National Geographic Traveller Romania
CÂNTÂND DIN INIMĂ ÎN CORSICA
Căutarea armoniei perfecte ademenește o muziciană pe această insulă mediteraneană atemporală și de neîmblânzit.
O căutare a armoniei perfecte ademenește o muziciană pe această insulă mediteraneană atemporală și de neîmblânzit.
O VOCE MUZICALÃ
frumoasă este alchimică – mașinăria umană îți îți umple plămânii cu aer, care apoi, când îl expiri, iese sub formă de muzică, ca prin magie. Sunt cântăreață, deci probabil subiectivă, dar nu cred că am reușit să proiectăm vreun instrument care să rivalizeze cu ancia încorporată în corpul nostru.
Grupul vocal A Filetta mi-a fost prezentat prima oară de un ascultător la unul dintre concertele mele, un spectacol cu participare redusă în Germania. Pentru a distrage publicul de la dimensiunea sa, eu și colega mea de trupă Aby i-am înghesuit pe toți într-o casă a scării, apoi am cântat Hallelujah al lui Leonard Cohen în armonie, a capella.
După aceea, am primit un e-mail de la un bărbat pe nume Christian: Într-un moment foarte, foarte liniștit, te rog să urmărești asta. Un link ducea la un clip în care un bărbat care purta un lanț de aur și o cămașă neagră, descheiată la guler, a ținut un diapazon la urechea dreaptă înainte de a-l lăsa în buzunarul de la piept. Cărunt și zvelt, se mișca relaxat, animalic.
Când a deschis gura, ochii i s-au închis, ca și cum ar fi fost conectați la un circuit comun. Sunetul pe care l-a emis se potrivea cu aspectul lui fizic – era vocea unui boxer, șlefuită de timp sau suferință sau ambele. Melodia era atât tristă, cât și insistentă, ca un cântec funerar pentru cineva care nu e mort încă. Prezenta tremolourile vocale rapide și tensionate ale fadoului portughez tragic sau ale chemării la rugăciune a unui muezin. După prima frază, i s-au alăturat alte șase voci bărbătești; camera a panoramat pe fețele lor cu genele lungi mărginindu-le ochii închiși. Unii cântau în armonie strânsă, unii cântau vocale lungi, ca un acompaniament de coarde.
Nu înțelegeam cuvintele, nu puteam nici măcar să identific limba. Dar știam că nu văzusem niciodată o pasiune atât de deschisă pe fețele unor cântăreți care scoteau un sunet atât de religios. Aceasta nu era o rugăciune rostită în strana de biserică. Aceasta era o rugăciune rostită pe podeaua din baie. Am ascultat-o iar și iar. Căutând pe Google, am aflat că A Filetta e din Corsica, un teritoriu insular al Franței situat în Mediterana. Liderul charismatic al grupului e Jean-Claude Acquaviva.
Am verificat site-ul grupului, sperând să găsesc datele unor
turnee în SUA. Nimic. Am verificat iar în vara următoare – fără noroc. Cinci ani mai târziu, încă verificam, iar apoi am aflat că, pentru a sărbători aniversarea de 40 de ani a grupului, avea să se dea un concert în capitala corsicană Ajaccio. Am cumpărat un bilet de avion.
HĂRȚILE NU POT SPUNE adevărul despre Corsica. De sus, arată ca orice altă insulă: o pată de verde pe albastru. Dar Corsica e, în primul și primul rând, un munte – faleze abrupte se ridică de la suprafața Mediteranei ca și cum tocmai ar fi ieșit din mare. Adevărul despre acest loc este vizibil numai din profil. Sosesc la Ajaccio cu câteva zile înaintea spectacolului, cu planuri de a mă întâlni cu un cineast corsican pe nume Nico de Susini – prietenul unui văr al unui prieten, care a acceptat cu bunăvoință să mă ghideze pe insulă.
Nico e înalt și slab, cu bucle argintii, accent franțuzesc și aproape întotdeauna o țigară – aprinsă sau neaprinsă – în mâna dreaptă. („Suntem un loc de modă veche: toată lumea fumează aici.”) La bere într-un mic bar, Nico mă familiarizează cu cultura: „Respect. E primul și cel mai important cuvânt în gura părinților noștri.” La fel ca în Sicilia, spune Nico, predomină valorile familiale tradiționale. Copilașii corsicani sunt instruiți să respecte mamele, tații, frații, vecinii, bătrânii. „Când traversează strada, îi ajutăm pe bătrâni să-și care sacoșele.”
Subliniază că nu-i putem considera pe corsicani ca fiind insulari sau pescari: „Venim – cu toții – de la munte.” Țigara gesticulează spre interiorul insulei. Or fi lucrând pe coaste, dar toți au legături cu un sat al familiei aflat în interior. În mod tradițional, muntele a asigurat și o poziție strategică din care să se apere împotriva invaziei; poziția geografică a insulei a făcut-o să fie o cucerire tentantă. Deși e regiune a Franței de peste 200 de ani, majoritatea locuitorilor par să o considere mai mult un teritoriu ocupat – neînțeles și maltratat de puterile federale. Mândria corsicană e de neîmblânzit; loialitatea corsicanilor este față de propriul steag, propriile tradiții, propriul munte. Poți să priponești un lup în curte, dar nu este animalul de companie al nimănui.
