lui Ascle­pi­us, do­uă tem­ple pen­tru zeii vin­de­că­tori Apol­lo și Arte­mis, băi, o ca­să pen­tru pre­oți și, de­si­gur, ma­re­le te­a­tru din pia­tră, ale că­rui ru­i­ne s-au păs­trat până la noi.

Pu­ri­fi­că­ri­le cu apă, ma­sa co­mu­nă cu zeul, sa­cri­fi­ci­i­le ani­ma­le, to­tul cul­mi­nând cu in­cu­ba­tio (ru­gă­ci­uni, pri­ve­ghi­uri, post şi ade­se­ori pri­va­re de somn, pro­ces ce se pu­tea întin­de de la o zi şi o noap­te, până când erau pre­gă­tiți ca di­vi­ni­ta­tea să le apa­ră în somn, vin­de­cându-i).

Te­a­trul lui Ascle­pi­us din

Epi­dau­rus

Som­nul ri­tual vin­de­că­tor, vă­zut ca me­ta­fo­ră pen­tru moar­te și re­naște­re, era o eta­pă în pro­ce­sul de vin­de­ca­re, te­ra­pia ba­zându-se pe ener­gie ma­gi­că, dar și pe au­to­su­ges­tie, hi­dro­te­ra­pie, exer­ciții, di­e­tă, des­tin­de­re (la jo­curi, hi­po­drom, te­a­tru, con­cer­te etc.), me­di­ca­men­te obți­nu­te din ier­buri vin­de­că­toa­re și chiar ope­rații chi­rur­gi­ca­le.

Apo­geul Par­cu­lui Sa­cru a fost în se­co­lul al IV-lea î.H., a fost pră­dat și aproa­pe dis­trus în se­co­lul I î.H., în tim­pul răz­boai­e­lor lui Mit­hri­da­te cu ro­ma­nii, a cu­nos­cut o no­uă pe­ri­oa­dă de înflo­ri­re în tim­pul lui Iu­lian Apos­ta­tul în se­co­lul al IV-lea d.H., pen­tru a fi su­gru­mat, încet-încet, de crești­nism.

Azi, Te­a­trul lui Ascle­pi­os din Epi­dau­rus își re­ca­pă­tă stră­lu­ci­rea de altă­da­tă în tim­pul fes­ti­va­lu­lui de te­a­tru și mu­zi­că din lu­ni­le iu­lie-au­gust, când, în fi­e­ca­re we­e­kend, viața și ar­ta rein­tră în sce­na antică.

NU AM VĂ­ZUT SU­FI­CI­ENT de mul­te să pot spu­ne că ace­as­tă pește­ră de pe coas­ta apu­se­a­nă a Pe­nin­su­lei La­co­nia, din Gol­ful Di­ros, es­te cea mai fru­moa­să din lu­me, cum o lau­dă lo­cal­ni­cii. Însă cu si­gu­ra­nță e cea mai fru­moa­să ex­pe­ri­e­nță de pește­ră pe ca­re am trăit-o eu. Sub pei­sa­jul aus­ter din Mani, Na­tu­ra și-a dar frâu li­ber cre­a­ti­vi­tății sub pă­mânt.

Mă du­ce cu gândul la un ate­li­er de ne­ga­ti­ve pen­tru Sa­gra­da Fa­mília …

Dan­te­lă­ria ne­ve­ro­si­mi­lă de pe ta­va­nul ca­re pa­re de ce­a­ră, la ca­re un ar­tist di­vin și ca­pri­ci­os mo­de­le­a­ză cu răb­da­re, căl­du­ră și gra­vi­tație de-a lun­gul eo­ni­lor, e ex­ce­lent pu­să un va­loa­re de spe­o­lo­gii ca­re au ame­na­jat-o ca pe o sce­nă de spec­ta­col de um­bre și lu­mini, prin­tr-o mi­ria­dă de spo­turi și re­flec­toa­re ce o lu­mi­nea­ză în toa­tă splen­doa­rea ei. Sta­lac­ti­te

Pește­ra

Di­ros

și sta­lag­mi­te de un alb lăp­tos, dra­pe­rii de cris­ta­le stră­lu­cesc în fi­e­ca­re co­lț.

