„ORDI­NEA DE ZI“

Romania Libera - Friday Edition - - Interviu -

întâmplă cam de 20-30 de ani încoa­ce, hai să spu­nem cam cu 10 ani înain­te de că­de­rea zi­du­lui Ber­li­nu­lui și până la cri­za eco­no­mi­că din 2008, mai ales pen­tru ță­ri­le din Estul Eu­ro­pei a exis­tat acest sen­ti­ment că is­to­ria a stat în loc, s-a oprit. Es­te un sen­ti­ment fals evi­dent, dar es­te un sen­ti­ment co­mun, pe ca­re l-au împăr­tășit aces­te țări. Și apoi s-au pro­dus anu­mi­te schim­bări ca­re au fă­cut ca oa­me­nii să sim­tă că is­to­ria re­por­nește cum­va.Aces­ta e și ra­por­tul pe ca­re-l am eu cu is­to­ria și pe ca­re îl re­dau în că­rți­le me­le. Ca să re­vin la car­tea mea și să ilus­trez ce­ea ce am spus,ea se des­chi­de cu do­uă ca­pi­to­le ca­re re­pre­zin­tă aces­te ra­por­turi en­do­ga­me și co­san­gu­i­ne între ce­le do­uă me­dii, eco­no­mic și po­li­tic, din Ger­ma­nia na­zis­tă, prin in­te­me­di­ul aces­tei reu­ni­uni se­cre­te ca­re are loc pen­tru ca ce­le do­uă me­dii să com­plo­te­ze împo­tri­va dis­tru­ge­rii Re­pu­bli­cii de la Wei­mer. Și toți ve­dem în zi­ua de azi că lu­mea eco­no­mi­că de­vi­ne din ce în ce mai pu­ter­ni­că, mult mai pu­ter­ni­că de­cât în pe­ri­oa­da in­ter­be­li­că și ra­por­tu­ri­le sa­le cu po­li­ti­ca sunt și mai pu­ter­ni­ce, și mai re­le și mai en­do­ga­me, po­li­ti­ca din zi­ua de azi fi­ind do­mi­na­tă de eco­no­mic.

Pro­ble­ma în mo­men­tul de față e că li­te­ra­tu­ra are drept vo­cație ace­as­tă apro­pi­e­re, în fun­cție de con­text și de fe­lul în ca­re poa­te fa­ce acest lu­cru, de re­a­li­ta­te. Însă în fața re­a­li­tății sun­tem sur­pri­nși acum de do­uă lu­cruri. În pri­mul rând că nu exis­tă acest ac­ces la eli­te­le eco­no­mi­ce ca­re, să spu­nem,exis­ta altă­da­tă,în se­co­lul XIX, când lu­mea li­te­ra­ră, scri­i­to­rii, pu­te­au frec­ven­ta lu­mea eco­no­mi­că, ban­che­rii sau ma­rii in­dus­triași, pen­tru că și in­te­lec­tua­li­ta­tea și eli­te­le erau mult mai mici.Azi,pen­tru scri­i­to­rul con­tem­po­ran e foar­te înde­păr­ta­tă ace­as­tă lu­me și po­si­bi­li­ta­tea de a o des­crie în fața unor cu­noști­nțe re­a­le, in­ti­me și con­so­li­da­te nu exis­tă, es­te un fel de ca­le fă­ră ieși­re. Și al doi­lea lu­cru prin ca­re se poa­te fa­ce ace­as­tă des­cri­e­re a re­a­li­tății e prin fi­cți­u­ne, prin ima­gi­na­rea unor lu­cruri ca­re s-au întâmplat în is­to­rie în ba­za unor cu­noști­nțe pe ca­re le avem des­pre ele. Dar cred că într-un mo­ment tul­bu­re al is­to­ri­ei,într-un mo­ment foar­te im­por­tant, eu, ca ci­ti­tor nu sunt sa­tis­fă­cut de o ase­me­nea abor­da­re. Nu vre­au să ci­tesc o fi­cți­u­ne des­pre un eveni­ment is­to­ric ori­cât de in­te­li­gen­tă ar fi ea,mă in­te­re­se­a­ză ce­va mult mai con­sis­tent. Ast­fel că pen­tru mi­ne is­to­ria de­vi­ne o oca­zie de a re­lați­o­na cu pre­zen­tul. Pen­tru că da­că ne gândim, să spu­nem la al Doi­lea Răz­boi Mon­dial, is­to­ria a lă­sat ur­me foar­te vi­zi­bi­le,a fost un eveni­ment te­ri­bil, în ca­re au avut loc cri­me fă­ră nu­măr și exis­tă o do­cu­men­ta­re a aces­tor fap­te, ac­te ca­re s-au păs­trat,tran­scri­e­ri­le pro­ce­se­lor etc.Un eveni­ment pre­cum cel din 20 fe­brua­rie 1933 a ră­mas bi­ne do­cu­men­tat, exis­tând măr­tu­ri­i­le ce­lor ca­re au par­ti­ci­pat. Gus­tav Krupp însuși vor­bește în Me­mo­ri­i­le sa­le des­pre dis­cur­sul lui Hi­tler, deci exis­tă un ac­ces la ace­as­tă cu­noaște­re co­san­gvi­nă des­pre ca­re vor­be­am mai de­vre­me,des­pre re­lația din­tre lu­mea eco­no­mi­că și cea po­li­ti­că de la mo­men­tul res­pec­tiv.

