O is­to­rie a Re­vo­lu­ţi­i­lor și con­se­cin­ţe­le lor pen­tru fa­mi­lie (I)

Romania Libera - Friday Edition - - Cultură - Tra­du­ce­re de Bog­dan Stan­ciu (Con­ti­nua­re în ediți­i­le ur­mă­toa­re)

Ro­ber­to de Mat­tei (n. 21 feb. 1948) es­te un is­to­ric ita­lian ro­ma­no-ca­to­lic. Es­te preșe­din­te al Fun­dați­ei Le­pan­to (Ro­ma – Was­hin­gton) și edi­tor – șef al pe­ri­o­di­ce­lor ita­li­e­ne „Ra­dici Cris­tia­ne” (Ră­dă­cini crești­ne), „No­va His­to­ri­ca” și „Cor­ris­pon­den­za Ro­ma­na”. Pro­fe­sor aso­ciat la Uni­ver­si­ta­tea Eu­ro­pe­a­nă din Ro­ma, un­de coor­do­nea­ză cur­su­ri­le de Ști­i­nțe Isto­ri­ce și un­de a pre­dat Is­to­rie mo­der­nă și Is­to­ria crești­nis­mu­lui, es­te cu­nos­cut ca un cri­tic al pon­ti­fi­ca­tu­lui Pa­pei Fran­cisc.

Pe 18 mai 2017, opi­nia pro­fe­so­ru­lui Ro­ber­to de Mat­tei a fost ci­ti­tă la cel de-al pa­tru­lea Fo­rum anual pen­tru Viață, or­ga­ni­zat la Ro­ma de „Vo­cea Fa­mi­li­ei”. Fa­mi­lia, so­ci­e­ta­te ju­ri­di­că și mo­ra­lă

Fa­mi­lia es­te un bun de preț pe ca­re îl pi­er­dem. Ace­as­ta es­te re­a­li­ta­tea evi­den­tă de un­de tre­bu­ie să înce­pem. Fa­mi­lia în Eu­ro­pa și în Occi­dent tre­ce prin­tr-o cri­ză pro­fun­dă. So­ci­o­lo­gii re­la­ti­viști nu do­resc să vor­be­as­că des­pre o cri­ză pen­tru că acest cu­vânt co­nți­ne, în opi­nia lor, o ju­de­ca­tă mo­ra­lă asu­pra fe­no­me­nu­lui ana­li­zat. Ei vor­besc, mai de­gra­bă, de o tran­sfor­ma­re a mo­de­le­lor fa­mi­lia­le sau de o evo­luție a for­me­lor fa­mi­lia­le. Dar aces­te cu­vin­te, de ase­me­nea, co­nțin o ju­de­ca­tă mo­ra­lă. Con­form per­spec­ti­vei re­la­ti­vis­te, tot ce­ea ce are loc în is­to­rie și în so­ci­e­ta­te es­te bun. Bi­ne­le ab­so­lut es­te re­pre­zen­tat de schim­ba­re, răul de sta­bi­li­ta­te și fi­i­nța­re per­ma­nen­tă. (…)

Fa­mi­lia es­te o so­ci­e­ta­te ju­ri­di­că și mo­ra­lă ade­vă­ra­tă, înte­meia­tă pe că­să­to­rie și des­ti­na­tă tran­smi­te­rii vi­eții și crește­rii co­pi­i­lor. Pro­cre­a­rea es­te sco­pul fi­nal la ca­re că­să­to­ria es­te che­ma­tă prin na­tu­ră, chiar de la ori­gi­nea sa. Ori­gi­nea fa­mi­li­ei și a că­să­to­ri­ei es­te în na­tu­ra uma­nă. Co­pi­lul nu se naște din cau­za pro­pri­ei ale­geri și el nu es­te au­to­nom. Le­gea naște­rii și a crește­rii co­pi­lu­lui es­te de­pen­de­nța. „De­pen­de­nța” es­te le­gea uma­ni­tății reu­ni­te în so­ci­e­ta­te. To­tul de­pin­de de ce­va, ni­mic nu es­te de­ter­mi­nat de la si­ne. Prin­ci­pi­ul cau­za­li­tății gu­ver­nea­ză Uni­ver­sul. Ace­as­tă re­gu­lă apa­rți­ne prin­ci­pi­i­lor pri­me și ne­de­mon­stra­bi­le pe ca­re Aris­to­tel le-a învățat din re­a­li­ta­te. Acest prin­ci­piu pre­su­pu­ne pri­ma­tul fi­lo­so­fic al fi­i­nței, că­ru­ia cul­tu­ra mo­der­nă îi opu­ne pri­ma­tul de­veni­rii, ca­re es­te ne­ga­rea ori­că­rei re­a­li­tăți imua­bi­le și per­ma­nen­te. Fa­mi­lia în is­to­rie

