Echeveria și Aloe
DE LA
Echeveria elegans face parte din cele 150 de specii ale genului Crassulaceae. Este originară din semideșertul Mexicului, are tulpini de 25 cm, cu rozete de frunze cărnoase, rotunjite, verde-albăstrui sau roșietice dacă sunt expuse la soare. Florile galben-portocalii, ca niște clopoței, formează o inflorescență. Solul potrivit pentru ea (ca și în cazul cactușilor) este un amestec de pământ de pădure, nisip și turbă, cu pH ușor acid, bine drenat. Crește bine la 5-30 grade Celsius, în plin soare. Se înmulțește prin butași de frunze, care se desprind ușor de pe tulpină, la o simplă atingere, și care înrădăcinează foarte repede.
Echeveria glauca are frunze mari, trapezoidale, cerate, albăstrui, cu vârf ascuțit. Este originară din semideșertul Americii Centrale, Mexic și nordul Americii de Sud. Are flori roșii-portocalii, adunate în inflorescențe bogate. A împrumutat numele botanistului și ilustratorului mexican Atanasio Echeveria. Aloe aristata este una dintre cele 700 specii ale genului, originară din zonele aride ale Africii de Sud, și se prezintă ca o aglomerare de rozete de frunze suculente, verde-gri, lungi de 10 cm, acoperite cu spini și excrescențe alb-lăptoase care dau frunzelor un aspect dantelat, de unde și numele de ,,aloe cu dantelă”. Florile sunt tubulare, lungi de 3-4 cm, roșii-portocalii, adunate într-o inflorescență cu o tijă de 30-35 cm. Rezistă la secetă, vrea soare dimineața. Temperatura optimă este de 20-24 grade Celsius, iarna rezistând până la 5-8 grade Celsius. Aloe arborescens (A. arborea), în zonele originare din Africa de Sud, Madagascar și Arabia, atinge 3 m înălțime. Este cel mai cultivat, are frunze lungi de 20 cm, cu spini moi pe margini, așezate pe tulpini groase și lăstărește, uneori bogat, de la bază. Are aceleași cerințe ca A. aristata. Anul acesta a înflorit pentru prima dată și are 80 cm înălțime. Inflorescența are o tijă lungă de 40 cm și poartă în vârf flori mai mici, tot cilindrice. Ca toate speciile de Aloe, aceasta, pe care noi o cultivăm ca plantă ornamentală, are și proprietăți terapeutice cunoscute încă din antichitate, de acum 3500 de ani, împotriva constipației, durerilor de cap, de dinți, astmului, reumatismului, ulcerațiilor, rănilor, arsurilor. Infuziile, frunzele mărunțite, extractele au și rol hipoglicemic, anticanceros și întăresc sistemul imunitar. Egiptenii foloseau extractul pentru întreținerea frumuseții, chinezii îl numeau „medicamentul Udă cu atenție, să nu putrezească rădăcina.
Aloe aristata provine din zonele aride ale Africii de Sud; se înmulțește prin lăstari bazali plantați direct în ghiveci.
armoniei”, iar rușii „elixirul longevității”. Cu aloe au fost tratate arsurile de iradiere de la Hiroshima. Frunzele au vitaminele A, B1, B2, B6, B12, C, D, E, minerale precum potasiu, calciu, fosfor, fier, magneziu, mangan, zinc, aminoacizi esențiali. Are și substanțe anticancerigene. Plantele folosite în scop terapeutic trebuie să aibă peste trei ani și înainte de folosire să nu fie udate cinci zile și, evident, spălate bine. Cea mai cunoscută specie cu virtuți terapeutice este Aloe vera, folosită încă de acum 6000 de ani, însă studiile au stabilit că A. arborescens este cu mult mai bogat în fitonutrienți și mai eficient în tratamente anticancerigene. Sucul se face din frunze tocate, mărunțite și apoi stoarse. Atenție, are și contraindicații! Numai bine!