Interviu Éric Vuillard, Premiul Goncourt 2017

Născut în 1968 la Lyon, Éric Vuillard este un scriitor și cineast francez, recompensat cu numeroase premii literare. Pentru cea mai recentă carte a sa, „Ordinea de zi“, a primit Premiul Goncourt 2017. O carte ca un avertisment, ce dezvăluie evenimente inedite care au condus la cel de-al Doilea Război Mondial, cu consecințele lui nefaste.

Născut în 1968 la Lyon, Éric Vuillard este un scriitor și cineast francez, recompensat cu numeroase premii literare. Pentru cea mai recentă carte a sa, „Ordinea de zi“, a primit Premiul Goncourt 2017. Maria Capelos

Cu ocazia turneului întreprins de Eric Vuillard în România pentru lansarea în limba română, la Editura Litera, a cărții „Ordinea de zi“,în traducerea Monei Apa,am vorbit cu el despre ce înseamnă a fi scriitor și despre rolul literaturii în societate.

RL: Acțiunea cărții „Ordinea de zi“se petrece în 1933. Cum v-a venit ideea de a aborda acest subiect?

Éric Vuillard: Ca toată lumea citesc aceste subiecte, chiar dacă nu pentru o carte pe care să o scriu la momentul respectiv. Cunoștințele se sedimentează pe măsură ce citesc un anumit subiect și astfel reușesc să-mi formez o opinie despre un anumit eveniment sau un anumit fapt. Se întâmplă, în general, următorul lucru: dintr-o dată, după ce am avut o anumită lectură sau după ce am văzut un film, rețin un anumit detaliu,pe care nu-l observasem înainte, ca un fel de anomalie ce vine să dea peste cap toate cunoștințele mele pe tema respectivă de până atunci. În cazul acestei cărți, s-a întâmplat cam așa: pe când aveam vreo 20 de ani am citit memoriile lui Winston Churchill, necunoscând la acea vreme prea multe lucruri despre ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar atras de evenimentele importante despre epoca aceea. Peste 25 de ani le-am citit din nou, cu o foarte mare curiozitate, am recunoscut pasaje celebre despre care știam deja, dar și altele aparent mai puțin semnificative pentru istoria generală, însă foarte

surprinzătoare, care au venit să bulverseze cunoștințele mele despre război.

Acum, după 25 de ani, pasajele pe care le-am citit au pus în perspectivă cunoștințele mele de atunci, legându-se evident de contextul social și istoric din momentul de față. De exemplu, am fost foarte surprins când am recunoscut pasajul din memoriile lui Churchill în care vorbește despre acel prânz ce a avut loc la reședința lui Chamberlain în onoarea lui Ribbentrop,numit ministru de Externe,până atunci având funcția de ambasador al Germaniei la Londra. Este vorba de momentul în care Ribbentrop vorbește și vorbește, iar Chamberlain nu poate să se ridice de la masă și să plece, deși a primit o înștiințare cum că Anschluss-ul fusese declanșat și a avut loc o invazie militară majoră în Europa.

Ceea ce a adus în plus acest pasaj față de ideea pe care o aveam eu înainte despre război a fost un fel de portret al unei subiectivități speciale. Dacă îl luăm de exemplu pe Chamberlain, care era foarte politicos, vedem că politețea lui era politețea elitei din care făcea parte, deci există această componentă, această subiectivitate specială de care vorbesc, excesul de politețe pe care, de fapt, politica Marii Britanii o avea în raport cu Germania nazistă.

În ce măsură subiectul cărții trimite către ceea ce se întâmplă acum în lume?

Există ecouri din aceste episoade în epoca noastră și cred că ele se leagă de două lucruri. Mai întâi, de faptul că ne putem gândi la această subiectivitate a elitelor ce există și în epoca noastră și care este alcătuită pe de o parte de politețea de care vorbeam și, pe de altă parte, de dispreț.