Fa­mi­lia es­te o so­ci­e­ta­te al că­rei scop prin­ci­pal es­te de a tran­smi­te viața și a crește co­pii. Pen­tru că es­te sur­sa vi­eții și a unor noi re­lații uma­ne, ea con­sti­tu­ie ce­lu­la fun­da­men­ta­lă și de neînlo­cu­it a so­ci­e­tății. Toți fi­lo­so­fii cla­sici și toți gândi­to­rii po­li­tici au afir­mat-o, iar is­to­ria a con­fir­mat-o. Cu mult înain­te de crești­nism, în Ro­ma an­ti­că, fa­mi­lia a fost ce­lu­la ci­vi­tas, iar că­să­to­ria asi­gu­ra sta­bi­li­ta­tea so­cia­lă, con­sti­tu­ind, în con­for­mi­ta­te cu de­fi­niția exac­tă a lui Ci­ce­ro, se­mi­na­ri­um rei pu­bli­cae, „pa­tul ger­mi­na­tiv” al so­ci­e­tății, ca­re se naște și se ex­tin­de înce­pând de la fa­mi­lie.

Crești­nis­mul a ri­di­cat că­să­to­ria la rang de Tai­nă, iar când Impe­ri­ul Ro­man a că­zut, zdro­bit de bar­bari, sin­gu­ra en­ti­ta­te ca­re a su­pra­vi­ețu­it și a con­sti­tu­it ba­za so­ci­e­tății ca­re s-a năs­cut a fost fa­mi­lia. Naște­rea nați­u­ni­lor eu­ro­pe­ne de la înce­pu­tul ani­lor 1000 a coin­cis cu dez­vol­ta­rea in­sti­tuți­ei fa­mi­li­ei. Ace­e­ași

„Lut­her a spus, de fapt, că omul, ra­di­cal co­rupt de pă­cat, es­te in­ca­pa­bil de res­pec­ta­rea le­gii și poa­te fi sal­vat nu­mai prin cre­di­nță, fă­ră fap­te bu­ne.

eti­mo­lo­gie a cu­vântu­lui „nați­u­ne” (din la­ti­nes­cul na­tus), în plus, nu se re­fe­ră la o „ale­ge­re”, ci la naște­re, și in­di­că un grup de oa­meni ca­re au o ori­gi­ne co­mu­nă și o le­gă­tu­ră de sânge. Te­ri­to­ri­ul în ca­re di­ver­se au­to­ri­tăți au fost re­pre­zen­ta­te în so­ci­e­ta­tea me­di­e­va­lă – re­fe­rin­du-se la ca­pul fa­mi­li­ei, la ba­ro­nul feu­dal sau al re­ge­lui – a fost nu­mit în mod uni­form în do­cu­men­te pa­tria, stă­pâni­rea ta­tă­lui.

O ast­fel de con­ce­pție a fa­mi­li­ei, ca­re a su­pra­vi­ețu­it până la Re­vo­luția fran­ce­ză și din­co­lo de ea, se ba­ze­a­ză pe ide­ea că omul se naște într-o con­diție is­to­ri­că da­tă, ca­re are li­mi­te in­sur­mon­ta­bi­le, înce­pând cu moar­tea; că exis­tă un ca­rac­ter obi­ec­tiv și de nes­chim­bat; că ace­as­tă na­tu­ră își are ori­gi­nea în Dum­ne­zeu, Cre­a­to­rul or­di­nii Uni­ver­su­lui. Bi­se­ri­ca Ca­to­li­că, în învăță­tu­ra ei, a con­fir­mat întot­de­au­na ace­as­tă con­ce­pție asu­pra omu­lui și a so­ci­e­tății.