Patronul așază pe masă o farfurie cu pâine și carne. Corsicanii nu fac compromisuri în privința mâncării – brânzeturi și carne în special. Mai devreme în aceeași zi, la restaurantul Le Don Quichotte, mă minunasem de niște fâșii de pancetta feliate atât de subțire, încât puteam citi ziarul prin ele. Medalionul de brânză caldă de capră de pe pâinea prăjită era atât de gustos și de moale, încât nici nu eram sigură că era brânză. Meniul restaurantului menționa numele ciobăniței care o furnizase și am petrecut câteva minute admirând poze online cu Johanna ținând iedul în brațe.
Doi bărbați intră în bar și se alătură conversației, unul fiind profesor de limba corsicană, celălalt, profesor de filosofie. Nico explică, într-o franceză rapidă, că americanca e scriitoare și muziciană, venită să vadă A Filetta. Ambii par surprinși că o călătoare de atât de departe ar cunoaște muzica lor corsicană. Primesc un rând de semne aprobatoare din cap. Profesorul de corsicană întreabă dacă știu ce înseamnă A Filetta. Nu știu. Feriga, spune el. Există o poveste, dar detaliile îi scapă și conversația se dovedește greu de tradus. Dau din cap, prefăcându-mă că înțeleg mai mult decât o fac și îmi notez să o caut.
ÎN ZILELE dinaintea concertului, fac ce fac turiștii. Mă plimb prin Plaza Foch, piața alimentară în aer liber unde vânzătorii vând cârnați atârnați, nuci și borcănașe cu fructe zaharisite care strălucesc ca niște pietre prețioase unse cu ulei. Meniul corsican se bazează pe combinații simple de ingrediente proaspete locale – citrice culese din pomii din grădină;
ulei de măsline presat din crângurile locale; și brocciu, o brânză albă moale făcută din lapte de capră sau de oaie.
Însă dacă masa de cină corsicană ar avea o protagonistă, aceea ar fi castana. Este măcinată pentru biscuiții dulci canistrelli, transformată în pastă de întins pe pâinea proaspătă, făcută lichior, coaptă într-o budincă sărată asemănătoare cu mămăliga și consumată cu entuziasm nu numai de locuitorii umani ai insulei, ci și de sangliers, niște porci semi-sălbatici, a căror carne își datorează savoarea tocmai predilecției lor pentru acest fruct.
Cumpăr două borcane cu miere. Bătând într-unul dintre
Nu văzusem niciodată o pasiune atât de deschisă pe fețele unor cântăreți care scoteau un sunet atât de religios. Aceasta nu era o rugăciune rostită în strana de biserică. Aceasta era o rugăciune rostită pe podeaua din baie.
capace, vânzătorul spune: „Tare”. Când o gust, scot un „văleu” involuntar, surprinsă de o iuțeală complet nespecifică mierii. În loc de o dulceață plină, această miere a venit înarmată cu o notă astringentă, înțepătoare de ... loțiune demachiantă? Chiar înainte să reușesc să decid cum se cuvine dacă îmi place sau nu, mă servește cu o a doua porție generoasă. Iau un autobuz la sfârșitul după-amiezii până la Pointe de
la Parata ca să văd Îles Sanguinaires, „insulele sângeroase” de stâncă roșie din largul coastei. Pietrișul scrâșnește sub bocancii mei când urc pe cărare. Priveliștea de sus este o ilustrată în toate direcțiile: norii sunt arși de soare, insulele pustii pe nuanța pastelată a mării și a cerului. Lumina roz nu pare să atingă stânca, ci pare cumva atașată de aerul în sine, ca un rosé vaporizat.
Vizitez micul oraș-stațiune Porticcio, la 20 de minute distanță cu feribotul, pentru a mă întâlni cu un cuțitar care a acceptat să îmi arate atelierul său și să-mi explice tradiția cuțitelor corsicane. Simon Ceccaldi e musculos, cu un râs iute pe care îl folosește ca mortar cu care umple golurile în conversație. Stând în magazinul lui format dintr-o încăpere, povestește despre cuțitul corsican că a apărut ca unealtă a ciobanilor; un păstor aducea un corn de la unul dintre animalele sale pentru a fi transformat în mâner și a i se monta o lamă. Mai recent, însă, cuțitul de vendetta a captat imaginația vizitatorilor Corsicii – un pumnal folosit, chipurile, pentru a rezolva conflictele pe insulă (deși acea relatare ar putea conține mai mult potențial de marketing decât veridicitate istorică).
Cuțitele sunt expuse ca niște bijuterii, proptite în poziții măgulitoare. Unele lame au dungi fine de negru și argintiu care alternează, în modele fluide. „Oțelul de Damasc”, explică Simon, „a fost încălzit și împăturit de multe ori, formând sute de straturi compacte”. Îi privesc mâinile în timp ce gesticulează; palma dreaptă e traversată de o linie albă subțire peste mușchiul degetului mare. Când îl întreb despre cicatrice, îmi confirmă că e produsul unui rar moment de neatenție cu una dintre propriile lame.
