National Geographic Traveller Romania
STAU CA FOCILE PE PLAJA DE LA YNYSLAS, IAR EU TRAG PE DREAPTA, GATA SĂ ASIST LA O CONFRUNTARE VECHE DE 5.000 DE ANI.
Le văd siluetele întunecate cum se profilează semețe pe fundalul mării, cu capetele răsucite atent spre cer și trupurile lungi revărsate în urmă. Sunt cu sutele, aliniate pe nisip ca soldații. Încordați, gata de acțiune, așteptând răbdător să sosească inamicul.
Și sosește. Îl aud înainte să îl văd. Vântul îl dă de gol – trage valurile care se încovoaie înainte și înapoi, jucându-se cu formele negre ca pisicile cu șoarecii. La început e departe, scoate un sunet ca un șuier blând. Dar sub ochii mei devine tot mai înfometat, valurile se reped ceva mai repede, lovesc ceva mai puternic în formele întunecate, plescăie ceva mai zgomotos în timp ce le dau ocol. Vine mareea înaltă, iar odată ce ajunge aici, focile, soldații, siluetele întunecate și amorfe nu vor mai exista.
Acum cinci mii de ani, aici nu era o plajă. În Epoca Bronzului, satul Ynyslas era o pădure, un hățiș de stejari, mesteceni și pini. Dar apoi s-a întâmplat ceva. Poate a crescut nivelul mării; poate, cum spune legenda, o preoteasă locală a îngăduit să se reverse un puț al zânelor. În orice caz, pădurea a fost înghițită de mare. A reapărut în 2014, când furtunile iernii au spulberat nisipurile din Golful Cardigan și au dezgropat trunchiuri fantomatice, adormite de mii de ani.
Pe măsură ce mă apropii, imaginea se clarifică.
Nu mai sunt foci cu linii zvelte, ci copaci adevărați, cu trunchiurile noduroase de bătrânețe (le-aș putea număra inelele); rădăcinile ca niște tentacule de caracatiță caută să se agațe de nisip. Unii poartă coroane de alge, pe alții i-a lustruit marea. Toți au trunchiurile secerate de pe la înălțimea genunchiului, de parcă le-ar fi tăiat un uriaș înainte să-i înece în golf.
Aici să fie, cum spun unii, o parte din Cantre’r Gwaelod, mitica Atlantidă a Galilor despre care se spune că ar exista sub Golful Cardigan? Sau e o descoperire arheologică ceva mai rutinieră? Aici, pe coasta de vest încărcată de mituri a Țării Galilor, e greu să descâlcești realitatea de fantezie.
Port basmele mării în sânge. Am crescut în Cornwall, printre mlaștinile încununate de megaliți și stâncile care pulsează de legende arturiene. Deci nu e de mirare că excursia mea de cinci zile cu mașina pe Coastal Way
Ruta de Coastă a Țării Galilor (care șerpuiește 290 km, pe toată lungimea Golfului Cardigan, de la Peninsula Llŷn, la nord, până la St Davids, la capătul sudic) are ceva familiar.
De fapt, venisem pentru imagini pitorești: rafinatul Portmeirion, cu casele artistic proiectate, cocoțate pe stânci; Aberdyfi și Aberaeron, cu golfurile micuțe mărginite de case pastelate, cu totul altfel față de satele pescărești mai din topor pe lângă care am crescut eu. Dar în căutarea atracțiilor simandicoase, mă captivează sălbăticia: coasta verde și accidentată, îmbrăcată în flori sălbatice, castelele medievale care se dezintegrează în peisaj și cioturile copacilor de la Ynyslas, care așteaptă stoic să le îngroape mareea în fiecare noapte. Cu poveștile lui despre luptători galezi mitici și puțuri ale zânelor, ținutul acesta străin, în care se vorbește o limbă pe care nu o înțeleg, îmi dă totuși senzația de acasă.
FRUMOASA ȘI BESTIA
„Vai, săraca de tine!” exclamă femeia de pe stâncă în Porth Simdde, lângă Aberdaeron.
De obicei, nu asta e reacția de care am parte când spun de unde sunt – în general, când aude de Cornwall, lumea mă privește cu ochi fermecați. Dar nu și aici, pe Llŷn, o gheară de pământ parcă transplantată din Cornwall, care se întinde aproape 50 km în mare la capătul nord-vestic al Țării Galilor.
„Avem aceeași coastă, dar vouă vă vin pe cap toți turiștii”, spune ea, apoi mă lasă singură pe promontoriul presărat cu degețel în culori fosforescente și ulex cu miros de cocos. În soare, Marea Irlandei scânteiază argintiu ca macroul, iar linia coastei se pierde în zare: stânci glazurate cu verde pe care stau ca gravate pășuni în culori de smarald, muștar și cafeniu de cârtiță.
