National Geographic Traveller Romania
NU RATAȚI ÎN MARRAKECH
Probabil există un cuvânt arab pentru „plictisit”, dar de ce să-l învățați? De la grădini extravagante în deșert la muzică live în locuri surprinzătoare, Marrakech-ul vă va ține în mișcare toată ziua – și toată noaptea.
Musée de Mouassine
Acest riad aflat în interiorul medinei care datează din secolul al XVII-lea a fost restaurat cu mare grijă, dezvăluind tencuiala superbă, pereții din ghips roz și coloanele viu colorate. Pictorul Abdelhay Mellakh s-a născut în această casă. Clădirea a renăscut ca muzeu cu câteva artefacte berbere alese și, de asemenea, găzduiește muzică live trei seri pe săptămână. Luni seara este muzică oud, miercuri este gnawa, iar vineri este berberă. museedemouassine.com
Café Clock
cursului veți mânca ceea ce ați făcut – poate un tagine perfect. Zilnic, în hol e muzică gnawa live între orele 15 și 18. lamaisonarabe.com
Jardin Majorelle
Yves Saint Laurent a cumpărat în 1980 aceste grădini fermecate din centrul orașului. Complexul, zugrăvit într-un azuriu intens numit albastru Majorelle, l-a inspirat pe designer, care s-a îndrăgostit de Maroc și a integrat culoarea în colecțiile sale. După moartea sa în 2008, partenerul lui a donat grădinile fundației lor nonprofit din Paris. Acum există un mic muzeu la fața locului, cu o impresionantă cameră de bijuterii. Un sfat profesionist? Angajați un ghid. Locul e adesea arhiplin încă de dimineața devreme. Dar ghizii locali au acces la un ghișeu de bilete separat și practic puteți intra direct. jardinmajorelle.com ultima chemare la rugăciune făcută în Tanger fără difuzoare.
Eu nu am avut nevoie de bandă de magnetofon. Aveam un iPhone. După cum aveam să descopăr pe parcursul acestei improbabile săptămâni de călătorii – care i-a ales pe Maeștrii Muzicieni din Joujouka drept surprinzătorul cap de afiș al unui festival nou și modern de muzică electronică –, nici aceste tradiții muzicale stratificate, nici tinerii care populează scena de astăzi nu s-au blocat în chihlimbar. Trecutul influențează foarte mult prezentul, o nouă generație de artiști apărând în moduri senzaționale. Această revoluție va fi difuzată în direct.
muzică într-un mic sat berber din Munții Atlasul Mare.
Drumul cu mașina e uluitor. Acești munți încep la Oceanul Atlantic și se întind peste granița algeriană. Zidurile roșii ale Marrakech-ului fac loc repede crângurilor de măslini și apoi piscurilor acoperite de zăpadă. După o oră de călătorie, ne oprim pentru ceai la o piață berberă în aer liber, într-un oraș numit Tahannawt. Ghidul meu, Mohammed – cu o frumusețe aspră, în ciuda unei bărbuțe foarte à la anii ’90 – a venit înarmat cu glume.
„Ați văzut vehiculele 4x4 berbere de afară?”, spune el, arătând spre un șir de măgari.
Piața (deschisă numai în diminețile de marți) este plină cu vânzători de legume și căpșune zemoase. Norii cenușii de la grătare mici plutesc printre culoarele strâmte ale pieței. Vânzătorii de mirodenii ne îndrumă la tarabe cu îmbrăcăminte și, în cele din urmă, la o piață de carne și pește, unde poți cumpăra o capră întreagă – tăiată și curățată –, dar cu fața păroasă încă atașată. Dovada că primești ceea ce ai cumpărat.
Mohammed se târguiește pentru prețul frunzelor de ceai pe care urmează să le fierbem. De ce se ceartă pentru o cumpărătură atât de mică? Râde, spunându-mi că târguiala face ca sarcinile banale să fie interesante: „Îl face gustos”. Ceea ce e cea mai bună explicație pe care am auzit-o vreodată și, de asemenea, o invitație ca toată lumea să joace jocul cu încredere. Când ceaiul este infuzat cum trebuie, Mohammed ridică ceainicul în aer și îmi arată cum se toarnă în ceașcă. Nu ar trebui să anunți niciodată că ceaiul e gata, spune el. Începe doar să torni și lasă sunetul gâlgâitor să fie cântecul de sirenă. Este muzică peste tot.
