SHANGRI LA

CERUL ERA DE UN ALBASTRU IMPOSIBIL de profund și norii, fuioare imense de vată albă, contrastau teribil cu hidoșenia clădirilor de beton, multe neterminate, pe lângă care treceam grăbit prin centrul orașului către hotelul care mă găzduia pentru următoarele zile. Cultura Han invadase fiecare ungher al acestui tărâm tibetan. Lampioane roșii, dragoni și lei impunători șterseseră cu desăvârșire orice amintire a ceea ce acum 70 de ani era fantasticul Tibet. Numai văile verzi, cerul albastru întunecat și norii bucălați nu se predaseră soldaților chinezi.

Hotelul era proprietatea unei chinezoaice din Beijing, de aproximativ 50 de ani, care cumpărase în urmă cu multă vreme pământul și construise apoi în stil local cochetul hotel. Se simțea că nu aparține locului, chiar dacă toate elementele erau originale. Lipsa legăturilor naturale dintre oameni umple fiecare moment, chinezii domină totul, în timp ce tibetanii, micuți și înnegriți de sutele de ani de soare intens, practică o agricultură de subzistență și se bucură să mai plimbe câte un turist chinez cu caii lor de povară. Deși oficial guvernul numește zona Regiunea Autonomă Tibet, localnicii nu au niciun cuvânt de spus în niciun domeniu. Singurul nucleu aproape impenetrabil îl constituie comunitățile de călugări ale celor câteva mănăstiri din Shangri La. Mănăstirea Songzanlin, cunoscută și ca Micul Palat Potala, este cea mai impunătoare din regiune și găzduiește 700 de călugări încă, cu toate că înainte de represiunea violentă a guvernului chinez aici își aveau casa 2.000 de monahi. Cu capul în nori, la

3.500 m altitudine, umblam fără direcție prin culoarele strâmte și înalte dintre clădirile care compuneau amintitul edificiu, încercând să ajung cumva în încăperea în care se efectuau ritualurile budiste, însoțite de tobe și goarne specifice budismului tibetan. Un călugăr înalt și masiv păzea scările care duceau în sala de ceremonii și nu a vrut să mă lase cu niciun chip să pătrund. După îndelungi negocieri eșuate, am renunțat și am ieșit din mănăstire urmând o potecuță din scânduri care înconjura lacul de la poalele edificiului, oferind o perspectivă minunată asupra Songzanlinului reflectat în apa liniștită ca o oglindă. Cu gândul la călugărul polițist, care numai a tibetan nu arăta, am dat peste o femeie încă în putere, cu păr negru și cercei largi de argint, care trăgea de sfoară un cal cam mârțogit, dar sigur tibetan.