A fost des­co­pe­ri­tă în 1949 de Yian­nis și Anna Pe­tro­chei­lou, fon­da­tori ai So­ci­e­tății Spe­o­lo­gi­ce Ele­ne.

Di­ros e o pește­ră inun­da­tă, iar ce poți ve­dea mer­gând cu bar­ca e doar vârful ais­ber­gu­lui. Sta­lac­ti­te­le și sta­lag­mi­te­le au fost for­ma­te când ni­ve­lul mă­rii era mult mai scă­zut de­cât acum. S-au gă­sit în ea oa­se fo­si­le de pan­te­re, hi­e­ne, cer­bi, hi­po­po­ta­mi, dar și ce­ra­mi­că în par­tea din­spre in­tra­re, semn că a fost lo­cu­i­tă de omul preis­to­ric.

Ci­ne­va ca­re a fost înain­tea mea îmi spu­se­se că i-a lă­sat im­pre­sia unei plim­bări pe apa Sti­xu­lui cu mi­ti­cul lun­traș Cha­ron, că­tre lu­mea de din­co­lo. Mie mi s-a pă­rut o ex­pe­ri­e­nță mai de­gra­bă gla­mo­u­roa­să de­cât te­ne­broa­să, rai­ul ame­na­jat al iu­bi­to­ru­lui de pește­ră.

O plim­ba­re de cir­ca 30 de mi­nu­te, vreo 1.200 de me­tri cu bar­ca și ul­ti­mii 300 spre ieși­re, per pe­des.

Înăun­tru e re­con­for­tant, tem­pe­ra­tu­ra ae­ru­lui are con­stant 17-19 gra­de, iar cea a apei sal­mas­tre (foar­te du­ră), în jur de 14 gra­de. Ta­va­nul e jos, pe alo­curi îl poți atin­ge cu mâna, de si­mți că te stre­cori, dar câte­va să­li sunt mai­es­tu­oa­se. La fi­nal poți fa­ce o baie în ma­re. Pe pla­ja din fața pește­rii sunt um­bre­luțe gra­tis.

www.eta­sa.gr

BRAS: CÂTE­VA SE­CUN­DE SUB APĂ, una dea­su­pra pen­tru aer. Sunt un bros­coi ma­re și le­neș, cu ochii cât ce­pe­le în spa­te­le oche­la­ri­lor de înot. Căci nu mi s-a mai întâmplat să pri­vesc pe sub o apă un­de se ve­de mai bi­ne ca la su­pra­față. Es­te cea mai de cleștar apă în

Insu­la Ela­fo­ni­sos

ca­re am îno­tat vre­o­da­tă. Ha­bar n-am, o fi o con­jun­cție fe­ri­ci­tă între mai mu­lți fac­tori: lo­cul (pla­ja Si­mos, Insu­la Ela­fo­ni­sos, în apro­pi­e­re de Gol­ful La­co­nic, un­de Me­di­te­ra­na se ia în coar­ne cu MaZra­e­kyan­thos Io­ni­că), lu­na (mij­loc de oc­tom­brie), ora (apro­xi­ma­tiv 12 a.m.,), sa­li­ni­ta­tea ma­re (când stai drept, apa te împin­ge în sus până la ni­ve­lul pi­ep­tu­lui), vântul (ca­re ba­te înce­tișor spre larg încrețind su­pra­fața cu va­luri mici, ca pe un lac de mun­te).