Mul­te do­cu­men­te ale Bi­se­ri­cii din ul­ti­me­le do­uă se­co­le re­pe­tă ace­as­tă învăță­tu­ră, ce­le mai ar­ti­cu­la­te și mai am­ple din­tre aces­tea fi­ind en­ci­cli­ce­le Arca­num (Leo XIII) din 10 fe­brua­rie 1880 și Cas­ti con­nu­bii (Pi­us XI) din 31 de­cem­brie 1930. Ace­as­tă

învăță­tu­ră va fi re­con­fir­ma­tă în mai mul­te do­cu­men­te ale lui Pi­us al XII-lea și în exor­tația Fa­mi­lia­ris con­sor­tio a lui Ioan Paul al II-lea din 22 noi­em­brie 1981. Ata­cul la fa­mi­lie

Ata­cul cel mai vi­o­lent pe ca­re fa­mi­lia l-a su­fe­rit vre­o­da­tă în Occi­dent a fost Re­vo­luția Cul­tu­ra­lă din 1968: o re­vo­luție împo­tri­va fa­mi­li­ei, con­du­să în nu­me­le eli­be­ră­rii se­xua­le. Dar ura pen­tru fa­mi­lie ca­rac­te­ri­ze­a­ză toa­te sec­te­le ere­ti­ce ca­re s-au dez­vol­tat de-a lun­gul is­to­ri­ei și con­sti­tu­ie un ele­ment de su­sți­ne­re, cu toa­te că nu întot­de­au­na una ex­pli­ci­tă, al ace­lei Re­vo­luții ca­re timp de pes­te cinci se­co­le a ata­cat Bi­se­ri­ca și ci­vi­li­zația crești­nă. Actul pro­cre­ă­rii es­te obi­ec­tul urii an­ti-crești­ne pen­tru că ace­as­ta afir­mă că omul are un scop su­pe­ri­or. Ne­gația pro­cre­ă­rii răs­toar­nă mo­ra­la crești­nă cu su­sul în jos și afir­mă un prin­ci­piu me­ta­fi­zic gnos­tic: se­xul ca un scop ul­tim al omu­lui, închis în pro­pria sa ima­ne­nță.

În tim­pu­ri­le me­di­e­va­le, una din­tre ce­le mai no­ta­bi­le sec­te a fost cea a Frăți­ei Spi­ri­tu­lui li­ber. Ade­pții au fost con­vi­nși că au ajuns la o ast­fel de per­fe­cți­u­ne ab­so­lu­tă încât sunt in­ca­pa­bi­li de pă­cat: „De fapt, ei pot fi atât de uniți cu Dum­ne­zeu, ast­fel încât să nu pă­că­tu­ias­că in­di­fe­rent de ce­ea ce fac.” Cen­trul fo­cal al ide­o­lo­gi­ei Spi­ri­tu­lui li­ber nu a fost Dum­ne­zeu, ci omul di­vi­ni­zat, eli­be­rat de sen­ti­men­tul pă­ca­tu­lui per­so­nal și aflat în cen­trul cre­ați­ei.

