Le Marche

Când vine vorba despre măiestrie artizanală, nu există alt loc în Italia ca Le Marche, o regiune centrală populată de afaceri de familie care produc manual hârtie din cânepă, împletesc genți și coșuri pentru cele mai mari case de modă din Italia și cos mingile din piele folosite într-un sport foarte vechi, care seamănă cu tenisul.

Mijind ochii, mă uit prin fereastra frizeriei lui Renzo Castellani din Treia, tocmai când omul țâșnește în stradă. „Nu ești de prin partea locului, nu?” îmi spune, îndemnându-mă să intru ca să stăm de vorbă despre iubitul lui orășel. Renzo a intrat în al 61-lea an de când e frizer-bărbier și vrea ca trecătorii să știe asta.

Bine ați venit în micul orășel Le Marche, cu stilul lui tipic de viață. Situat de cealaltă parte a Munților Apenini față de Toscana și Umbria, acest orășel de deal în stil renascentist, plin de clădiri elegante de terracotta, străduțe înguste și un teatru ca o cutie de bijuterii, îmi amintește de Montepulciano din Toscana. Doar că în loc de magazine de vinuri pentru turiști, aici văd o coadă la măcelărie pentru porchetta aromată cu ierburi și clienți îngrămădindu-se în cafeneaua cu fresce și tavane boltite în fața căreia stă un Crist de stuc. Și îl mai văd și pe Renzo.

Le Marche e adesea lăudat ca o alternativă pentru Toscana, fiindcă are aceleași coline unduitoare și străduțe medievale, doar că îi lipsesc selfie stick-urile și magazinele de suvenire. Însă e și un oraș care își trăiește istoria – nu în ultimul rând, prin meșterii săi artizani. Aici, în Treia, poți găsi curiozități precum bracciale – un joc asemănător cu tenisul, jucat cu niște „pumni” din lemn cu țepi, care aduc mai degrabă a instrumente de tortură.

Apărut în epoca Renașterii, jocul a dispărut în cea mai mare parte din Italia, însă aici, în Treia, în prima duminică din august, localnicii transformă o parcare în teren și își organizează un turneu. Fiecare minge costă 100 de euro, spune Daniele Rango, pe care îl găsesc în atelierul lui, cosând manual fâșii din piele ca să facă aceste mingi de mărimea unui grepfrut. „E o muncă grea, îți distruge spatele”, îmi spune el, dar dă din umeri de parcă ar spune că asta e istoria Treiei, deci trebuie făcută mai departe.

Inspirat de Daniele, sunt dornic să aflu mai multe despre povestea acestei zone centrale din Le Marche, spusă de meșterii locali. Treizeci de minute mai târziu, după ce am tot ocolit mai multe orășele medievale înconjurate de ziduri, străbătând un peisaj la fel de șifonat ca un pat nefăcut, ajung în Mogliano, un cătun de pe vârful unui deal. Mănânc sendvișul cu șuncă – porchetta panino – pe care mi l-am cumpărat în Treia și admir priveliștea piscurilor gătite cu capișoane de zăpadă, dincolo de care se văd câmpuri, păduri, crânguri de măslini și sate cu case de terracotta, ca niște coliere care înconjoară piscuri înverzite.

La poalele colinei, Tonino Nardi mă întâmpină în garajul lui. „E doar o afacere micuță”, îmi spune roșind. Împreună cu soția Morena și fratele lui, Dino, face împletituri din nuiele și piele; îi mai ajută mama și fiica lui. Deși afacerea e mică, produce genți pentru nume mari – Prada, Dolce&Gabbana și Fendi –, sub supravegherea papagalului familiei și a unei fotografii cu Papa. Munca lor – am urmărit-o pe Morena împletind o poșetă Louis Vuitton în 90 de minute – e o combinație de dexteritate și simț artistic, derulată în mare viteză. Și cu multă mândrie. „Pe vremuri toată lumea din Mogliano făcea așa ceva”, îmi spune Tonino. „Lucrul ăsta s-a născut din necesitate, fiindcă țăranii își împleteau singuri coșurile.”

Acum au mai rămas doar patru asemenea meșteșugari în sat. În urmă cu opt ani, nici familia Nardi nu credea că va mai rezista. Pe urmă au primit de la Prada un telefon care le-a schimbat viața. „Înainte aproape că-ți era rușine să spui că faci împletituri”, spune Tonino. „Acum, meșteșugul e redescoperit.

Sunt mândru. E o formă de artă – și face legătura între cultura noastră și zonă.” Dino se oprește din împletit ca să mă conducă până la o biserică de secol XVI din apropiere. Familia are cheile construcției. Stăm doar noi doi lângă altarul pictat, însoțiți de serenadele unui cor de păsări care ne petrec încă de la intrare.

La o oră de mers spre vest din Treia se află orășelul Fabriano, renumit pentru hârtia lui din sec. XV. La Muzeul Hârtiei și Filigranului din Fabriano, ghidul Claudia Crocetti mă conduce prin atelierul unui meșter pe nume Roberto, care confecționează hârtia, înmoaie mulajele într-o soluție de apă cu fibre de bumbac și întinde foile de-abia formate pe o țesătură de lână, ca să se usuce. La etaj, artistul rezident Stefano Luciano e ocupat că facă imprimeuri uimitor de moderne. Meșterul Luigi Mecella dă buzna înăuntru: „Ai încercat hârtia mea?” îl întreabă. Stefano încă n-a încercat-o.

Așa că în dimineața următoare ne înghesuim cu toții în atelierul lui Luigi, ca să-l urmărim cum transformă în hârtie vane de 800 de litri de cânepă crescută în curtea casei. Între timp, colegul lui, Emiliano Scattolini, leagă foile și le prinde între coperte din piele. E un proces care se derulează aici, la marginea orășelului medieval Fabriano, de mai bine de 600 de ani. Marchigianii fac ce știu ei mai bine: își trăiesc istoria.

Sawday’s are camere duble la Casa degli Amori din Treia, de la 85 €, cazare cu mic dejun inclus. sawdays.com

MAI MULTE INFO: Vizitarea atelierelor meșteșugărești se face doar cu programare. prolocotreia.it

DIN STÂNGA: Daniele Rango face o minge de bracciale în atelierul lui din satul Treia. Scenă de stradă în Treia. PAGINILE ANTERIOARE – DE LA STÂNGA LA DREAPTA: Clești de crab prăjiți, creveți, inele de calmar și aluat de pâine, în fața unei cafenele care servește fructe de mare, în apropiere de portul Castro Marina, în Puglia; Plaja Pescoluse, pe coasta de vest din Puglia; Luigi Mecella, cu hârtie proaspăt făcută în atelierul lui de țară de lângă Fabriano, din Le Marche; biciclist în Santa Cesarea Terme, Puglia; scenă de stradă în districtul Sanità din Napoli.