Bi­neînțe­les că vor exis­ta cri­tici ca­re vor spu­ne că na­ziștii nu au fost niște oa­meni po­li­tici ca ori­ca­re alții! Es­te ade­vă­rat,fă­ră îndoia­lă,însă în ori­ce car­te din lu­me v-ați ui­ta și ați ci­ti des­pre Krupp sau des­pre toți cei­la­lți mari in­dus­triași ca­re au par­ti­ci­pat la ace­as­tă întru­ni­re, ori da­că ne gândim la alți șe­fi de între­prin­deri,fie că sunt ro­mâni, fran­ce­zi sau ame­ri­cani ca­re nu au par­ti­ci­pat la acea întru­ni­re, ce­ea ce pu­tem spu­ne es­te că în toa­te po­ze­le îi ve­dem ală­turi de cei mai mari dic­ta­tori din lu­me.

Poa­te li­te­ra­tu­ra să schim­be per­ce­pția ci­ti­to­ri­lor asu­pra lu­cru­ri­lor, a lu­mii?

Da­că li­te­ra­tu­ra poa­te să ne in­flue­nțe­ze în sen­sul în ca­re să trăim mai bi­ne, da, e la fel cum o pot fa­ce și alte lu­cruri. Cred că cel mai bi­ne ar fi să de­fi­nim li­te­ra­tu­ra ca un fel de pu­te­re în de­clin și asta nu nea­pă­rat pen­tru că scă­de­rea pu­te­rii ei es­te un semn al crește­rii pu­te­rii noi­lor teh­no­lo­gii, ci mai ales pen­tru că se le­a­gă de lo­cul scri­i­to­ru­lui în ace­as­tă tra­diție a eman­ci­pă­rii. Scri­i­to­rul e un eman­ci­pa­tor și atunci cred că in­flue­nța li­te­ra­tu­rii se le­a­gă de in­flue­nța de­mo­crați­ei, ca­re merg mână în mână. Da­că ne gândim, să spu­nem, la ul­ti­mul se­col și ju­mă­ta­te, li­te­ra­tu­ra a acom­pa­niat, însoțit dez­vol­ta­rea de­mo­cra­ti­că. Și voi da un exem­plu ca­re îmi pla­ce foar­te mult, pen­tru că iu­besc pic­tu­ra. Un pic­tor, să­rac la înce­put, pic­te­a­ză ta­blo­uri pe ca­re le vin­de unor oa­meni bo­gați și, pe mă­su­ră ce le vin­de, de­vi­ne și el din ce în ce mai ce­le­bru și bo­gat, dar și oa­me­nii ca­re-i cum­pă­ră ta­blo­u­ri­le de­vin mai bo­gați, deci es­te un fel de re­lați­o­na­re cu eli­ta eco­no­mi­că, pe când un scri­i­tor dis­pu­ne de alte mij­loa­ce. Ti­pă­ri­rea că­rți­lor fa­ce ca ele să fie ac­ce­si­bi­le unui nu­măr ma­re de per­soa­ne – e ade­vă­rat că nu toa­tă lu­mea are ac­ces la că­rți, dar exis­tă un fel de de­mo­crație ca­re fa­ce ca o car­te să însoțe­as­că ace­as­tă idee de de­mo­crație și de uni­ver­sa­li­ta­te,pro­du­ce­rea unei că­rți fi­ind în si­ne un lu­cru uni­ver­sal.

„Li­te­ra­tu­ra per­mi­te ori­ce“, spu­neți un­de­va în car­te. Ce per­mi­te li­te­ra­tu­ra?

