Gherontie cel Nebun pentru Hristos

Un nebun pentru Hristos este cineva care, dintr-o iubire ardentă pentru Dumnezeu, mimează comportamentul alienaților mintal, pentru a atrage asupra lor judecata, ocara, batjocura, uneori bătăile semenilor. În acest fel, nebunul întru Hristos își războiește mândria – cea mai primejdioasă patimă pentru orice creștin care tânjește după viața veșnică. Un astfel de om a fost cuviosul Gherontie.

Un nebun pentru Hristos este cineva care, dintr-o iubire ardentă pentru Dumnezeu, mimează comportamentul alienaților mintal, pentru a atrage asupra lor judecata, ocara, batjocura, uneori bătăile semenilor. În acest fel, nebunul întru Hristos își războiește mândria – cea mai primejdioasă patimă pentru orice creștin care tânjește după viața veșnică.

Nebunii pentru Hristos sunt specifici tradiției creștine ruse, dar și celei grecești. Cel mai cunoscut dintre ei, Andrei cel Nebun pentru Hristos „a strălucit în Constantinopol”.La ruși au și un nume specific: iurodivîi.Poporul pravoslavnic îi iubea nemăsurat fiindcă nebunii întru Hristos vorbeau pe limba lui, iar din punct de vedere social ei proveneau, de regulă, din rândurile urgisite ale mujicilor.A rămas de pomină întâlnirea dintre Ivan cel Groaznic și Fericitul Nicolae din Ținutul Pskovului. Țarul însetat de sânge, după ce trecuse prin foc și sabie Novgorodul, chiar la începutul Postului Mare, intră în Pskov, animat de aceleași porniri ucigașe. Nebunul Nicolae îl întâmpină călare pe un băț și îl îmbie fără pic de frică: „Ivanușka, Ivanușka, poftim de gustă din pâine și sare,nu mai bea sânge de om!”

Retrăgându-se într-o chilie cu țarul cel cumplit, la refuzul acestuia de a mânca bucata de carne crudă pe care nebunul i-o așezase în față, pe motiv că țarul ar fi creștin și nu se hrănește cu carne în post, Fericitul Nicolae îi replică: „Faci mai rău,mănânci și bei carne și sânge de om și ai uitat nu numai de post, ci și de Dumnezeu”.

La noi, la români, fenomenul nebuniei întru Hristos este rar.Am cunoscut,odată, un asemenea om: pe Cuviosul Gherontie, născut la data de 4 noiembrie 1934, în satul Viscri, pe lângă Rupea. Un bătrân (gheronda, l-ar fi numit grecii) călugărit la Mănăstirea Ciolanu, care după decretul din 1959, când mii de monahi au fost alungați din mănăstiri, a fost nevoit să părăsească Mănăstirea Ciolanu și să pribegească dintr-un loc într-altul. Pentru curajul de a-și mărturisi credința în plin regim comunist-ateu, a fost închis o vreme la Aiud și prin diverse spitale de psihiatrie. Cunoscuții săi povestesc o întâmplare petrecută pe vremea regimului ceaușist: Cuviosul l-a așteptat pe Nicolae Ceaușescu în centrul civic al Bucureștiului și i-a strigat de la depărtare, profetic: „Dacă nu vei crede în Dumnezeu, aceștia te vor împușca!”.

Mi s-a întâmplat să petrec multe ore în vecinătatea lui, prilejuite, în principal, de două pelerinaje pe care leam făcut, unul în Ucraina, altul în Grecia.