Nu-i ni­sip pe pla­ja pus­tie, ci ar­gint cu­rat. Iar apa are cu­loa­rea ace­ea de azur ne­fi­resc de in­tens, cum ar fa­ce-o un fo­to­graf înce­pă­tor, la ca­re nici nu poți pri­vi prea mult fă­ră să te doa­ră ochii …

În spa­te­le meu, o doam­nă în vârstă ca­re împin­ge o bi­ci­cle­tă plia­bi­lă roșie pe ni­sip, în de­păr­ta­re, în cort al­bas­tru, câți­va oa­meni, și apoi, mai de­par­te, coas­ta se­mia­ri­dă a dealu­lui. Ni­cio con­stru­cție!

În tim­pul ve­rii e plin de um­bre­luțe și lu­me mul­tă, acum însă, sunt doar câte­va ru­lo­te par­ca­te în cam­pin­gul Si­mos din apro­pi­e­re.

Ajun­gi aici cu fer­ry-ul ca­re fa­ce

ur­se zil­nic. E la o arun­că­tu­ră de băț de con­ti­nent, și cos­tă o ni­mi­ca toa­tă: 11 eu­ro – mași­na, 1 eu­ro – omul.

Pes­te câte­va ore bu­ne, cu o foa­me de lup, de­bar­căm în port, la ta­ver­na Spi­ros-Spi­ri­do­u­la.

Pa­troa­na Spi­ri­do­u­la, o doam­nă în vârstă, cu mișcări ho­tă­râte și tră­să­turi dăl­tu­i­te în pia­tră, cu șo­rț ver­de și tri­cou ma­ri­nă­resc cu dun­gi roșii, ne um­ple ma­sa cu bu­nă­tăți: bar­buni roșii pră­jiți pri­nși de di­mi­neață, car­to­fi pră­jiți, sa­la­tă gre­ce­as­că și fa­va.

Pe la mij­lo­cul me­sei so­sește și pri­mă­rița Efi Lia­rou, fos­tă pro­fe­soa­ră de lim­ba en­gle­ză, pe ca­re o vor­bește cu ac­cent bri­ta­nic, ca la școa­lă. Ne spu­ne cum se împa­că tu­ris­mul echi­li­brat cu re­gi­mul de arie pro­te­ja­tă sit Na­tu­ra 2000 în ace­as­tă in­su­lă

pen­tru toa­te bu­zu­na­re­le, de la vi­zi­ta­tori cu cor­tul în spi­na­re la pro­pri­e­tari de iah­turi …

Vor­bim și pri­vim pes­te drum la băr­ci­le amo­rți­te. În fi­e­ca­re di­mi­neață ies în larg și se întorc încăr­ca­te cu pește. E atât de plă­cut ...

SE IA O HARTĂ a ce­tății de la ho­te­lul un­de ești ca­zat. Se pu­ne la pi­er­dut om în păi­en­je­niș de stră­duțe îngus­te și zi­duri bă­trâne. Se ames­te­că bi­ne cu­ri­o­zi­ta­te și tran­spi­rație. Se la­să to­tul la dos­pit și bântu­it o zi între­a­gă. Sau mai mul­te. Da­că e cu pu­ti­nță, se la­să și o ca­ra­fă de vin lo­cal (de pre­fe­rat alb) la ră­cit în ca­me­ră, ca să ai la ce să te întorci se­a­ra, ca să îți astâmperi cum­va tre­mu­rul ge­nun­chi­lor greu încer­cați. Sunt 71 de co­mori ca­re se vor des­co­pe­ri­te în Mo­nem­va­sia.

Ce­ta­tea da­te­a­ză din se­co­lul al VI-lea d.H., un re­fu­giu per­fect pen­tru lo­cu­i­to­rii an­ti­cei La­co­nia ca­re s-au re­tras aici în ur­ma in­va­zi­ei sla­vi­lor ce au do­mi­nat spați­ul Ela­dei în pe­ri­oa­da ani­lor

500-700. In­su­lița a fost se­pa­ra­tă de con­ti­nent în ur­ma unui me­ga­cu­tre­mur din anul 375. Un drum înghe­su­it e sin­gu­ra in­tra­re în acest bârlog de stâncă, de un­de și nu­me­le orașu­lui Mo­nem­va­sia, „in­tra­re uni­că”, în gre­cește.