După cum mi s-a promis, satul Anraz (având în jur de 600 de locuitori) e serios izolat. Bărbuță și cu mine mergem pe jos pe dealuri verzi luxuriante presărate cu flori albe de cireș, trecând pe lângă o duzină de oi ieșite la o plimbare agale. În sfârșit ajungem la un sat rustic în vârf de deal, cu case de chirpici și uși joase. La prima vedere, puține lucruri par să se fi schimbat de zeci de ani. Sau așa cred eu. Până când copiii locali mă întâmpină așa cum fac copiii moderni pretutindeni: uitându-se în jos, cu fețele lipite de ecranele luminoase ale telefoanelor.
Citisem despre istoria berberilor la cererea tur-operatorului. Sarah crescuse în Maroc și îmi povestise că exista o tendință de îndepărtare de termenul „berber” care fusese impus triburilor de către romani, luat din cuvântul „barbar”. Localnicii preferau să li se spună amazigh, sau „oameni liberi”. Iar muzica lor e una dintre cele mai importante modalități de a-și păstra identitatea. (Un muzeu al istoriei amazigh obligatoriu de văzut este găzduit în Jardin Majorelle din Marrakech; în alte părți, Institutul Regal al Culturii Amazigh s-a lansat în 2001, propunându-și să aducă
Hassan Hajjaj e un artist, fotograf și designer marocan a cărui serie de portrete My Maroc Stars prezintă formatori de opinie culturali din Maroc, inclusiv (în sens orar, din stânga sus) cântăreața Hindi Zahra, Khadija El Warzazia, de la ansamblul feminin berber B’net Houariyat, un membru al grupului Arfoud Brothers și Simo Lagnawi, care cântă la guembri.
limba și muzica tamazight în școlile publice.)
Ne așteaptă alt ceai – cu munți de cuburi de zahăr alb –, în timp ce patru bărbați îmbrăcați în djellabale curgătoare și patru femei cu văluri și fuste dantelate se pregătesc de spectacol. Unul dintre bărbați încălzește pielea de pe toba lui deasupra unui foc deschis; pielea de capră se poate strânge în frig, iar sunetul răsună mai bine cu puțină căldură. Întreb despre ce sunt cântecele. Toboșarul ridică din umeri, apoi spune: „Dragoste și istorie”. Despre ce altceva să mai cânți?
Muzica rituală – care de obicei este interpretată la nunți și la evenimente de viață importante sau pur și simplu prin casă – răsună într-un apel și răspuns vesel. Uneori femeile se țin de mâini; alteori își scutură corpul și râd. Așezat pe podea, ghidul meu șoptește că acest cântec anume e despre masculinitate – despre a te strădui să fii un „vultur care traversează oceanul”, și nu „un șoim care traversează doar un râu”. Toți ar trebui să fim vulturi, spune el. Ceea ce e opusul a cum mă simt eu când bărbații mă trag în cerc, mă îmbracă într-o djellaba și îmi înmânează o tobă. Deși ritmul mă ocolește, bucuria nu o face.
În seara aceea, mă cazez la Kasbah du Toubkal, un loc de refugiu amazigh la vreo 1.800 m peste nivelul mării, la marginea Parcului Național Toubkal, în orășelul Imlil. Nu există un drum până la intrare. Un șofer mă lasă în oraș, de unde un măgar îmi duce bagajul într-o drumeție de 15 minute până la poarta hotelului.
E foarte frig în seara aceea și se revarsă un potop cvasi-biblic.
Sunt surprins de o bătaie bruscă în ușă. Gazda mea mi-a adus o sticlă cu apă caldă ca să încălzesc patul, ceea ce, pot confirma, este cu adevărat una dintre marile plăceri nesofisticate ale vieții. În pat, mă întreb dacă sunt un vultur care zboară peste râuri sau un șoim care se preface că e bărbat – înainte să las bătaia ploii să mă adoarmă.
Mă întorc la Marrakech tocmai la timp ca să-i văd cântând pe Maeștrii Muzicieni din Joujouka la festivalul Beat Hotel, care se ține în incinta unui hotel-boutique șic de 11 ha, situat în afara orașului. Pe lângă Maeștri, programul include DJ noi din Casablanca, restaurante temporare și un cort-spa care oferă yoga. Tranziția e contrastantă. Tineri cheflii britanici cu pielea arsă de soare și țigări electronice stau în jurul unei piscine. Parola la Wi-Fi este Moonlight. Nu asta și-au imaginat Burroughs sau poeții generației beat. Dar este o combinație îndrăzneață de genuri și experiențe care a prins viață.