În se­co­lul al 15-lea, Ta­bo­riștii, o sec­tă pre-lu­te­ra­nă, au pre­di­cat, ca și frații Spi­ri­tu­lui Li­ber, re­veni­rea la o sta­re ada­mi­că, ex­pri­ma­tă prin nu­di­ta­te și pro­mis­cu­i­ta­te se­xua­lă. Ba­zându-se pe afir­mația lui Hris­tos cu pri­vi­re la pros­ti­tua­te și va­meși (Ma­tei 21:31), aceștia au de­cla­rat că per­soa­ne­le cas­te erau ne­vred­ni­ce de a in­tra în Împă­răția me­sia­ni­că. Nu­dis­mul era asu­mat ca o va­loa­re de „eli­be­ra­re” de toa­te frâne­le im­pu­se de le­ge și de mo­ra­li­ta­te: ace­e­ași va­loa­re pe ca­re „dra­gos­tea li­be­ră” o are în zi­le­le noas­tre. Per­soa­na „spi­ri­tua­lă” se eli­be­re­a­ză de ori­ce li­mi­ta­re mo­ra­lă: voi­nța sa se iden­ti­fi­că cu cea a lui Dum­ne­zeu și pă­ca­tul pi­er­de pen­tru el ori­ce sens. Anti­no­mia­nism-ul lu­te­ran

Dar pro­ce­sul de di­zol­va­re a fa­mi­li­ei a avut pri­mul mo­ment de­ci­siv în Re­vo­luția pro­tes­tan­tă. În Wit­ten­berg, orașul în ca­re, la 31 oc­tom­brie 1517, Mar­tin Lut­her a fi­xat în cu­ie ce­le­bre­le sa­le te­ze pe ușa ca­te­dra­lei, Re­vo­luția re­li­gi­oa­să a ex­plo­dat în toa­tă vi­ru­le­nța sa. În timp ce Lut­her a fost „pro­te­jat” de Fri­e­dri­ch cel Înțe­lept în cas­te­lul War­tburg, ade­pții săi pu­neau idei­le în prac­ti­că, la ex­trem. Prin­tre aceștia au fost pre­o­tul Andre­as Bo­den­stein (Kar­lstadt, aprox. 1480-1541), ca­re în zi­ua de Cră­ci­un a lui 1521 a săr­bă­to­rit în hai­ne de laic pri­ma „Me­să evan­ghe­li­că” a re­for­mei, omițând ri­di­ca­rea sfin­te­lor da­ruri și ori­ce re­fe­ri­re la sa­cri­fi­ciu și, de ase­me­nea, Jo­han­nes Schnei­der, cu­nos­cut sub nu­me­le de „Agri­co­la” (1494-1566), ca­re a pro­cla­mat abo­li­rea le­gii ve­chi mo­zai­ce. Mar­tin Lut­her l-a com­bă­tut pe Agri­co­la și a in­ven­tat ter­me­nul „Anti­no­mian” pen­tru a des­crie ne­gația no­mos-ului, le­gea mo­ra­lă. Agri­co­la, cu toa­te aces­tea, a fost un uce­nic al său, ca­re a adus la înde­pli­ni­re prin­ci­pi­ul lu­te­ran so­la fi­de. Lut­her a spus, de fapt, că omul, ra­di­cal co­rupt de pă­cat, es­te in­ca­pa­bil de res­pec­ta­rea le­gii și poa­te fi sal­vat nu­mai prin cre­di­nță, fă­ră fap­te bu­ne. Pro­po­ziția pec­ca for­ti­ter, cre­de for­ti­es re­zu­mă te­o­lo­gia mo­ra­lă a lui Lut­her. Ce­ea ce con­te­a­ză nu es­te pă­ca­tul, ca­re es­te ine­vi­ta­bil, ci încre­de­rea în mi­la lui Dum­ne­zeu, pe ca­re cre­din­ci­o­sul tre­bu­ie să o ai­bă înain­te, în tim­pul și du­pă pă­cat. Pen­tru Anti­no­mia­niști, ca și pen­tru Gnos­ti­cii din pri­me­le se­co­le, omul „spi­ri­tual” es­te in­ca­pa­bil de pă­cat. Dum­ne­zeu acți­o­nea­ză în el, și fi­e­ca­re acți­u­ne, bu­nă sau rea, de­vi­ne o acți­u­ne di­vi­nă.

