National Geographic Traveller Romania
BAZINUL KALAHARI
Călătorie prin marile deșerturi din sud.
Călătorie prin marile deșerturi din sud.
UUN FOȘNET ÎMI INTENSIFICĂ PULSUL. Trebuie să fi trecut mai bine de un ceas de când pândim hoitul de antilopă cu blana cafeniu-deschis, care atârnă dintr-un arbore de acacia. Știu că vânătorul iscusit care a cocoțat impala acolo nu e departe. Leopardul, cea mai greu de observat felină mare din Africa, își ascunde frecvent prada, dar nu o părăsește niciodată. Într-adevăr, câteva minute mai târziu, își face apariția – o siluetă superb camuflată sare din iarbă până la aproape doi metri înălțime, apoi leopardul începe să-și devoreze cina, la adăpost de hienele care ar putea încerca o dispută la sol.
E SFÂRȘIT DE VARĂ ÎN BAZINUL KALAHARI. În această zonă protejată uriașă, cu suprafața de aproximativ 2,5 milioane de kilometri pătrați și cuprinsă în teritoriile a șase țări – Botswana, Namibia, Africa de Sud, Angola, Zambia și Zimbabwe –, competiția pentru hrană e mai acerbă ca oricând. Mercurul termometrului urcă zilnic spre 40 de grade, ploile binecuvântează sporadic albiile secate de râu – numite „omuramba” – care brăzdează Rezervația Khaudum din nord și deșertul central, în timp ce singurul curs de apă permanent inundă la nord-vest Delta Okavango. Arid și nisipos iarna și asemănător cu o pajiște vara, Kalahari oferă peisaje care frământă sufletul, în orice perioadă a anului ai veni. „Oaspeții noștri sunt fascinați de liniștea profundă și de vastitatea deșertului central”, îmi spune Christine du Plessis, șefa Biroului de Conservare a Biodiversității din Mata Mata, poarta de acces dinspre est în Parcul Transfrontalier Kgalagadi, care e administrat în comun de guvernul Botswanei și de organizația sud-africană SANParks. „Ne aflăm într-un loc al extremelor. E foarte cald, plouă puțin, ai zice că nimic nu poate trăi aici. Cu toate astea, varietatea biologică a parcului e extraordinară.” Cei mai cunoscuți rezidenți din Kalahari sunt suricatele – aceste vedete ale documentarelor TV, care au obiceiul să-și supravegheze teritoriul în poziție bipedă, de parcă ar sta la o bârfă. Alături de ele sunt numeroase specii de gazele, marsupiale nocturne, reptile și păsări, rarități ca vulpea cu urechi de liliac și carnivore de top. „Dar biomul arid e fragil”, spune Christine. Fiecare an din ultima decadă a fost mai secetos decât precedentul. Râul Nossob curge acum o dată pe secol. Populația de hiene brune s-a prăbușit. „Sunt presiuni mari să creștem numărul de vizitatori, însă nu putem vorbi despre
dezvoltare sustenabilă în Kalahari”, crede Christine, „fără implicarea directă a triburilor indigene. Boșimanii supraviețuiesc aici de peste 200.000 de ani. Ei spun că deșertul vorbește; mai avem foarte puțin timp pentru a învăța de la ei cum să-l ascultăm!”