Acum, vremea e înșelător de frumoasă. Peste marea turcoaz se află Insula Bardsey, unde în vremurile medievale trăiau călugării și își căutau bolnavii vindecare.
Dar acum doar câteva ore totul arăta altfel. La trezire, mă pomenisem că vântul biciuia golful, iar feribotul meu spre Bardsey se anulase. Era evident de ce: în seara dinainte, ajunsesem în Aberdaron pe o furtună atât de puternică, încât personalul de la hotel tocmai strângea
un cârd de boboci de rață suflați de vânt de pe plajă. Toată seara mă încălzisem cu gin local aromat cu alge (gin organic cu alge de la Dà Mhìle, cu iz de mare); eram singura vorbitoare de engleză de la bar. Pelerinii medievali numeau Insula Bardsey „Roma Britaniei”, iar călătoria până acolo era la fel de primejdioasă ca una către capitala italiană.
Ca și Cornwall, Peninsula Llŷn e un ținut sălbatic, cu dealuri de jad învolburate și stânci întretăiate de poteci. La Nefyn, ies pe un promontoriu cu laturi abrupte, unde traseul e înghesuit de tufe până la brâu. Când te întorci spre „interior” (coasta din Golful Cardigan, care se întinde ca o semilună alungită în Marea Irlandei), peisajul devine mai rafinat. Cel puțin la suprafață, dar sălbăticia nu e niciodată departe. Portmeirion – satul de pescari pseudo-italian în
stil art déco, la o oră cu mașina la est de Aberdaron
– e de o splendoare prețioasă. Dar la 20 de minute mai departe de țărm, în Munții Snowdoniei, se află Blaenau Ffestiniog, orășel cu foste mine de ardezie, unde dealurile sunt țepoase de atâta rocă friabilă. La Llechwedd Slate Caverns, la aproape 200 m sub pământ, aerul e greu de gaze de mină, iar ghidul nostru, Freya, ne arată cum munceau bărbații, orbecăind prin măruntaiele muntelui pe întuneric. La suprafață, Brian („Șobolanu’”, cum își spune el, ca fost miner) mă conduce în cariera închisă din 1978. „10 ani am stat sub pământ”, spune arătând spre piatră, iar vocea îi răsună în golurile din ea.
Aici, sus, muntele pare ecorșat până la mușchi, cu hălci întregi smulse din carnea lui de-a lungul deceniilor. Din vârful unui bolovan de 25 de tone,
Brian arată încăperile în care munceau oamenii – unele despicături enorme în stâncă, altele tăieturi înguste, în care parcă nici măcar un șobolan adevărat n-ar încăpea bine. Văzute de sus, vârfurile din carieră compun o Snowdonie miniaturală. În zilele cu aer limpede se vede până la rămășițele scheletice ale castelului medieval din Harlech, dar pe ceața de azi, nu.
A doua zi, văd originalul – conduc o oră prin Parcul Național Snowdonia în drum spre Machynlleth. Drumul taie prin dealurile submontane de culoarea mușchiului, iar norii joși, de un cenușiu de ardezie, înghit vârfurile din jurul lui Tal-y-llyn, un lac glacial ca o panglică de sticlă în sudul Snowdoniei. Numai că nu am timp să mă opresc – am întâlnire cu Owain Glyndŵr.
Ultimul prinț al Țării Galilor care chiar era galez s-a ridicat împotriva englezilor în 1400, a dispărut nouă ani mai târziu odată cu capturarea ultimei lui fortărețe, Harlech, și face obiectul studiilor istorice, dar și al legendelor. Tacticile de gherilă ale lui Glyndŵr i-au adus victorii – la un moment dat controla aproape toată Țara Galilor. Iar dispariția (soția și copiii i-au fost luați prizonieri în 1409, dar el n-a fost găsit) n-a făcut decât să-i hrănească legenda. „Noi spunem că se va întoarce”, explică Rhiain Bebb, pe locul unde își prezida Glyndŵr parlamentul, în Machynlleth. „Îl așteptăm să-i conducă pe galezi spre independență.” Aproape că simt anticipația vibrând în aer.
Glyndŵr a ales Machynlleth, de pe Râul Dyfi, pentru că orașul era considerat, după tradiție, limita dintre Țara Galilor de Nord și de Sud. Aici a fost încoronat prinț al Țării Galilor, iar clădirea în care ne aflăm a fost reconstruită la sfârșitul secolului al XV-lea după original. E impunătoare, cu pereți groși, și amintește de un hambar uriaș, cu ferestre care coboară până jos și acoperișul înalt, sub care se întretaie grinzi masive.