Și ce­ta­tea e cu ade­vă­rat uni­că! Ia­tă uni­cul meu gând la fi­nal, cu soa­re­le în față la co­bo­râș pe pi­e­tre­le că­ră­ri­lor stră­ve­chi, ca­re scli­pesc ca nes­te­ma­te șle­fu­i­te de-a lun­gul se­co­le­lor de mi­li­oa­ne și mi­li­oa­ne de tăl­pi de san­da bi­zan­ti­nă, fran­că, tur­ce­as­că, gre­ce­as­că și, mai re­cent, tu­ris­ti­ce­as­că.

Pro­vo­ca­re: înce­ar­că să ajun­gi în pri­me­le trei ore la atra­cția nr. 25, bi­se­ri­ca Ha­gi­oi Apos­to­li. Ve­zi că în oraș sunt 27 de bi­se­rici.

Sfat: nu te lă­sa pă­că­lit de ae­rul ne­con­diți­o­nat ca­re su­flă pes­te ce­ta­te din­spre ma­re, în cea mai ma­re par­te a tim­pu­lui. Nu ple­ca la drum fă­ră pă­lă­ri­uță, oche­lari de soa­re și sti­clă cu apă în do­ta­re.

Vână­toa­re de co­mori în Mo­nem­va­sia

Pro­du­se­le de pa­ni­fi­cație sunt scoa­se din cup­to­rul bru­tă­ri­ei Mi­lia din orașul Are­o­po­li. Pâi­nea din făi­nuri in­te­gra­le coap­tă aici de ge­ne­rații es­te una din­tre ce­le mai bu­ne din Gre­cia.

Pe înse­ra­te, aproa­pe de închi­de­rea po­rți­lor, un su­pra­ve­ghe­tor al in­cin­tei for­tă­reței Pal­mi­di din Naf­plio îi stri­gă unei co­le­ge să se îngri­je­as­că de tu­riștii împrăștiaț­i pe cre­as­ta de 200 m înă­lți­me un­de, în se­co­lul al XVIII-lea, veneți­e­nii au con­stru­it ce­ta­tea.

Sa­rah, cu Imel­da în ha­mul din spa­te și Ju­li­us, soțul, scru­tând un­de­va prin pre­aj­mă, for­me­a­ză o tână­ră fa­mi­lie ger­ma­nă pa­si­o­na­tă de cu­noaște­re prin că­lă­to­rii. Ce­ta­tea Antică de la Mi­ce­ne es­te o bor­nă im­por­tan­tă pe trai­ec­to­ria lor de do­uă săp­tă­mâni în Gre­cia.

Un agro­nom de la com­ple­xul ho­te­li­er Cos­ta Na­va­ri­no fa­ce o de­mon­strație des­pre cum se re­col­te­a­ză măs­li­ne­le do­me­ni­u­lui. Cei de aici se mândresc că nu au tăiat măs­li­nii un­de au con­stru­it clă­diri, ci i-au tran­splan­tat.

O doam­nă din Ma­rea Bri­ta­nie se an­tre­nea­ză pe unul din­tre te­re­nu­ri­le de golf ale com­ple­xu­lui Cos­ta Na­va­ri­no din pro­vin­cia gre­a­că Mes­si­nia (sus). Cli­e­nții pot gă­si cli­pe de ră­gaz și pe pa­tu­ri­le pla­sa­te în spați­ul somp­tu­os al re­sor­tu­lui The Ro­ma­nos (dre­ap­ta, sus). Din pis­ci­na ma­re de la Cos­ta Na­va­ri­no (mai sunt pes­te 100 in­di­vi­dua­le) poți pri­vi ma­rea bă­lă­cin­du-te într-un de­cor ele­gant și li­niști­tor.