GRUPĂRILE ETNICE DE BOȘIMANI din Kalahari – !Kung, Ju 'hoan, 'Xam, N!u, 'Khomani, Khwe, Hai'om, Naro, Tsoa, Gana și !Gwi fiind cele mai cunoscute – sunt într-un proces accelerat de asimilare. Noile generații nu mai vorbesc graiul ancestral, preferând engleza sau afrikaans, iar mentoratul tradițional, compus din ritualuri elaborate și perioade de izolare, e înlocuit treptat de Google și Instagram. Ca să aflăm mai multe, ne dăm întâlnire cu un ghid de etnie San, angajat la unul dintre cele mai premiate proiecte de eco-turism din Africa de Sud. Drumul spre popasul Kamqua, situat la jumătatea distanței dintre Mata Mata și Twee Rivieren, urmărește albia râului efemer Auob, care e complet uscată, deși suntem în sezonul ploios. „Marea sete”, așa se traduce Khalagari sau Kgalagadi în limba tswana. Nici că s-ar fi putut găsi un nume mai potrivit pentru acest loc, care trebuie să fi fost un obstacol formidabil în calea exploratorului David Livingstone. Misionarul nota la 1849 că „epuizați din cauza lipsei de apă, am întâlnit o femeie boșimană, care ne-a condus la un iaz aflat la 8 mile de marș. Asta ne-a salvat”. Un an mai târziu, expediția avea să culmineze cu descoperirea Fluviului Zambezi și a Cascadei Victoria. „Drumul către interiorul Africii este acum deschis”, își nota Livingstone în jurnal. Kalahari are în ziua de azi mult mai multe ochiuri de apă – colectată după ploaie, sau adusă de la mare adâncime de pompe solare, care alimentează atât oamenii, cât și animalele din parc. La fântâna Craig Lockhardt zăresc cu coada ochiului niște mogâldețe – fără binoclu, nu aș ști că sunt un cuplu de gheparzi tineri, alungiți la umbră – și
Ionuț îmi atrage atenția că din sensul opus vine prin albie o antilopă albastră. Hotărâm să mai așteptăm un pic. Felinele stau acum pe burtă, cu gâturile ridicate, aproape în poziție de atac, și antilopa se oprește la doar două sute de metri de ele. Oare le-a simțit? Dar un gnu adult și sănătos, chiar dacă solitar, e o țintă ambițioasă pentru un animal de talia ghepardului, căruia îi poate aplica lovituri fatale. Iar antilopa știe asta. După un scurt moment de încordare, își vede liniștită de drum.
ÎNTRE POPASUL KAMQUA ȘI SANCTUARUL !AE!HAI, unde triburile ‡Khomani San și Meir dețin în parteneriat un ecolodge, se circulă în convoi. Ghidul nostru, Elvis, e punctual. Mai întâi se asigură că avem presiunea corectă în anvelope, apoi anunță: „Aici măsurăm distanțele în dune. Avem de traversat 90!” Vom atinge destinația abia în ultimul ceas de lumină din zi – fotografii o numesc „ora de aur” pentru că e intervalul ideal pentru poze spectaculoase. !Xaus nu e un hotel obișnuit. Sunt doar câteva bungalouri din lemn, construite cumva … cu smerenie, la câteva palme deasupra dunelor și orientate spre depresiunea naturală în formă de inimă, cu un iaz în mijloc, unde vedem moțăind o hienă. „E acolo de ieri”, spune Melissa, camerista, sugerându-mi să arunc câte un ochi sub pasarelă de câte ori părăsesc camera, căci, spune ea, „leilor le place să stea la umbră”. Imediat după cină ne îmbarcăm împreună cu ghidul și un cuplu de francezi în mașina lodge-ului. Urmează primul game drive de noapte. „Vă invit la vigilență”, spune Elvis. „Kalahari e patria
marilor carnivore. Leii sunt considerați periculoși pentru om, dar noi coabităm pașnic cu ei, la fel cum dumneavoastră ...” și boșimanul se poticnește puțin, căutând un exemplu cât mai potrivit, apoi continuă: „… ăăă ... cum europenii trăiesc alături de alte animale sălbatice”. Ne aruncăm o privire unul altuia, cu subînțeles. România se fălește, pe de o parte, cu una dintre ultimele populații de urși bruni sălbatici din Europa; pe de alta, conflictul dintre om și Moș Martin e real, iar cum îl gestionăm lasă mult de dorit. Vocea lui Elvis mă readuce din Carpați în Kalahari: „Rolul meu”, spune el, „e să vă împărtășesc câte ceva din tainele deșertului. Cea mai importantă e că aici toate sunt legate; de fiecare vietate, de la lei la efemeride, depinde sănătatea întregului ecosistem”. Ne punem în mișcare. Din când în când, asistentul lui Elvis mângâie dunele cu o lanternă specială, căutând urme de activitate nocturnă și observ că franțuzoaica e cam nervoasă. „Prima dată în safari?”, zic, dar Isabelle mă lasă cu gura căscată când îmi spune că în ultimii ani a vizitat Kalahari de nouă ori! O întreb de ce vine atât de des. „Leii”, spune simplu Isabelle. Îmi va fi suficientă o singură întâlnire cu regele deșertului, același cu faimosul rege al junglei, ca să mă îndrăgostesc și eu, iremediabil, de această felină masivă, cu coama neagră și răget pătrunzător – cu siguranță cea mai impresionantă voce din regnul animal.