Dar și mai fascinantă este expoziția dedicată lui Glyndŵr – „David al Țării Galilor împotriva lui Goliat al Angliei”, spune Rhiain, mândră. Rhiain a predat galeza la universitate, iar acum cântă la harpa triplă galeză și ține cursuri de galeză cu prezență neregulată pentru populația tot mai mare de non-vorbitori ai limbii locale din Machynlleth, populație care, cel puțin azi, mă include și pe mine. Rhiain mă face să mă simt ca acasă scoțând o listă de cuvinte ca să-mi demonstreze că galeza și dialectul din Cornwall sunt asemănătoare. „Galeza e fonetică, așa că odată ce ai învățat să pronunți sunetele, poți s-o vorbești”, spune ea încurajator. Apoi, în câteva minute, transformă ceea ce acum două nopți, în Aberdaron, era o limbă străină într-una abordabilă. Învăț diferența subtilă dintre „ch” (sunetul produs în adâncul gâtului) și „ll” (împins din lateralul gurii) și, dintr-odată, știu să pronunț „Machynlleth”. Numărăm de la unu la
10. Până să plec, nu numai că știu să spun „diolch a hywl fawr” („mulțumesc și la revedere”), dar Rhiain îmi insuflă un nou respect pentru rădăcinile mele.
Fie că ascunde sau nu un Owain adormit, partea aceasta a Țării Galilor are un aer mistic. Aproape de Casa Parlamentului lui Owain Glyndŵr, pizza prăjită în baie
de ulei și pâinea cu fructe bara brith cât o fereastră mă atrag la Blasau Delicatessen, o ceainărie condusă de italianca Sabrina, care a lăsat Veneția pentru Machynlleth fiindcă avea „o pasiune pentru miturile britanice – regele Arthur și Omul Verde – încă din copilărie”. Pe aceeași stradă, la Corris Craft Centre, se află Spellbound Herbals, unde (între un magazin de lumânări și o distilerie de gin) proprietara, Sarah, infuzează săpunuri și creme cu ierburi medicinale. Miros atât de puternic a verdeață sub cerul liber, încât acasă, topită de dorul Țării Galilor în timpul izolării, îi trimit un e-mail și mai comand câteva.
La vest de Machynlleth, spre orășelul de coastă Aberdyfi, se află Llyn Barfog, un lac înconjurat de mlaștini unde se spune că regele Arthur a ucis un monstru înfricoșător. Iar la Biblioteca Națională a Țării Galilor din Aberystwyth găsesc Cupa Nanteos, un bol din lemn despre care se spune cel puțin că ar avea puteri vindecătoare și cel mult că ar fi
Sfântul Graal însuși (știința l-a datat, mai prozaic, în perioada medievală). În prezent, n-a mai rămas nici jumătate din el – rezultatul credinței generațiilor de bolnavi care l-au ronțăit în căutarea unui miracol. Chiar și așa, aspectul lui inspiră o vârstă venerabilă, înnegrit cum e de secolele de poțiuni vindecătoare și puternic la înfățișare. Nu e de mirare că mintea îmi e dusă cu zânele când ajung la Ynyslas și la copacii preistorici aflați pe la jumătatea coastei galeze.
MERLIN ȘI MEGALIȚI
Jumătatea inferioară a Golfului Cardigan, la sud de Aberystwyth, pare mai populată, dar chiar și aici, printre localurile cu fish-and-chips, tot dăinuie ceva nelumesc. La New Quay, unde turiștii se înghesuie în golfulețul nisipos ca să vadă delfini (Cardigan Bay este unul dintre cele mai bune locuri din Europa pentru observarea lor), urc dealul ca un montagne-russe până la Black Lion, barul preferat al lui Dylan Thomas.
Poetul și scriitorul galez a trăit în oraș din 1944 până în 1945 – se spune că din el s-a inspirat pentru orășelul somnoros Llareggub (care, citit invers, înseamnă „băga-mi-aș…”) din piesa lui de teatru radiofonic
Under Milk Wood, lansată în 1954. De pe terasa-berărie, privesc dealurile verzi și pântecoase cum se rostogolesc spre mare și bărcile cum se răsucesc în apa de lapislazuli, dând ocol unor petice care ar putea fi valuri sau delfini. În spatele barului sunt fotografii vintage cu Dylan Thomas; lângă tejghea e tabloul unui bărbat care rânjește cu gura până la urechi fluturând o halbă de bere. „Nu e el”, spune femeia de la tejghea când vede că mă pregătesc să-l fotografiez. „E un fel de glumă – e, așa, un personaj.”
La Cardigan, merg la castel și găsesc ceva foarte diferit de ce mă așteptam și mult mai interesant.
N-au mai rămas decât meterezele, înăuntrul cărora se află o casă impunătoare în stil georgian; devenită muzeu, spune povestea Morții Negre, a raidului eșuat al lui Owain Glyndŵr și al unui asediu sângeros din
războiul civil din 1644. În mijlocul atâtor drame umane, un semn din parcare mă avertizează că mareea riscă să-mi ia mașina. Oricât de înalte ar fi meterezele, se pare că aici natura nu este niciodată prea departe.