Intrăm în atelierul din spatele magazinului, trecând pe lângă benzi abrazive, șabloane de lame și o mașină care taie oțelul cu un jet de apă. Blocuri de lemn de abanos, stejar, și nuc stau pe rafturi, așteptând să devină mânere. Urmăm zăngănitul metalului până la forjă, unde un bărbat, luminat din spate de foc, creează un cuțit bătându-l cu ciocanul.
ÎN SEARA CONCERTULUI urc greoi dealul în întuneric către locul tipărit pe biletul meu: L’Aghja. Sunt nerăbdătoare să văd tipul de corsicani care vor fi prezenți – bătrâni care își aduc aminte de grup ca de o coloană sonoră a tinereții lor? Familii tinere? Hipsteri? Firma mare a L’Aghja devine vizibilă și inima mi se oprește. Ferestrele sunt întunecate, parcarea goală. Un afiș cu A Filetta, eleganți în costumele lor negre de concert, a fost acoperit cu o foaie de hârtie de imprimantă și cuvinte în franceză pe care nu le cunosc. Verific ora: 30 de minute până la începerea concertului. Iar foaia aceasta, pun pariu, anunță o schimbare a locului de desfășurare. Am așteptat șapte ani să văd acest grup, am călătorit în jurul lumii și, la gândul că îl voi rata, mi se face rău din cauza panicii. Peste drum, văd un bărbat și trei femei, mergând cu pași vioi. Într-o franceză frenetică, îngrozitoare, strig: „Bună ziua! Mă scuzați! Vorbiți engleză?” Omul se întoarce. În timp ce alerg spre el, cu rucsacul săltând, mă gândesc că eu nu aș vorbi
niciodată cu un străin care s-ar purta ca mine acum.
Din fericire, bărbatul e mai generos cu străinii agitați decât sunt eu. Se numește Matthew Bertrand-Venturini. Într-un minut, mă aflu pe bancheta din spate a unei mici mașini roșii, mergând cu toții să vedem A Filetta. Fusese mutat concertul într-un loc mai mare? Era biletul doar greșit? E neclar, dar ușurarea îmi stinge curiozitatea, în timp ce plecăm cu mașina, așa cum o fac toți corsicanii, foarte repede. Ne găsim locurile unii lângă alții în întunericul noului loc de desfășurare, o cutie neagră cu o scenă înălțată la câteva zeci de centimetri de la podea și scaune pliante aliniate în rânduri înghesuite. Ceața plutește prin raza reflectorului. Jean-Claude urcă pe scenă și salută publicul, care răspunde cu entuziasm. Când începe muzica, bașii răsună în regiștri atât de joși, încât pare imposibil ca astfel de sunete să iasă din corpul unui om construit la scară normală. Jean-Claude redă melodia cu timbrul lui de luptător, flancat de tenori care cântă armonii atât de clare și plăcute, încât aproape că doare să îi asculți. Mi-e greu să îmi imaginez pe cineva compunând aceste cântece, la fel cum e greu de imaginat cineva inventând castronul sau ușa – par atât de elementare, mai mult o caracteristică a lumii naturale decât a celei proiectate. Între cântece, Jean-Claude vorbește despre libertate și evenimentele politice recente. Când s-a format, la sfârșitul anilor ’70, grupul s-a născut dintr-o mișcare pentru rezistență socială și politică. Matthew se apleacă să traducă. Dar chiar și fără expunere, melodiile sunt descifrabile: există dragoste și pierdere și un dor de nestins. Matthew și cu mine suntem de acord că cele mai bune sunt cântecele a capella. Când îl aud pe Matthew trăgându-și nasul lângă mine, nu mă obosesc să îmi șterg obrajii. Las cântecul să dizolve tavanul și să transforme încăperea neagră și pătrată într-o catedrală cu cupolă. Jean-Claude și oamenii lui se prind reciproc de antebrațe pentru a-și ridica glasurile împreună, înălțându-se și țâșnind precum păsările, apoi plonjând într-un decrescendo brusc care încheie cântecul ca o ghilotină.
PĂRĂSESC CORSICA la fel ca toată lumea – vizitator, locuitor sau invadator respins. Cu planuri de întoarcere.
Când caut după ce ajung acasă, aflu că A Filetta e denumit după o ferigă corsicană. Rădăcinile cresc orizontal, făcând ca planta să fie extrem de greu de smuls sau strămutat. Indiferent ce armată ar putea sosi sau al cui steag îl desfășoară, feriga este hotărâtă. Nu va fi mutată. Îmi dau seama ce potrivit e ca melodiile din Corsica – imnuri ale unei identități culturale sfidătoare, robuste – să fie interpretate de vocea umană. Este singurul instrument inseparabil de interpretul său, înrădăcinat ferm în corpul din care nu poate fi înlăturat fără luptă.