PETRECEM URMĂTOARELE DOUĂ NOPȚI pe urmele și în compania leilor; ziua însă, le ținem de urât unui grup de artizani ‡Khomani San. Sunt toți de sex masculin, foarte scunzi și foarte supli, cu părul scurt, ondulat în smocuri stil „boabe de piper“şi cu trăsăturile fețelor mongoloide, caracteristice pentru boșimani. Câțiva dintre ei cioplesc tobe primitive din tărtăcuțe uscate; alții tensionează câte un maț de antilopă între capetele unui băț, ca pe o coardă unică, confecționând instrumente care scot sunete asemănătoare drâmbei de la noi. Restul brigăzii lui !Oma se îndeletnicește cu transformarea feluritelor boabe, sâmburi sau fragmente de oase de animale sălbatice în pandantive, cercei și alte podoabe tradiționale, ceea ce e neobișnuit pentru un trib cu diviziunea muncii atât de clară. Iată că rolul bărbatului și cel al femeii pot fi rescrise chiar și în comunitățile
boșimane, unde progresiștii nu poartă smartwatch-uri la încheietura mâinii, precum cei din vest, ci zornăitoare din sâmburi de arbore masangu la glezne! Mă întreb, oare câți dintre acești oameni sfioși și săraci, care se trag din sclavi, știu că Genographic Project, o cercetare a ADN-ului la nivel planetar, întreprinsă sub patronajul National Geographic, i-a ridicat la rang de „Adam genetic?”
Sub 1% dintre boșimanii din Africa sunt în continuare vânători-culegători. Vreau să îi cunosc, așa că facem un ocol prin Nyae Nyae, o rezervație situată în extrema nordică a Bazinului Kalahari, la granița dintre Botswana și Namibia. Campăm o noapte în sat – o colecție de case unde nimeni nu vorbește engleza. Evident că aici nu sunt nici proiecte guvernamentale, nici consultanți internaționali; pe colibele băștinașilor nu sunt montate panouri solare, iar între gospodării și fieful animalelor sălbatice nu există garduri, deși rezervația e patrulată de lei, leoparzi și peste 3.000 de elefanți. Așteptăm apariția unui anume Dollar Six – patronul benzinăriei din Tsunkwe l-a recomandat pe post de traducător, intermediar și ghid –, iar omul se dovedește pe măsura legendei: în mai puțin de jumătate de ceas, John, aka Dollar Six, încropește un butic cu bijuterii din palmier makalani și coajă de ou de struț; între timp, l-a tocmit pe N!ani și un tovarăș pentru o vânătoare, s-a schimbat în tradiționalul slip din piele tăbăcită și a selectat trei femei – culegătoarele – care să ne arate că 70% din necesarul de hrană al grupului poate fi asigurat adunând din natură miere sălbatică, fructe, insecte și larve. Elise, cea mai în vârstă, preia conducerea. Pășim în șir indian în urma ei și trebuie să admit că, pentru ochii mei de ucenic în ale supraviețuirii, tufele și arbuștii par la fel. Dar Elise se oprește brusc în dreptul unora dintre ele și bate în sol cu un băț. Uneori femeile se apucă să sape – John spune că rezonanța pietrei inelare fixate cu o sfoară în partea de jos a bățului o ajută să găsească tuberculi suculenți și diverse rădăcinoase amare – sunt surse prețioase de lichid în deșert, sau leacuri pentru indigestie, mușcături de mamba neagră și ghinion în dragoste. „Anumite plante pot fi otrăvitoare”, spune John, deci trebuie