MÂNCĂRURI + BĂU­TURI

National Geographic Traveller Romania - - Cantand Din Inima -

Gas­tro­no­mia por­tu­ghe­ză re­zis­tă de mul­tă vre­me in­flue­nțe­lor din do­me­ni­ul fu­si­on sau al gas­tro­no­mi­ei mo­le­cu­la­re. Res­tau­ran­te­le de fa­mi­lie ofe­ră fe­luri me­reu săți­oa­se ca ba­cal­hau (cod să­rat), pui piri-piri și pră­ji­turi ex­trem de dulci. Ia­tă însă și câte­va încer­cări re­cen­te de a oferi ce­va ne­o­bișnu­it pa­pi­le­lor gus­ta­ti­ve por­tu­ghe­ze. —JK

LISABONA Bel­can­to/ Bair­ro do Avil­lez

Ce­le do­uă Mec­ca gas­tro­no­mi­ce ale re­nu­mi­tu­lui bu­că­tar Jo­sé Avil­lez din car­ti­e­rul Chia­do au în co­mun dra­gos­tea pen­tru rețe­te­le por­tu­ghe­ze rein­ven­ta­te. Bel­can­to are do­uă ste­le Mi­che­lin și fe­luri splen­di­de, cu nu­me ca „Gră­di­na gâștei cu ouă­le de aur”. Bair­ro do Avil­lez es­te un spațiu ge­ne­ros, cu o ta­ber­na (ta­ver­nă) in­for­ma­lă, o piață și un ca­ba­ret. bel­can­to.pt, bair­ro­doa­vil­lez.pt

POR­TO O Pa­pa­ri­co

Într-un ca­dru rus­tic, in­tim, bu­că­ta­rul-șef al­sa­cian tran­scen­de cla­si­cul și obișnu­i­tul fel cu fruc­te de ma­re ba­cal­hau, ju­cându-se cu cu­lori și com­bi­nații, dar ră­mânând loial „por­tu­ga­li­tății” – cum a fost bo­te­zat unul din­tre me­ni­u­ri­le de de­gus­ta­re. Ofer­ta de vi­nuri, par­că nes­fârși­tă, se ri­di­că la înă­lți­mea uneia din­tre ma­ri­le ca­pi­ta­le ale vi­ni­cul­tu­rii mon­dia­le, iar ba­rul te îmbie să mai stai. opa­pa­ri­co.com

LISABONA Pei­xa­ria da Esqu­i­na

O altă in­sti­tuție a gas­tro­no­mi­ei por­tu­ghe­ze, Vítor So­bral, a des­chis în Lisabona și Bra­zi­lia tas­cas fă­ră pre­te­nții, cu prețuri mo­des­te, ca­re ră­mân fi­de­le aro­me­lor tra­diți­o­na­le, dar le tra­te­a­ză cu de­tașa­re și in­spi­rație – de exem­plu, ton de Azo­re cu man­go, ar­dei și bu­su­i­o­cul­cer­bi­lor. La Pei­xa­ria da Esqu­i­na, ca­re ser­vește ex­clu­siv fruc­te de ma­re, încer­cați so­teul de se­pie cu ci­u­perci shi­i­ta­ke, bob și co­rian­dru. pei­xa­ria­da­es­qu­i­na.com

LISABONA Epur

Des­chis acum un an, res­tau­ran­tul pre­fi­gu­re­a­ză vi­i­to­rul gas­tro­no­mi­ei por­tu­ghe­ze. Bu­că­ta­rul es­te fran­cez, me­ni­ul și de­co­rul – mi­ni­ma­lis­te. Fe­lu­ri­le oma­gia­ză nu­me­le res­tau­ran­tu­lui, con­cen­trându-se pe in­gre­di­en­te lo­ca­le ese­nția­le. De la ie­pu­re la ton și apre­cia­tul „porc ne­gru”, rețe­te­le nu își stri­gă de­cla­rația, ci mai de­gra­bă o fre­do­nea­ză blând. Lo­ca­lul, si­tuat vi­za­vi de Școa­la Nați­o­na­lă de Ar­te, are una din­tre ce­le mai fru­moa­se pa­no­ra­me din oraș. epur.pt