Vă voi reproduce aici mici instantanee (auto-)biografice, care vă vor face să simțiți ceva din atmosfera întâlnirilor memorabile cu Gherontie. Cu picioarele încrucișate, în catedrala Sfântului Spiridon

El alerga cu pași mari, bălăbănindu-se pe picioarele ciolănoase, eu alergam cu pași mărunţi mai, mai să izbucnesc în râs: nu îmi venea să cred că am putea să pierdem vaporul care ne adusese în insula Corfu. Și cum alergam, ţinându-ne de mână, mă gândeam că niciodată nu mă simţisem atât de liber. Era duminică, ziua Învierii, dar și a libertăţii, cum îmi spunea mie inima. Când am intrat în catedrala din Corfu, Sfânta Liturghie era în plină desfășurare. Grecii stăteau serioși, participând trup și suflet la ea. M-am așezat în genunchi, alături de românii cu care plecasem în pelerinaj, atent să nu deranjez. Gherontie se apropie de mine, mă ia de mână și mă așază pe un scaun, fix lângă el. M-am hotărât în sinea mea să fac ascultare,să mă las total în voia lui. Și nu știu cum, pe cei căi ascunse,a simţit că mă las ca un pui de pasăre în mâna sa.Se aplecă la urechea mea și îmi zise șoptit: „Hai să ne împletim picioarele,să nu ne mai fie frig”.Mi-am întins în câș picioarele și mi le-am împletit cu ale lui.Privind cu ochi obiectivi și reci, scena era absurdă, dacă nu scandaloasă: doi bărbaţi stăteau cu picioarele împletite, în timp ce restul lumii căuta să se interiorizeze, abordând posturi cât mai evlavioase. Am simţit privirile șfichiuitoare ale grecilor, dar și ale compatrioţilor noștri. Într-un sfârșit,ne-am despletit picioarele și ne-am așezat

la rând să ne închinăm la moaștele Sfântului Spiridon. În timp ce îl ţineam pe Gherontie de mână, călugării care păzeau racla sfântului l-au invitat în faţă, să se închine. Iar el m-a tras și pe mine, apendicele lui. După ce ne-am închinat la Sfântul Spiridon, uimit fiind că sărutându-i piciorul i-am simţit din plin materialitatea, am ieșit pe o străduţă unde stăteau aliniate câteva magazine de obiecte bisericești și nelipsitele suveniruri. Icoane ferecate în argint, candele, metaniere multicolore, dar și brelocuri și pandantive cu chipuri de sfinţi atrăgeau, vrând-nevrând, privirile pelerinului care nu se lăsa până nu își lua un obiect-suvenir din Corfu. Mergând cu Gherontie din magazin în magazin,ajungem la unul în care vindea un tânăr.Când să plecăm, Gherontie ne roagă, pe mine și pe Bogdan (prietenul nostru comun), să îi facem închinăciuni tânărului vânzător. Ascultarea e ascultare, mi-am zis, și am trecut la fapte.Tânărul privea interzis cum trei români făceau închinăciuni în faţa sa. Când ne-am oprit a vrut să ne dea ceva în schimb: câte o boabă de strugure învelită în caramel. Pe drumul de întoarcere spre vapor, cuviosul se oprește la malul mării și aranjează pietrele răspândite pe drum, sub privirile nedumerite ale unui scafandru în căutare de caracatiţe.