măcinate sau prăjite înainte de a le mânca. E rândul vânătorilor. Pentru ei, pământul acesta gălbui, ciuruit de vizuini de porc furnicar, are cu totul alte indicii. John spune că au „citit“deja urmele și ne propune să „prindem” o gazelă. N!ani se lasă pe vine, scoate din tolbă niște iască, apoi își scuipă în palme și freacă două lemne unul de altul până aprinde un foc. John pregătește săgețile – trebuie unse temeinic cu otravă –, deși tot ce fac cei doi are rost pur demonstrativ. În fond, nouă ne-ar fi imposibil să ținem pasul cu ei până la finalul vânătorii, căci boșimanii, maratoniști nativi, sunt în stare să-și epuizeze fizic vânatul, hăituindu-l în pas alergător timp de mai multe zile și pe distanțe de zeci de kilometri! În plus, în Nyae Nyae se vânează doar iarna; pentru a nu stârni mânia Fiinţei Supreme, acest trib de ecologişti devotaţi iau din natură atât cât le e strict necesar pentru a supravieţui.
„După zile de stat în deșert,
Sunt slăbit de sete și foame”, doinește John.
„Mare Spirit,
Dăruiește-mi viața,
Fă-mă să mă poticnesc de un pepene,
Fă-mă să găsesc un cuib plin de ouă.
Mare Spirit,
Acoperă cerul cu nori,
Arată-mi ce pot să mănânc,
Fă ca bățul cu care sap în nisip
Să dea de ouă de furnici ascunse,
Fă-mă să găsesc rădăcini dulci și miere,
Fă-mă să găsesc fântâna,
Dă-mi hrană și băutură!
Mare Spirit,
Dăruiește-mi toate cele fără de care nu mai pot să trăiesc!”
Cuget asupra versurilor la multe zile de când ne-am luat rămas-bun de la Dollar Six. Stăm pe Râul Kunene, granița naturală dintre Angola și Namibia, la un fost mercenar în armata Rhodesiei de Nord, actuala Zambia. Cornie a crescut ca în Cartea Junglei. „Acasă nu aveam televizor”, povestește el; „prindeam un singur post de radio”. Acum viața zambianului se învârte în jurul răsadurilor de sfeclă și al campingului pe care îl construiește cot la cot cu soția, amândoi în picioarele goale. Ne împrietenim. A doua zi, Cornie ne face un tur – așa aflu că e plin de scorpioni și cercopiteci, că în palmierul sub care dormim cuibăresc familii de ciuf pitic, că sunetul ca un scâncet de bebeluș vine, de fapt, de la masculi de galago în călduri. „În Kunene”, declară cu oarecare mândrie Cornie, „avem cei mai mulți crocodili de Nil din lume, între doi și 52 pe opt kilometri liniari!” Proprietatea zambianului e impresionantă: în locul ăsta la fel de sălbatic ca Rezervația Nyae Nyae, unde se trăiește în continuare ca în Epoca de Piatră, avem apă curentă, canalizare, priză la 220 V și conexiune Wi-Fi de mare viteză, cu alimentare din sursă solară. Dar la a cincea călătorie în Africa, mă feresc să mai fac comparații. Încerc să evit patima turistului alb, care vede toți indigenii într-o aură romantică, și pun întâlnirile cu ei sub o lupă … antropologică. Simt că momentele petrecute cu tribul Hadzabe în Tanzania, cu oamenii Himba în Namibia, sau cu boșimanii lui !Oma în Africa de Sud îmi îngăduie să-l contemplu pe Homo Sapiens cel de dinainte de revoluția neolitică, aflat în armonie cu natura și relativ rupt de urmași – cei care în ultimii 50.000 de ani au cucerit planeta, pregătindu-se de o iminentă colonizare a spațiului.