Maeștrii – ale căror vârste variază de la aproape 50 la 86 – urcă pe scenă după ora zece, sub un cort alb cu un sistem de sonorizare de nivel înalt și un echipament serios de lumini. Cei 13 bărbați sunt îmbrăcați în djellabale. Au tobe și instrumente cu ancie și stau pe un singur rând de scaune cu fața spre public. Muzica e viscerală, vibrația intensă a lirei se ondulează ca un șarpe care își face drum prin urechile mele și pune stăpânire pe trunchiul meu cerebral. În mod tradițional, acest stil de transă sufită s-a folosit pentru a distra curtea sultanului. Se interpreta și pentru a-i inspira pe soldați înainte de bătălie. Ceea ce e logic. Atât este de zgomotoasă de la prima bătaie de tobă.
Maeștrii cântă non-stop timp de două ore, cu mai multă energie decât niște bărbați cu jumătate din vârsta lor. La o oră după începerea spectacolului, Bou Jeloud – jumătate om, jumătate țap – apare, în sfârșit. Bărbatul de sub toată pielea aceea de animal se numește Mohamed El Hatmi. Are 66 de ani și se costumează în emblema aceasta blănoasă de peste 35 de ani. Măsoară aproape 1,52 cm înălțime. Dar e un supraom, coborând în mulțime și alergând încolo și încoace printre oameni, scuturându-și bețele în aer.
Ne aflăm în fața unei mai puteri, șoptește un prieten. „Oamenii care au probleme mintale sau se simt posedați de o suferință vin în satul Joujouka”, spune el, adăugând: „Închide ochii”. Nu rămân însărcinat. Dar sunt schimbat.
Când i-a înregistrat pe Maeștrii Muzicieni din Joujouka acum 51 de ani, Brian Jones practic a lansat categoria pe care o numim „world music”. Dar la Beat Hotel și în alte părți din
Fierbe și sfârâie (în sens orar, din stânga sus): Ceaiul de mentă răcorește la Le Jardin des Biehn, un hotel-boutique din Fès; un îngrijitor ațâță focurile unui hamam în medina din Marrakech;
tagine, un vas de teracotă cu capac, care este esențial în bucătăriile marocane, gătește lent cărnuri, legume și tocane; standurile cu mâncare umplu Djemaa el Fna din Marrakech.
Maroc se etalează o clasă vibrantă, creatoare – o nouă generație de artiști care contestă normele culturale și își făuresc propriul peisaj. Maalem Houssam Guinia, fiul regretatei legende gnawa Maalem Mahmoud Guinia, cântă la festival alături de renumitul DJ britanic James Holden. Afișul include și doi DJ tineri, Kosh și Driss Bennis. Driss este fondatorul casei de discuri de muzică electronică Voyager, denumită după o gară din Casablanca lor natală. Dar influența majoră, îmi spun ei, nu a fost muzica folclorică berberă, ci mai degrabă scena muzicii electronice și techno din Detroit.
Driss recunoaște că uneori asta a fost o problemă pentru ei din perspectiva marketingului. Presa, spune el, vrea întotdeauna ca parcursul lor să aibă o poveste gnawa hipsterească. „Clișeul africanilor localnici care cântă muzică etnică și fusion”, spune Driss. „Dar nu asta facem noi.”
„Nu am avut muzică gnawa pe iPod în copilărie”, spune Kosh. „Când eram adolescent, era Iron Maiden, Metallica.” Aceasta este o parte a motivului pentru care Driss a fondat Casa Voyager.
„Casa de discuri este un mod de a documenta un moment”, spune Driss. „Suntem aici în Maroc. În Casablanca. În 2019. Făcând discuri. Vrem să întrerupem această dinamică colonială.” Traducere: Mulțumim, Paul Bowles, dar acum luăm noi microfonul.
Mă simt de parcă aș fi martor la o revoluție sau poate o eliberare de așteptări. Însăși existența acestui festival – și a altora ca el din Maroc – este dovada că această generație deja pune mâna pe tron. La începutul călătoriei, mi s-a făcut cunoștință cu doi tipi marocani sofisticați, Reda Kadmiri și Karim Mrabti, care sunt consultanți pentru Beat Hotel, după ce Karim și-a fondat propriul festival inovator, Atlas Electronic, cu patru ani în urmă.
Reda a crescut parțial la Montreal; Karim a fost educat la Rotterdam. Acea mentalitate de străin a fost cea care l-a inspirat parțial pe Karim să demareze Atlas Electronic. Îmbrăcat într-un trening portocaliu, blugi negri, cu lanț de aur subțire și pantofi Adidas, Karim și-a amintit bătălia anevoioasă cu care s-au confruntat. Era sigur? Aveau să vină oamenii? Dar el ripostase, spunând: „Dacă poate exista o nuntă de 500 de persoane în Maroc, poate exista și un festival.” Sau o duzină.