Și de o oarecare ipocrizie…

Și de ipocrizie, bineînțeles! Pe de altă parte, nu știu dacă se poate face o comparație exactă între perioada interbelică și cea actuală, probabil că această comparație e puțin fortață, de aceea intelectualii și elitele din ziua de azi o resping, însă contextul ar putea fi comparabil. Comparația nu e între faptele în sine, ci între procedurile și lucrurile mici care au dus pas cu pas la ceea ce se întâmplă și la compromiterea de fapt a elitelor.

Cum v-ați documentat pentru această carte? Ce rol a avut citirea rubricilor de anunțuri mortuare din acea perioadă?

În general nu există o anumită procedură când mă apuc de o carte, lucrurile se petrec diferit, în funcție de altele pe care le-am scris, dar e adevărat că raportul cu documentele pe care le consult urmează un fel de traiectorie a gândirii mele. Cred însă că gândirea modernă nu se mai bazează,precum în secolul 19, pe erudiție și pe cunoaștere,o cunoaștere care la momentul acela se voia completă, ci se bazează în momentul de față mai mult pe detalii, pe interpretarea lor și pe relațiile dintre detalii și interpretare. Sunt foarte atent în timp ce scriu la felul în care evoluează gândirea mea, pentru că, fie că vorbim despre gândirea savantă, fie că vorbim despre gândirea cea mai comună,ele au amândouă un parcurs și o formă și atunci, pe formă, se leagă și de context și de posibilitățile materiale. Dacă ne gândim la romanul secolului XIX, acolo sigur era vorba de un context socio-politic, dar era vorba și de condiții materiale.Dacă îl luăm ca exemplu pe Victor Hugo, atunci când a scris „Mizerabilii“,deși se afla în exil, a avut luni sau ani pentru revizuirea manuscrisului. Scria într-o locuință de 750 mp, cu fața la mare, deci este vorba de anumite condiții materiale pe care scriitorii contemporani, sau cel puțin eu însumi, nu le avem. Victor Hugo și-a permis, în condițiile materiale de care vorbeam,să inventeze o viață, aceea a protagoniștilor săi.Pe când Zola, care crea în condiții mult mai precare,a trebuit să se documenteze mai mult, făcând un fel de anchetă pentru romanele sale.Prin urmare, felul în care procedez e de o manieră ceva mai sinuoasă. Să spunem că încep întâmplător,adunând detalii care se leagă între ele la un moment dat fără să aibă neapărat legătură cu subiectul cărții, după care ajung la tema caracteristică. În momentul în care am scris această carte, în prima parte am citit multe cărți de istorie, despre finanțele celui de-al treilea Reich,despre economia din timpul războiului, despre istoria mecanică a fabricării tancurilor. Dar acesta e un lucru secundar,deoarece toată lumea poate să se documenteze în felul acesta. Cred că ceea ce-mi aparține mie și ceea ce ține de scriitura acestei cărți este traiectoria pe care a luat-o documentarea,astfel încât ajungând la a doua parte, la rubrica anunțurilor mortuare de care m-ați întrebat,m-a surprins foarte mult, căutând informații, o rubrică de anunțuri despre sinuciderile din timpul Anschlussului din revista „Austriaca“– condusă de un expatriat austriac care a emigrat în Franța și a fondat un centru de studii austriace – faptul că la sfârșitul acestei rubrici se spune „Nu se cunosc motivele pentru care acești oameni s-au sinucis“. Felul meu de lucru este de a folosi forma acestei cunoașteri și detalii pe care le-am acumulat după lectura unor lucruri care m-au tulburat. Și există un fel de efect de încercare. Sunt supus, să spunem,unei probe,pentru că ceea ce citesc mă tulbură și pornesc către un fel de căutare a indiciilor, ca într-un roman polițist,care până la urmă îmi scot la iveală anumite lucruri de care sunt interesat.

Este important pentru un scriitor să cunoască corect istoria?

Există un sentiment pe care-l ai că în istorie lucrurile sunt încetinite sau accelerate. Dacă ne gândim că asta se