Aproa­pe pa­ra­do­xal, și du­pă 23 de se­co­le, Te­a­trul lui Ascle­pi­us din Epi­dau­rus, go­lit de spec­ta­tori, își păs­tre­a­ză pu­te­ri­le vin­de­că­toa­re, îndem­nând la so­li­tu­di­ne și me­di­tație.

Pa­tro­nul res­tau­ran­tu­lui 90 Moi­res, pla­sat pe chei­ul orășe­lu­lui Gyt­hio din re­gi­u­nea Mani, pre­gă­tește câte­va po­rții de sa­ga­na­ki, brânză flam­ba­tă, ser­vi­tă cu suc de lă­mâie și pi­per. Du­pă acest ape­ri­tiv, ca și în alte ta­ver­ne cu pro­fil pes­că­resc din Gyt­hio, urme­a­ză fes­ti­nuri cu pești la cup­tor, cre­veți pa­ne sau ca­ra­ca­tiță frip­tă, însoți­te de mult ou­zo, bău­tu­ră pre­fe­ra­tă de lo­cal­nici în de­tri­men­tul vi­nu­lui alb.

Vi­zi­ta­to­rii ad­mi­ră ga­le­ria bo­ga­tă în spe­le­o­te­me încer­când să cap­te­ze cu te­le­foa­ne­le mo­bi­le ui­mi­toa­re­le for­mați­uni pre­cum sta­lac­ti­te, sta­lag­mi­te, dra­pe­rii sau cris­ta­le de cal­cit, pe mă­su­ră ce înain­te­a­ză într-o bar­că con­du­să de un ghid pe râul sub­te­ran din Di­ros. Com­ple­xul ca­ver­ni­col din Di­ros se află la 10 ki­lo­me­tri de Gyt­hio. Un bi­let întreg pen­tru adu­lți cos­tă 13 eu­ro.

Un iaht pă­trun­de dia­fan pe înse­rat în ape­le Mo­nem­va­si­ei. Po­re­cli­tă Gi­bral­ta­rul Estu­lui, Mo­nem­va­sia es­te o mi­că in­su­lă le­ga­tă de coas­ta de est a Pe­lo­po­ne­zu­lui prin­tr-un om­bi­lic de 200 de me­tri.

Pri­vi­re din­spre mi­cul port cu bărci pes­că­rești spre Agi­os Spy­ri­don, cel mai ma­re lă­caș de cult din Insu­la Ela­fo­ni­sos, ca­re îi de­ser­vește iar­na pe cei 350 de lo­cal­nici. În tim­pul ve­rii in­tră pe in­su­lă chiar și 3.000 de tu­riști pe zi, atrași de pla­je­le vir­gi­ne, ma­rea de sma­rald și ab­se­nța tu­ris­mu­lui de ma­să. Mu­lți se sta­bi­lesc pe o pe­ri­oa­dă în cam­pin­gul (unul din­tre puți­ne­le din Gre­cia) cu fa­ci­li­tăți mul­ti­ple.

Spre de­o­se­bi­re de alte zo­ne tu­ris­ti­ce din Gre­cia, un­de am întâlnit tot soi­ul de spe­cii in­va­zi­ve de su­veni­re, la ca­re am­pren­ta lo­ca­lă con­sta în in­scri­pți­o­na­rea lo­ca­li­tății (de obi­cei, cu un mar­ker) pe cor­pul obi­ec­tu­lui, în Mo­nem­va­sia m-am bu­cu­rat să văd că lo­cal­ni­cii, prin­ci­pa­lii fur­ni­zori de bu­nuri și ser­vi­cii, par a avea un fel de cod etic ca­re îi înde­am­nă să ofe­re amin­tiri de ca­li­ta­te.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.