ADRIAN PHILLIPS RICHARD JAMES TAYLOR

Ușa de fier se deschide încet, iar dinăuntru se repede spre noi un vânt furios, care ne dă ocol ca un spirit rău scăpat din închisoare. Flăcările lămpilor noastre cu parafină se sting în același timp, iar mie îmi zboară peste umăr capătul lung al eșarfei, de parcă s-ar grăbi să fugă. „Țineți bine de pălării și de copiii mici!” strigă Martin, ghidul nostru. Rafalele ne asaltează, ne izbesc, se străduiesc să ne întoarcă din cale, dar lăsăm capetele în jos și înaintăm în cavernă. Martin închide cu greu ușa și, dintr-odată, totul e calm – spiritul s-a potolit.

Am ajuns aici printr-un tunel sumbru cu pereți uzi, apoi cu o telecabină care ne-a urcat în smucituri pe munte și al cărei cablu subțire dispărea în neant, și, în fine, pe jos după un ultim urcuș pe o cărare care se ridica în zigzag dincolo de limita pantei împădurite, spre gura căscată în stâncă. De cum ne-am apropiat, temperatura a scăzut brusc, iar niște păsări negre cu picioare sângerii au lansat chemări tremurate, rău prevestitoare, de alarmă.

Mă așteptam la ceva mai cuminte de la o excursie de vară în Alpii Austriei – poate cu mai multe jodeluri și albăstrele. Dar iată-mă la aproape 1.700 m altitudine pe Muntele Hochkogel, în Eisriesenwelt, cea mai mare peșteră de gheață din lume, și nici vorbă de jodel. Mai mult, secole întregi nu a pus nimeni piciorul în Eisriesenwelt, pentru că se credea că e poarta iadului. Apoi, în 1879, Anton Posselt, un om de știință îndrăzneț din împrejurimile Salzburgului, și-a asumat riscul. A reușit să străbată doar vreo 100 m din cei 42 km ai peșterii înainte să se întoarcă. O cruce scrijelită în stâncă arată până unde a ajuns – memento peren al reușitei, dar și al eșecului lui. Când trecem pe lângă ea, îmi închipui că pășesc peste scheletul visului lui defunct, care încă strânge în degete de os cuiul cu care și-a marcat în piatră epitaful.

Posselt a ținut piept urcușului și vântului, dar l-a învins păzitorul cel mai aspru al peșterii – gheața. Lămpile ne-o dezvăluie în felii de lumină, dar acestea sunt doar vârfuri de ac în comparație cu vastitatea care așteaptă în bezna de dincolo de ele. Aerul e atât de înghețat, că parcă e solid. Martin aprinde un baston luminos, îl înalță ca pe o baghetă de vrăjitor și, pentru o clipă, fiara ni se dezvăluie. Umple mai toată peștera, deasupra și în jurul nostru: un dragon gargantuesc de gheață, înalt, lat și groaznic de alunecos, întins prin măruntaiele muntelui.

Gheața există, ne spune Martin, pentru că undeva sus se mai află o deschizătură, iar circulația aerului rece de la o gură la cealaltă răcește calcarul și îngheață apa care se infiltrează în peșteră. Dar știm cu toții că asta e explicația pentru sceptici. Eisriesenwelt înseamnă „lumea uriașilor de gheață” și aici nu se poate aplica nicio știință pământească, pentru că suntem într-o lume paralelă, pentru cavaleri și aventurieri. În timp ce urcăm cele 700 de trepte din lemn prinse în pereți, dragonul de gheață își schimbă forma nevăzut în jurul nostru. La lumina celui de-al doilea baston de semnalizare, de pe spatele lui parcă se ridică un cap înghețat de câine care latră spre noi un avertisment mut; al treilea baston luminează un corn care se înalță în spirală spre tavan; al patrulea, o cușcă cu zăbrele de țurțuri. Din spatele meu se aude un icnet când o doamnă alunecă și cade în posterior pe