Romania Libera - Friday Edition
11 ani fără NICOLAE DOBRIN
Pe 26 octombrie 2018 se împlinesc 11 ani de când Nicolae Dobrin, magicianul balonului rotund, a plecat dintre noi, lăsând în urma sa multe amintiri și un mare vid printre iubitorii fotbalului, care l-au adorat și venerat în perioada când ne încânta cu driblingurile și golurile sale de neuitat. Acum, probabil, continuă să-și etaleze driblingurile amețitoare și fascinante dincolo de nori și să împărtășească talentul și geniul său fotbalistic cu cei din lumea îngerilor. Nicolae Dobrin este, în opinia mea, cel mai mare talent fotbalistic pe care l-a dat România.
Dobrin nu a fost numai al Piteștiului, el a aparținut și Târgoviștei, și Botoșaniului, și Brașovului, și Timișoarei, a fost un bun național al tuturor, a fost al României. Marin Preda a scris, în anii ’80, „Cel mai iubit dintre pământeni“. Dobrin a fost, în opinia mea, „Cel mai iubit dintre fotbaliști“, a fost cel mai fotbalist dintre fotbaliști, a fost „the man“, vorba americanului. A fost un suflet mare, care și-a trăit viața la maximum, cum mulți dintre noi poate am făcut-o de altfel, un fotbalist de geniu. Acest „Pele de Trivale“a adus zâmbet, suspine și fericire românilor care în anii ’70 și ’80 aveau de îndurat grijile sociale din acele timpuri.
A iubit Piteștiul, căruia i-a rămas fidel și la care a evoluat până la final de carieră, când a plecat pentru un an la FC Târgoviște. A fost curtat de Real Madrid la începutul anilor ’70, când personal președintele clubului a ajuns până la Ceaușescu și i-a oferit 2 milioane de dolari, plus o instalație de iluminat în „Trivale“. Însă Ceaușescu a refuzat pe motiv că Dobrin era un „bun național“. Ce-ar fi fost dacă Gicu Dobrin ar fi ajuns la Real Madrid?
Am lăcrimat – în fapt, ca să fiu sincer până la capăt, am plâns cu adevărat – acum 11 ani când am aflat despre moartea lui Gicu Dobrin. Soția lui, Gica Dobrin, nu se mai despărțea de sicriul zeului din Trivale. Această iubire extraordinară pe care Gica i-a purtat-o tot timpul i-a prelungit lui Gicu viața, până când nu a mai fost nimic de făcut!
Iată cum foarte pitoresc l-a descris soția sa pe Dobrin: „L-am cunoscut pe Gicu în ’64. Eu aveam 14 ani, el 16 și jumătate. El stătea pe strada Gh. Șincai, eu pe Viilor. La început nu l-am băgat în seamă, deși îl vedeam mereu cum se duce la Argeș, la fotbal, pe «Maracana». După un timp, am remarcat faptul că el era întotdeauna în fruntea celorlalți băieți. Pe unde îl întâlneam, el era capul! Ceilalți se luau după el. M-a amuzat când am auzit că-i ziceau «Gâscanul», dar așa și arăta, țanțoș ca un gâscan în fruntea lor, iar ei se țineau după el ca gâștele… Eu, cum v-am spus, nu-l băgam în seamă“.
Am avut onoarea și plăcerea să-l întâlnesc pe Gicu Dobrin la Poiana Brașov, în anul 1981, când era în cantonament cu FC Argeș. M-am apropiat timid de el și i-am cerut un autograf. S-a uitat la mine și m-a întrebat cu ce echipă țin. I-am răspuns că, brașovean fiind, țin cu „Steagu’ Roșu Brașov“. „Bine, măi brașovene!“– zice Dobrin, zâmbind, și îmi semnează pe o bucată de hârtie numele lui. Eu nu sunt vânător de autografe din fire, dar nu am putut rezista să nu am o amintire peste timp de la „Pele din Trivale“.
Am fost și la unul dintre ultimele sale meciuri, când juca la CS Târgoviște… „Gâscanul“era la sfârșit de carieră. Era în 1982, când a jucat contra echipei Tractorul Brașov… Lume puhoi… Eram cocoțat, în stadion, pe o schelă, foarte aproape de gazon, urmărindu-l pe Gicu și ascultându-i indicațiile – într-adevăr, prețioase – către coechipierii mai tineri.
„Gâscanul“evolua în stilul său caracteristic, cu jambierele lăsate-n jos, când, la o lovitură liberă, Gicu a dat o pasă prea tare către Greaca, extrema dreaptă de atunci, care, deși a alergat ca un disperat, nu a mai reușit să o ajungă… Dobrin îl apostrofează – mai mult ironic – pe Greaca, spunându-i: „Ce dracu’ faci, măi, nici pe asta nu o poți ajunge?“. La această apostrofare, Greaca îi răspunde simplu și foarte umil: „Îmi pare rău!“. Încă o dovadă de respect pentru un fotbalist unic, care, chiar și când mai greșea, era tratat cu multă venerație. Dacă Gicu nu s-ar fi născut, ar fi trebuit inventat. Fără Gicu Dobrin, România ar fi fost mult mai săracă. Din fericire, „Gâscanul“a existat și ne-a bucurat zilele în clipele mai grele din acei ani – a fost o oază de fericire într-un deșert al tristeții...