Când am scris ace­as­tă fra­ză m-am re­fe­rit la mai mul­te mo­duri prin ca­re te poți ra­por­ta la ea. Atunci când scrii e un act de sin­gu­la­ri­ta­te, pen­tru că ești sin­gur, sau cel puțin ești izo­lat ca scri­i­tor, ești în afa­ra con­tro­lu­lui, dar și în afa­ra con­strânge­ri­lor, spre de­o­se­bi­re de ci­ne­ma, un­de întot­de­au­na tre­bu­ie să ai un mic con­trol, un­de ni­ci­o­da­tă nu ești sin­gur, un­de întot­de­au­na tre­bu­ie să ții cont de punc­tul de ve­de­re al alto­ra.Atunci când scrii poți să scrii ce vrei, bi­neînțe­les răs­pun­zând unor con­strângeri in­te­ri­oa­re. Însă exis­tă ace­as­tă li­ber­ta­te pri­mor­dia­lă în scris, ți­ne de o for­mă de en­tu­ziasm sau de o for­mă de ex­ci­tație, pen­tru că poți să-ți per­miți li­ber­tăți de lim­baj, să cre­e­zi ac­te po­e­ti­ce, să in­ven­te­zi lim­ba­je da­că vrei și cred că do­ri­nța pri­mă a scri­i­to­ru­lui es­te ace­ea de a împin­ge so­ci­e­ta­tea că­tre măr­tu­ri­si­rea unor lu­cruri pe ca­re, să spu­nem, so­ci­e­ta­tea nu vrea să le re­cu­noas­că.

Do­ri­nța scri­i­to­ru­lui e să adu­că so­ci­e­ta­tea în si­tuația în ca­re ea să poa­tă măr­tu­ri­si ce­va ce nu ar fi vrut să re­cu­noas­că înain­te. De exem­plu, de ce a fost con­si­de­rat in­de­cent ro­ma­nul „Ma­da­me Bo­va­ry“al lui Flau­bert? Pen­tru că el înfățișa adul­te­rul și de­ter­mi­na so­ci­e­ta­tea să stea față în față cu el și să-l re­cu­noas­că! De ace­ea a fost și che­mat în in­sta­nță Flau­bert, fi­ind acu­zat de ob­sce­ni­ta­te și in­de­ce­nță în ro­ma­nul său.

Are li­te­ra­tu­ra o anu­mi­tă res­pon­sa­bi­li­ta­te?

Cred că li­te­ra­tu­ra înse­am­nă un fel de aban­don în fața cu­vin­te­lor, înse­am­nă a ima­gi­na ce­va ce am gândit înain­te și am nu­mit ade­văr,și cred că asta con­te­a­ză în li­te­ra­tu­ră.Și fe­lul în ca­re gă­sești o for­mă pen­tru gândi­rea ta e la fel de im­por­tant.Pen­tru că scrii ce­ea ce gândești și apoi ai acest ra­port cu cu­noaște­rea și cu gându­ri­le ta­le ca­re, da, îți dă o for­mă de res­pon­sa­bi­li­ta­te. Dar ce­ea ce fa­ce un scri­i­tor es­te di­fe­rit de ce­ea ce poa­te să fa­că un om po­li­tic, ca­re ne­go­cia­ză, are o fun­cție, ia de­ci­zii, fa­ce com­pro­mi­suri. Li­te­ra­tu­ra nu înse­am­nă așa ce­va,ea are o li­ber­ta­te în afa­ra aces­tui lu­cru, dar pro­ba­bil că asta-i con­fe­ră și o ma­ni­e­ră ina­dec­va­tă, în sen­sul că ce­ea ce spun eu acum, în că­rți­le me­le, poa­te fi in­ter­pre­tat di­fe­rit de că­tre fi­e­ca­re ci­ti­tor. Oa­me­nii pot in­ter­pre­ta greșit ce­ea ce spun eu.Vă dau un exem­plu co­mic.Car­tea mea a apă­rut între ce­le do­uă tu­ruri ale ale­ge­ri­lor pre­zi­de­nția­le din Fra­nța și jur­na­liștii s-au re­pe­zit să spu­nă că es­te o car­te ce ana­li­ze­a­ză ame­ni­nță­ri­le la adre­sa de­mo­crați­ei pen­tru că pre­zin­tă fi­guri de ex­tre­mă dre­ap­ta, având în ve­de­re că în pri­mul tur fu­se­se o can­di­da­tă la ale­geri din par­tea ex­tre­mei drep­te.Du­pă tu­rul doi,când a fost ales preșe­din­te­le ac­tual, jur­na­liștii si-au schim­bat pă­re­rea și au spus că în car­te vor­besc des­pre ame­ni­nță­ri­le ra­por­ta­te la le­gă­tu­ra din­tre lu­mea eco­no­mi­că și lu­mea po­li­ti­că de­oa­re­ce preșe­din­te­le ales a fost un ban­cher ce a lu­crat într-o ban­că im­por­tan­tă. Deci, în nu­mai 15 zi­le, jur­na­liștii șiau schim­bat per­ce­pția asu­pra sem­ni­fi­cați­ei că­rții. Iar eu, de fapt, îmi asum am­be­le lor in­ter­pre­tări.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.