Adevăruri pitite sub vorbe de duh

Cine l-a întâlnit o dată pe Gherontie simte nevoia să îl revadă, să audă din nou o vorbă de duh de-a lui, o glumă care te scoate din banalitatea adesea cenușie a vieţii. Compune rime, face calambururi debordând de energie: „Pâinea întărește, vinul veselește”.Vorbește în maniera arhicunoscută a nebunilor pentru Hristos: uneori crezi că sunt vorbe alandala, iraţionale. Și din noianul de vorbe fără rost te izbește ceva – un cuvânt anume, o frază – care ţi se adresează direct, ca un deget pus pe o rană.Este atinsă o patimă de-a ta,o problemă,o nelămurire. Și numai tu știi că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalţi martori, deși aud cuvântul, nu înţeleg nimic. Am făcut într-un pelerinaj sute de kilometri pironit pe un scaun de microbuz fără să simt dificultatea drumului, doar pentru că stăteam lângă Gherontie: mă împărtășeam din veselia lui duhovnicească, contagioasă. Gherontie uneori cântă: „Moarte sfântă unde ești? Tot mereu mă ocolești”. Se roagă să avem toţi o moarte sfântă și să ne fie primite rugăciunile pe care le înălţăm la Tronul Stăpânului. Când te vede că te lași purtat de gânduri și de reverii, te întreabă: „Ce stai pe gânduri ca baba între scânduri?” Gherontie cântă iar: „Roagă-te, Măicuţă dragă,/ Roagăte, Măicuţă dragă,/ Lui Hristos să nu ne piardă, Măicuţa mea”. Cineva îl întreabă: „E adevărat că milostenia ne scapă de focul veșnic?” „Aia se știe pe de rost”,îi răspunde neîntârziat cuviosul. Și începe să enumere – pentru a câta oară? – virtuţile: „Credinţa, căinţa, umilinţa, pocăinţa, smerenia, milostenia, bunătatea și dragostea, care le cuprinde pe toate. Aia ne va scăpa”. Și adaugă: „În ziua de azi mai sunt care au credinţă, dar fără fapte”. În pelerinaje e permanent înconjurat de tineri. Le reamintește junilor că „De când lumea s-a schimbat, merge fata la băiat”. Pe fete le gratulează: „Mâncale-ar mama de căscate, că-s tare parfumate”. Unuia care urmează să se însoare îi prezice: „Ioi, dragă, ţi-a cântat cucul”. Mie mi-a spus odată că important „Dragă, e să te iubească lumea și floarea codrilor”. Oamenii îl iubesc pe Gherontie și se adună ciorchine în jurul lui. Fiecare se bucură când primește o binecuvântare pe care cuviosul o dă din toată inima, sub forma unei gâdilături sau ca un pupat duios pe frunte. Pentru el, toate sunt preasfinte, fiind create de Dumnezeu: soarele e preasfântul soare, vinerea e preasfânta vineri, biserica e preasfânta biserică.

Când ajungeam, în pelerinaje, răpuși de oboseala drumului, la locul de cazare, Gherontie se așeza, înainte de binevenitul somn, la rugăciune. Ne strângeam spontan ca niște pui în jurul cloștii și rosteam rugăciunile de seară împreună cu el. La sfârșit încheia cu: „Acolo să fim cu toţii și cu toate, tot mereu și totdeauna,de la tinereţe până la bătrâneţe, de la opincă până la vlădică, acolo unde sunt bunătăţile, laudele și frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor, acelea care sunt mai presus de toate. Dăruiește-ne, Doamne, ca și noi să fim acolo, că pe acest pământ nimenea nu este fără de păcat. Acum și pururea și în vecii vecilor, amin, amin, amin. Așază-ne și pe noi întru pocăinţă. Tot mereu și totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor, amin. Roagă-te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă-te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă-te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Amin, amin și iar amin.”

Între timp, Cuviosul Gherontie s-a învrednicit de mult-râvnita moarte sfântă: a trecut la cele veșnice, de curând, în timp ce vizita Locurile Sfinte. Profețise că va pleca din această lume chiar din ținuturile în care a trăit și propovăduit Mântuitorul. Cu puțină vreme înainte de a păși în veșnicie, i-a spus unei ucenice că „toți ar trebui să fim nebuni pentru Hristos!“.

Duminica trecută, pe 21 octombrie 2018, a fost înmormântat lângă biserica Mănăstirii Tismana. L-au plâns și petrecut la mormânt sute de credincioși: preoți, monahi, oameni simpli. Fiecare dintre ei purta în suflet,ca pe un odor,povestea propriei întâlniri cu Cuviosul Gherontie. Toți am trăit certitudinea că Domnul l-a așezat „acolo unde sunt bunătăţile, laudele și frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor”, mai presus de fire.