ÎN SECOLUL VITEZEI ȘI AL GADGETURILOR, unelevocispun că am devenit o specie decuplată de la mecanismele vieții. Trăim departe de natură, bombardați cu știri, conectați nonstop la rețelele sociale. Nu mai știm ce vindecător e să fii singur. Marile deșerturi din sud oferă încă acest privilegiu. Cu experiența din Kalahari vie în suflet, începem ultima etapă a călătoriei: un drum de 1.300 km către Namib, cel mai vechi deșert de pe Terra, care conține și cele mai înalte dune. Ne așteaptă o săptămână în sălbăticie, fără semnal la mobil și fără benzinării. Ne-am odihnit la Cornie, am făcut selfie-ul de rigoare la Cascada Epupa, mai avem de umplut jeepul cu provizii și de reparat solenoidul de la electromotor în Opuwo. La șapte ani de la prima noastră vizită, observ că urbea are acum nu un aprozar prăpădit, ci două supermarketuri cu de toate. Cât trag de limbă localnicii, la un blid cu tocană de capră și mămăligă, aflu că și populația s-a dublat – de aici și până în Katima Mulilo, în întreaga Fâșie Caprivi. Lumea ne sfătuiește să evităm Cheile Van Zyl, considerate cel mai dificil drum din Africa. „Mergeți pe Huarusib”, spun ei; „e complet secat”. La fel ca omuramba din Kalahari, multe dintre râurile efemere namibiene nu mai au curs de ani buni. Din Orupembe coborâm spre Namib prin Parcul Național Coasta Scheletelor, pe linia imaginară care-l separă în două – noi rulăm prin zona deschisă oricui are permis de la Oficiul de Turism din Walvis Bay, în timp ce tot ce se află la dreapta de această trasă, unde zac epave din ultimul secol, e declarat teritoriu sălbatic. Acolo nu se poate face safari decât cu avioane mici, operate de companii autorizate de guvern.
Traversăm versanți cu grohotiș și piste înguste, lagune incendiate de soare și iazuri mâloase, săpate de elefanți, găsind mereu câte ceva interesant de văzut: ba o latrină de hiene, ba un rinocer negru toropit de zăduf, sau dovezi că faimoasele haite de deșert nu au dispărut. Fiecare zi de marș debutează cu tripticul deșert, liniște, ceață și se încheie cu sunetele nopții, trosnetul lemnului pe foc, șoaptele noastre în întuneric – „ai auzit leul?“. Viața poate fi uneori atât de simplă! Fericită că dormim din nou sub cerul liber, rezist la orizontală doar până când curentul Benguela împinge spre noi briza din largul oceanului. Duelul dintre nori și deșert se consumă cât fierbe cafeaua. În această regiune unde cad mai puţin de 10 mm de apă anual, ceţurile adapă uimitor de multe specii de animale și plante; unele pot să reziste săptămâni în şir fără să bea nimic.
LA FINAL DE SAFARI ajungem în cel mai însetat loc dintre toate: Valea Morţii din Sossusvlei. Variațiile de culoare de aici sunt fascinante: la bază nisipul pare galben, zorii accentuează tonurile violete, iar oxidul de fier colorează peisajul în portocaliu și cărămiziu. Fotogenicul lac fosil a secat acum cinci milioane de ani și e străjuit de dune cu înălțimi record – Big Daddy, Duna 45 și Ellis fiind cele mai accesibile –, pe care turiştii le escaladează în șir indian, ca furnicile, de la prima geană de lumină. Amiaza alungă orice ființă la umbră. Cei mai mulți vizitatori aleg să se întoarcă în campingul Sesriem, aflat la 60 de kilometri de Valea Morţii, și în parcarea dintre dune se face atât de liniște, că mă aud cugetând. Înșelător de monoton și ostil vieții, Sossusvlei mă face să mă simt cu adevărat pe o altă planetă. Una pe care abia încep să o explorez.
BOȘIMANII TRĂIESC ÎN KALAHARI DE
PESTE 200.000 DE ANI. EI SPUN CĂ DEȘERTUL LE VORBEȘTE.