POR­TO Ma­jes­tic Ca­fé

Da­că v-ați să­tu­rat de ex­pe­ri­men­te și vreți să încheiați ma­sa cum se cu­vi­ne (sau da­că vă es­te foa­me du­pă o du­pă-amia­ză de plim­ba­re), vi­zi­tați acest pa­lat al pa­ti­se­ri­ei, un cla­sic al ge­nu­lui, ală­turi de Pas­te­la­ria Ver­sail­les din Lisabona. Am­be­le se apro­pie de cen­te­nar, iar in­te­ri­oa­re­le bo­gat de­co­ra­te cu oglin­zi amin­tesc de epo­ca de aur a Arte­lor Fru­moa­se. Luați exem­plul lo­cal­ni­ci­lor și co­man­dați un pa­teu cu ou ală­turi de un bi­ca (es­pres­so) ta­re. ca­fe­ma­jes­tic.com, fa­ce­book.com/ pas­te l aria ver­sail­les

toți au fost la ei aca­să o vre­me și fi­e­ca­re a lă­sat în ur­mă o frântu­ră de ci­vi­li­zație pe ca­re să o des­co­pe­re lo­cu­i­to­rii vi­i­to­ru­lui. Cel mai ta­re mă iz­bește vi­ta­li­ta­tea orașu­lui. Absor­bi­tă de imen­si­ta­tea lui, îmi sca­pă me­reu de­ta­li­i­le. Plu­tesc între tre­cut și pre­zent. Dar mă tre­zește din me­di­tație o bi­se­ri­că fer­me­că­toa­re, sau stu­de­nții ca­re se arun­că unul pe altul într-o fântână, sau o opri­re pen­tru a pri­vi schim­ba­rea găr­zii la Pa­lácio de Be­lém. Din­tr-oda­tă, re­vin în pre­zent și caut o no­uă stra­dă de ex­plo­rat.

FULGER ÎN ZARE: ALEN­TE­JO Urc și co­bor prin­tre dealu­ri­le re­gi­u­nii Alen­te­jo, un pei­saj blând cu ochii și cu si­mțu­ri­le. Ra­ze­le soa­re­lui stră­bat prin­tre ste­ja­rii de plu­tă. Un taur alb, ador­mit pe un câmp, pa­re o apa­riție fan­to­ma­ti­că. Por­cii se plim­bă de la o ghin­dă (bel­lo­ta) la alta, în cău­ta­rea aro­mei de nu­că din ca­re se tra­ge gus­tul bo­gat al șun­cii ibe­ri­ce. Înă­lți­mi­le sunt punc­ta­te de cas­te­le și bi­se­rici – toa­te re­lic­ve ale tre­cu­tu­lui, dar încă pu­ter­ni­ce în pre­zent. Se­zo­nul tu­ris­tic es­te pe sfârși­te, așa că stră­zi­le sunt pus­tii, cu ex­ce­pția câtor­va băr­bați înde­sați, cu fețe și mâini brăz­da­te de vre­me, ca­re se întorc de la ba­rul sa­tu­lui.

Dru­mul de ac­ces la fer­ma São Lo­u­re­nço do Bar­ro­cal, de lângă Mon­sa­raz, e măr­gi­nit de măs­lini. Câți­va, du­pă cum îmi spun pro­pri­e­ta­rii, au pes­te o mie de ani. Unul, no­du­ros dar încă plin de fruc­te, crește la câți­va me­tri de o pia­tră ne­o­li­ti­că ce stă de stra­jă de aproa­pe 5.000 de ani. Îmi închi­pui dis­cuți­i­le pe ca­re le-au avut de-a lun­gul se­co­le­lor ce­le do­uă mo­nu­men­te.

Se apro­pie fur­tu­na și orașul Mon­sa­raz ara­tă spec­tral pe fun­da­lul de la­van­dă al ce­ru­lui. Ful­ge­ră; ul­ti­me­le ra­ze ale zi­lei se lup­tă să pă­trun­dă prin­tr-un nor ame­ni­nță­tor.