Mai jos de Cardigan, către St Davids și coasta Pembrokeshire, își reintră în drepturi miturile. Nimic din ce văd în restul călătoriei nu e mai spectaculos decât Pentre Ifan, unde un dolmen gargantuan (un mormânt megalitic construit acum 3.500 de ani) se înalță într-un câmp, domnind peste oile, dealurile și promontoriul învecinate, îndreptat către Fishguard. Prin spațiile dintre lespezile din piatră înalte de doi metri și jumătate, înnegrite de secole de soare, scânteiază Golful Cardigan; cea superioară, curbată ca un scut, pare să leviteze ca o farfurie zburătoare, de-abia atingând pilonii. Are un aer de Stonehenge, îmi spun eu. Nu e de mirare – „pietrele albastre” din Stonehenge, aflate la peste 300 km spre est, vin chiar de aici, din Dealurile Preseli.
La trei kilometri sud-est de dolmen, trec cu mașina prin vadul unei ape iuți, urc un drum abrupt și, după o curbă în ac de păr, văd cum uscatul dispare din jurul Craig Rhos-y-felin, un promontoriu vast și sălbatic pe care sunt aliniate bucăți de stâncă precum chibriturile în cutie, megaliți gata-gata să se desprindă singuri. După încă cinci kilometri apare Carn Goedog, una dintre fostele cariere din Neolitic din care s-au scos pietrele de la Stonehenge. Îi întrezăresc stâncile colosale înălțate ca sulițele spre cer de la aproape un kilometru, dar nu sunt trasee marcate într-acolo și niște oi murdare se uită urât la mine. Nu vreau să încalc proprietatea cuiva, așa că fac cale întoarsă.
Pe drum mă așteaptă și mai mult misticism. La Nevern, un sătuc de lângă Newport, găsesc un șir de tise bătrâne de 600 de ani, ca din scrierile lui Tolkien (uneia îi curge sevă sângerie din trunchiul contorsionat), care duc spre o biserică normandă, ridicată pe locul unei așezări ecleziastice din secolul al VI-lea. Întemeiată de un călugăr irlandez, a fost un punct de oprire pentru pelerini în drum spre St Davids. Înăuntru se află o piatră Ogham – o lespede cu o inscripție misterioasă, în celta timpurie; afară stă o cruce prelungă din secolul al X-lea, cioplită cu torsade și noduri celtice.
Și asta nu e tot. Pe dealul de lângă sat, dau ocol fortificațiilor unui castel cu șanț de apărare, pe care secolele l-au îmblânzit în forma unui parc încadrat de copaci și plin de flori sălbatice. Nu departe, pe o potecă din pădure, ajungi la „crucea pelerinului”, un crucifix sculptat într-un perete de stâncă, despre care se spune că se afla pe ruta pelerinajului spre St Davids (cel puțin conform versiunii oficiale, care ignoră „ușa” în formă de sicriu săpată în stânca de sub ea).
Versiunea neoficială spune că înăuntrul stâncii se află o peșteră, iar în ea stau ori Merlin, ori Sfântul Graal, ori regele Arthur – în armură din cap până-n picioare, gata să se ridice din nou.
Călătoria mea ia sfârșit la St Davids, unde uscatul se fărâmițează în mare în punctul cel mai vestic al Țării Galilor. E orașul cu cea mai mică densitate a populației din Marea Britanie – nu e mai mare decât altele pe care le-am văzut, dar are la poale o catedrală impresionantă pe un câmp, unde se spune că se păstrează oasele sfântului ocrotitor al Țării Galilor.
Mâine voi vedea catedrala, care poartă săpate în arcade și bolți torsade, onduleuri și chevroane. Voi rătăci prin ruinele Palatului Episcopal St Davids, peste care încă atârnă o tăcere bisericească.
Dar în seara asta am venit să văd apusul. Pornesc pe lângă stâncă și mă trezesc repede transportată înapoi la scena din Aberaeron – cu tot cu degețelele în culori vii care se îmbulzesc pe lângă cărarea îngustă. Numai că aici, în Pembrokeshire, coasta se ramifică în falduri, nesfârșită ca un coridor cu oglinzi. Dincolo de ea se află Pen Dal-aderyn, cel mai vestic promontoriu din Țara Galilor cu excepția insulelor, unde uscatul pare saturat de generațiile trecute – peninsula este plină ochi de menhire, așezări antice și capele celtice.
Dar deocamdată, singură cu marea scânteind sub cerul în nuanțe tot mai roz și cu florile de câmp, nu am nevoie de altă magie.