Ziua când frica a fost pusă la zid

Au trecut 31 de ani de la ziua când frica a fost pusă la respect de 15.000 de oameni curajoși... Ce înseamnă 15 noiembrie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, însă pentru participanții de atunci – și nu numai – este o pagină importantă în manualul de istorie și un moment de referință pentru posteritate.

Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminică, o zi de votare în care poporul era chemat la urne să-și dea votul unicului candidat comunist – o mascaradă regizată, o simplă formalitate și un gest civic lipsit de importantă, jocurile politice fiind deja făcute, iar câștigătorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte ca ștampila să legifereze candidatul la rangul de cetăţean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.

Scânteia s-a aprins le secția 440

Ca de obicei, în acea perioadă se lucra șase, chiar șapte zile pe săptămână, chipurile, să se realizeze planul, în timp ce salariile erau măcelărite și tăiate cu până la 40%… ducându-i la disperare și totală deznădejde pe cei 25.000 de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, „Steagul Roșu“Brașov. Cuţitul ajunsese la os și pe la colţuri tot mai mulţi își manifestau oprobriul și scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său conducător. „Fluturașul” cu chenzina fusese „alterat” serios; la „lichidare” erau 800 de lei în minus… la un salariu de 2.500 de lei…pe lângă mizeria, frigul și cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. Revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca și își manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să devină o flacară uriașă și să culmineze cu marșul către Comitetul Judeţean al PCR-ului.

Marșul către sediul Comitetului Județean

În jurul orei opt dimineaţa, în faţa secţiei 440 se adunaseră deja câteva sute de muncitori foarte supărați și determinați să își ceară drepturile salariale. Un director economic își face apariția și încearcă să calmez spiritele. Fără succes însă. Muncitorii fiind foarte nervoși și sictiriți de limbajul de lemn cu promisiuni goale și explicaţii marxist-leniniste au început să-l îmbrâncească pe director – unul dintre muncitori chiar i-a tras una peste față… Mulțimea începe să se deplaseze către „Palat”... și se mergea din secție în secție cu mesajul: „Veniţi cu noi!”. Revolta începuse!

Ajunși la „Palat” (administraţia uzinei), muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată și nervoasă se întreba ce ar putea face pentru ca mesajul să poată fi recepţionat, când, deodată, cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”… idee care a fost imediat împărtășită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a decis să părăsească uzina, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei și câteva steaguri tricolore ce erau atârnate la poarta uzinei.

Odată ajunși în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deșteaptă-te române!”, ceea ce a descătușat energiile oamenilor de refularea și tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… și, ca din senin, cineva a strigat ceea ce mulți simțeau de ani de zile, dar nu aveau curaj să o rostească cu voce tare: „Jos Ceaușescu!”. Mii de oameni, printre care elevi și studenţi, aveau în sfârșit curajul să protesteze și să se alăture coloanei „Stegarilor”… Era un sprijin deosebit de important care a făcut ca protestul, iniţial social, să devină unul politic. S-a ajuns de la „Vrem banii noștri” sau „Vrem căldură și mâncare” până la: „Jos comunismul!” și „Jos Ceaușescu!”, o idee, un mesaj politic apărut spontan, ce nu fusese la baza declanșării acestei revolte. Să strigi „Jos Ceaușescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România, era ceva ce nu se mai auzise… Mai auzisem vag atunci, că în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă și a avut un răsunet și un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care anesteziaţi de frigul

din casă, de lipsa de mâncare și de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist și să-l pună la zid, strigând: „Jos Comunismul!”

Tabloul lui Nicolae Ceaușescu, incendiat

Ajunși în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce românul de rând vedea o dată pe an!) cu telefoane… și într-un final cineva a aruncat și portretul lui Nicolae Ceaușescu aflat undeva sus la ultimul geam – în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie ce nu se mai termina…. Tabloul a fost rupt în bucăţi și a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real. Cei care au pătruns în clădirea Comitetului de Partid au găsit acolo produse care în acea perioadă se găseau foarte rar: salam de Sibiu, cașcaval, banane și portocale. Muncitorii furioși au distrus ferestre, scaune, mese, calculatoare, telefoane, televizoare și au spart geamurile clădirii care găzduia protipendada comunistă. Manifestanții au dat foc la tot ce amintea de regimul comunist – înregistrări de propagandă și documente de partid.

A doua zi...

Alta era însă, situaţia în uzină, unde aveau loc ședinţe extraordinare de UTC și de Partid, în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor și se condamnau acei care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci, au fost anchetaţi, bătuţi și torturaţi groaznic în beciurile miliţiei și securităţii, unii dintre ei alegându-se cu boli degenerative.

„După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniștii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui

Să nu uităm ziua de 15 noiembrie 1987, să nu lăsăm istoria să uite actul de curaj nebun al celor 15.000 de oameni care au riscat totul pentru o viață decentă.

Să nu lăsăm praful timpului să se depună peste sacrificiul celor care au fost condamnați și au avut de suferit și să aducem aminte și generațiilor viitoare de ziua când frica a fost pusă la colț.

proces înscenat, un număr de 61 de muncitori și schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate și anchetate în sediile Miliţiei și Securităţii din Brașov și București”. (http://www.15noiembrie1987.ro/istoric.php). …

Deportarea

Muncitorii brașoveni au fost condamnați în urma unui simulacru de proces, rapid, care a avut loc la Clubul Întreprinderii de Autocamioane. Sentințele au fost dinainte stabilite, iar muncitorii au fost condamnați pentru tulburarea liniștii publice și ultraj contra bunelor moravuri – pentru a se masca ideea că revolta fusese una politica – la sentințe între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu executare la locul de muncă în diferite întreprinderi din țară, unde au fost deportați și separați de familiile lor. Muncitorii deportați și familiile lor au fost supuși unor presiuni puternice și unei supravegheri constante. Unii din cei deportați n-au mai revenit niciodată în Brașov, decedând în localitățile unde li se stabilise domiciliul forțat, altii au decedat la scurt timp după Revoluție, după ce s-au întors la Brașov.

Crosul „15 Noiembrie“

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an, pe la această dată se organizează Crosul „15 Noiembrie” traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre uzina „Steagul Roșu” (Roman SA) și Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masa de manifestanţi anticomuniști în noiembrie 1987. Câţi își mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a meritat sacrificul celor care atunci și-au riscat efectiv viaţa și au dat dovadă de un curaj nebun, ieșind pe străzi și scandând lozinci împotriva lui Ceaușescu?

Să nu uităm această zi istorică și să ne exprimăm respectul și aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 14 nu mai sunt printre noi) și pentru cei 300 de arestaţi și anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane. Să ne gândim cu pioșenie la cei care nu mai sunt și să îi respectăm pe cei care, acum, îmbătrâniți și copleșiți de boli și nevoi, încă mai sunt printre noi.