ORA DE AUR: SA­GRES Sunt obo­si­tă, dar por­ta­rul ho­te­lu­lui îmi spu­ne să merg. Îmi mar­che­a­ză lo­cul cu un X pe har­tă și îmi înde­a­să hârtia în mâini. „Nu vă va pă­rea rău”, spu­ne el. Stră­bat re­pe­de cu mași­na orașul Sa­gres și, la sen­sul gi­ra­to­riu, iau pri­ma ieși­re pe dre­ap­ta. În cu­rând, te­re­nul se ne­te­zește și ob­serv mașini opri­te pe mar­gi­nea șo­se­lei. Merg mai de­par­te, până gă­sesc un lo­cșor de par­ca­re. Oa­me­nii se plim­bă, râd și dis­cu­tă însu­flețit, cu pă­rul în bă­taia vântu­lui. Ener­gia mu­lți­mii e pli­nă de an­ti­ci­pație. Urme­a­ză să se întâmple ce­va spec­ta­cu­los.

Ajung la ca­pă­tul dru­mu­lui, la cel mai ves­tic punct din Por­tu­ga­lia. Va­lu­ri­le Atlan­ti­cu­lui se sparg de stânci­le de la Sa­gres, pes­că­rușii se îna­lță în co­loa­ne­le de aer cald și plu­tesc tot mai sus. Îmi gă­sesc un loc într-o adu­na­re de vreo su­tă de oa­meni chiar când prin­tre nori răz­ba­te o lu­mi­nă por­to­ca­lie. La înce­put, se la­să tă­ce­rea pes­te spec­ta­co­lul sfârși­tu­lui de zi la ca­pă­tul lu­mii. Apoi, ci­ne­va ri­di­că un pa­har de vin să fa­că un toast. Ce­rul de­vi­ne din por­to­ca­liu pur­pu­riu, apoi ca­pă­tă nua­nțe pas­te­la­te de roz și al­bas­tru. Ne întoar­cem la mașini încet, în timp ce um­bre­le de­vo­re­a­ză ul­ti­me­le scli­piri de lu­mi­nă.

Re­gi­u­nea por­tu­ghe­ză Alen­te­jo es­te cu­nos­cu­tă pen­tru pă­du­ri­le de ste­jari de plu­tă, ru­i­ne­le ro­ma­ne și do­me­ni­i­le vi­ni­co­le pre­cum Tor­re de Pal­ma (dea­su­pra), ca­re are un ho­tel și o cra­mă aproa­pe de orașul Mon­for­te.

Pri­ve­liști și de­gus­tări (în sens orar, din stânga): De pe deal, Cas­te­lo de São Jor­ge ofe­ră cea mai fru­moa­să ve­de­re a Li­sa­bo­nei; faia­nța pic­ta­tă din Por­to es­te su­veni­rul per­fect; oe­no­lo­gul Duar­te de Deus lu­cre­a­ză la pro­ce­sul de ma­tu­ra­re a vi­nu­lui la do­me­ni­ul Tor­re de Pal­ma din nor­dul re­gi­u­nii Alen­te­jo.

Trep­te­le de pia­tră stră­ve­chi duc la cre­ne­lu­ri­le de pe Cas­te­lo de Mon­sa­raz, ca­re ofe­ră o pa­no­ra­mă am­plă asu­pra orașu­lui for­ti­fi­cat și a pei­sa­ju­lui ru­ral din Alen­te­jo.

Zi­le înso­ri­te (în sens orar, de sus): În Algar­ve, ama­to­rii de pla­jă co­boa­ră de pe stânci pe ni­si­pu­ri­le au­rii din La­gos; un ex­plo­ra­tor ca­nin se odih­nește pe ni­si­pul alb din Mon­te Gor­do; São Lo­u­re­nço do Bar­ro­cal es­te o fos­tă fer­mă de­veni­tă ho­tel din Alen­te­jo.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.