National Geographic Traveller Romania
DEȘERTUL THAR
MĂ REÎNTORCEAM pentru a patra oară în India și pașii mă duceau în nordest, în regiunea Rajasthan, avangardă a apărării indiene în fața cuceririlor islamice, care a produs o cultură atipică pentru restul țării, cu influențe nordice și islamice în arhitectură, obiceiuri și bucătărie. În Evul Mediu, regiunea se numea Rajputan și era împărțită în 26 de state conduse de rajputani, adepți ai hinduismului și dușmani ai cârmuitorilor musulmani moguli. Conflictul început acum șapte sute de ani nu s-a încheiat nici astăzi, așa cum aveam să aflu în curând.
Turbanele roșii și mustățile mândre, lungi și ascuțite, sunt podoabe și semne ale masculinității bărbaților din Rajasthan. Pentru mine, sunt și subiecte interesante pentru fotografii și nu scap niciodată ocazia să încerc abordări cât mai diverse ale acestui subiect. Pe măsură ce înaintam înspre nord, vegetația se împuțina și devenea mai pipernicită și valuri de nisip șfichiuiau geamurile mașinii, însoțite de sunete scurte și ascuțite acoperite sporadic de fluierăturile lungi și intense ale rafalelor puternice de vânt. Mărețul Deșert Thar, care se întinde din nordul Indiei până în Pakistan, își făcea simțită prezența. Destinația mea era Jaisalmer sau „Orașul de aur’’, nume datorat culorii galbene a gresiei din care sunt construite clădirile și zidurile. Acum 800 de ani un fort în deșert pe o rută comercială importantă, astăzi ultimul mare oraș înainte de granița cu Pakistanul. Monument UNESCO, fortul păstrează între ziduri clădiri medievale transformate în hoteluri și pensiuni sau mici magazine de suvenire, alături de 7 temple jainiste amintind de rolul important jucat de comunitatea bogaților negustori jainiști în edificarea orașului. Locul meu preferat se găsește în piața centrală, mărginită de palatul regal, palatul reginei, platforma de unde se făceau anunțurile regale și un micuț, dar superb templu jainist. Primul lucru pe care l-am făcut odată ajuns în centru a fost să urc cele câteva trepte ale platformei și să privesc de la înălțime piațeta pavată cu blocuri mari de piatră îmbrățișându-și călduros oaspeții și localnicii deopotrivă. Petrecusem ceva timp urmărind relaxat trecătorii în lumina moale și caldă a apusului, când am observat pe peretele palatului regal amprentele roșii de mâini mici de femeie, ca un omagiu adus celor care au avut curajul de a săvârși Jauharul, sacrificiul suprem. Spațiul cald și primitor în care răsunau cântece și râsete zglobii fusese de două ori martorul unor atrocități de nedescris. Prima dată, în 1294, după un asediu de 8 ani al sultanului Alauddin Khalji, 24.000 de femei au recurs la sinucidere în masă prin ardere, să nu cadă pradă violurilor și sclaviei, în timp ce soții, tații și frații lor luptau până la ultimul rămas în picioare. A doua oară, la sfârșitul secolului al XIV-lea, 16.000 de neînfricate mame și fiice au ars de vii în fața invadatorilor musulmani, uimiți și înfricoșați de scena tragică ce se desfășura în spațiul în care mă găseam. Cum era posibil să nu rezulte un neam dârz și mândru din eroismul atâtor înaintași? Mi-am amintit apoi de mascota orașului, un bătrânel subțire și cu niște mustăți atât de lungi, încât câștigase titlul de posesor al celor mai lungi mustăți din lume. Îl fotografiasem în urmă cu doi ani și am plecat în căutarea lui pe străduțele din apropiere, unde știam că își petrece timpul. Îmi aminteam amuzat cu câtă grijă își desfăcea plasa care îi susținea nesfârșita-i podoabă și mândria cu care o etala, după care urma o cascadă de întrebări într-o englezo-indiană din care nu pricepeai mai nimic. Nereușind să îl găsesc, am așteptat o oră, apoi am întrebat un localnic dacă știe unde îl pot găsi. Răspunsul a căzut scurt și aspru precum securea călăului. Fusese prins de un grup de pakistanezi în deșert și decapitat, păstrându-i capul încununat de mustățile-i rajpute drept trofeu de război.