Reda stă lângă mine în timp ce cântă Maeștrii Muzicieni
Mozaicul tradițional zellij și marmura decorează curtea centrală de la Riad Dar Seffarine, o casă de oaspeți veche de 600 de ani situată în medina din Fès.
din Joujouka. A călătorit la Joujouka de patru ori ca să stea cu Maeștrii. Și îi primește cu brațele larg deschise. Reda s-a întors în Marocul natal cu un scop, iar muzica pe care a promovat-o are o putere vindecătoare proprie. „Din punct de vedere cultural”, spune el, „Marocul a trecut prin multe schimbări în cei 63 de ani de la independență. Dar astăzi vedem o generație de marocani tineri nehotărâți între două atracții diferite: una a conservatorismului și una a emancipării progresive. Iar acele două curente sunt foarte puternice. Există momente în istorie când balanța ar putea înclina în oricare direcție. Iar cauza pare să fie atât de aproape și fiecare mână de ajutor este importantă acum”.
Privind în jur, spune: „Există exemple frumoase din diaspora care se întorc acasă – care își găsesc locul, comunitatea și rolul”.
Ce se va întâmpla în continuare? Nici măcar o clarvăzătoare precum Khadija nu ar putea ști. Îl întreb pe Frank Rynne, impresarul Maeștrilor Muzicieni din Joujouka, despre viitorul trupei. Copiii lor le vor lua locul? „Copiii din Joujouka iubesc muzica, dar sunt atrași de luminile strălucitoare ale orașului mare. Sunt copii din Joujouka ce execută semnalele unor bande de cartier pe Facebook”, spune el.
Plăcile tectonice culturale se mișcă în moduri palpitante. Totuși, cel mai bun spectacol pe care îl văd toată săptămâna e la Café Clock din Marrakech, unde patru femei interpretează muzică tradițională la un volum asurzitor, în timp ce tinerii dansează de parcă nu ar privi nimeni. Numai că toată lumea privește. Pentru că toți se filmează cu iPhone-urile lor.
Înainte să părăsesc orașul, fac o excursie de o zi la Essaouira – un oraș cu port la Oceanul Atlantic, unde Jimi Hendrix, Cat Stevens și Frank Zappa au călătorit pentru inspirație. Essaouira se află la o distanță de trei ore cu mașina față de Marrakech și găzduiește un festival gnawa de patru zile, care se ține în fiecare vară. Șoferul meu pune muzică folclorică tradițională tot drumul, spunându-mi că metalul castanietelor este menit să evoce sunetul lanțurilor purtate de sclavi. Luni întregi mă voi chinui să îmi scot zăngănitul din cap.
Orașul de la malul mării iese din ceață ca un vis. Ca un tablou în ulei reprezentând niște fortificații din secolul al XVIII-lea care protejează un port sacru. Locul e extrem de frumos. Essaouira e ca un pol opus al Marrakech-ului: un oraș cu plajă unde copiii lovesc o minge de fotbal, în timp ce părinții lor stau la soare. Locul încă inspiră . Urzeala tronurilor a venit aici ca să filmeze o scenă din sezonul trei, cu Daenerys Targaryen. În vechea medina, șiruri de vânzători vând carne și mirodenii și covoare. Mă îndrept spre Taros Café, un loc de evadare pe acoperiș, cu priveliști sclipitoare ale oceanului. Auzisem că uneori muzicienii cântă afară pe terasă, deși se pare că asta se întâmplă numai seara. E ora prânzului și mi-e foame. Așa că rămân oricum și mă holbez la oceanul azuriu, comandând un pește alb la cuptor și un pahar cu vin alb ieftin.
Mă pomenesc gândindu-mă la o conversație pe care o avusesem cu un DJ care locuiește la Casablanca, pe nume Kali G, care include adesea muzica folclorică marocană – voci berbere, instrumente gnawa precum fluierul care anunță începutul Ramadanului – în piesele lui de dance. Îl întrebasem despre transa sufită și despre vindecare. Cum funcționează? Și aș putea să o iau acasă cu minte? A zâmbit: „Mai întâi trebuie să scapi de bunurile tale materiale. Apoi de orgoliu. Numai când îți iei adio de la frică deschizi ușa către ceva frumos”.
Avea dreptate. Stând aici pe acoperiș, ascult un alt fel de muzică: sunetul alizeului, cunoscutul vânt de coastă din Essaouira. Taros, numele restaurantului, e chiar cuvântul berber pentru „vânt de coastă”. Valurile lovesc țărmul de dedesubt. Nicio grabă.
( @mickeyrapkin) este un scriitor din Los Angeles și autorul cărții Pitch Perfect. Prima sa carte pentru copii, It’s Not a Bed, It’s a Time Machine, a fost publicată anul trecut.