Se poa­te spu­ne că Agri­co­la a fost o fi­gu­ră mar­gi­na­lă în Re­vo­luția pro­tes­tan­tă, dar nu se poa­te spu­ne acest lu­cru des­pre ana­bap­tism, ca­re es­te una din­tre ce­le mai cu­nos­cu­te ex­pre­sii ale așa-nu­mi­tei „ari­pi stângi” a Re­for­mei pro­tes­tan­te. Ana­bap­tiștii nu se li­mi­te­a­ză la ex­pri­ma­rea idei­lor Anti­no­mi­e­ni­lor, pe ca­re le-au prac­ti­cat în anii 15341535 în Münster, „No­ul Ie­ru­sa­lim al Apo­ca­lip­sei”, în ca­zul în ca­re croi­to­rul olan­dez Jan Boc­kel­son, mai bi­ne cu­nos­cut sub nu­me­le de Ioan din Lei­den (1509 -1536), a venit la pu­te­re, iar ta­pițe­rul Ber­nhard Knip­per­dol­ling (aprox. 1500-1536) a fost fă­cut pârcă­lab.

Münster a de­venit un fel de „oraș sa­cru” pen­tru „fi­ii lui Ia­cov”, ca­re au tre­bu­it să-L aju­te pe Dum­ne­zeu Crești­nis­mul a ri­di­cat că­să­to­ria la rang de Tai­nă, iar când Impe­ri­ul Ro­man a că­zut, zdro­bit de bar­bari, sin­gu­ra en­ti­ta­te ca­re a su­pra­vi­ețu­it și a con­sti­tu­it ba­za so­ci­e­tății ca­re s-a năs­cut a fost fa­mi­lia. să sta­bi­le­as­că Împă­răția Sa prin pe­dep­si­rea „fi­i­lor lui Esau”. Într-o at­mos­fe­ră de te­roa­re, po­se­sia pri­va­tă a ba­ni­lor a fost des­fi­i­nța­tă și au fost adop­ta­te mă­suri ca­re vi­ze­a­ză in­sti­tu­i­rea po­se­si­ei co­lec­ti­ve a bu­nu­ri­lor și po­li­ga­mia obli­ga­to­rie. Pen­tru a sim­bo­li­za rup­tu­ra cu tre­cu­tul, toa­te că­rți­le din oraș, cu ex­ce­pția Bi­bli­ei, au fost adu­se în Piața Ca­te­dra­lei și au ars într-un foc de ta­ba­ră. Orgi­i­le și ce­le mai proas­te obi­cei­uri se­xua­le au fost pre­zen­ta­te ca un „bo­tez de foc”, ca­re a tre­bu­it să-l înlo­cu­ias­că pe cel al apei. Ioan din Lei­den a de­venit re­ge al „Ce­tății sfin­te”, în timp ce Knip­per­dol­ling, înar­mat cu o sa­bie grea ad­mi­nis­tra „drep­ta­tea” prin de­ca­pi­ta­rea re­cal­ci­tra­nți­lor.

Co­mu­ni­ta­tea ana­bap­tis­tă a fost re­pri­ma­tă cu fi­e­rul și fo­cul ca­to­li­ci­lor și lu­te­ra­ni­lor uniți, dar uto­pia nu a dis­pă­rut. Pro­tes­tan­tis­mul „mo­de­rat” res­pin­ge me­to­de­le vi­o­len­te și ex­tre­mis­te ale ana­bap­tiști­lor din Münster ca ere­ti­ce. Cu toa­te aces­tea, ce­ea ce es­te res­pins nu es­te sub­sta­nța doc­tri­na­ră, ci eșe­cul tra­gic al ex­pe­ri­e­nței. Münster ră­mâne un vis de­za­mă­gi­tor pen­tru mu­lți pro­tes­ta­nți, ana­log cu orașul Pa­ris pen­tru so­cia­liștii din se­co­lul al 19-lea.

La scurt timp du­pă 1540, în Emden, un cen­tru din Fri­es­lan­da Ori­en­ta­lă, a luat fi­i­nță o altă sec­tă ana­bap­tis­tă, cea a „Fa­mi­liști­lor” fon­da­tă de Hen­dryck Ni­cla­es (1502 – aprox. 1580) . El a adu­nat în ju­rul său o co­mu­ni­ta­te clan­des­tin or­ga­ni­za­tă, sub nu­me­le de Fa­mi­lia ca­ri­ta­tis (Fa­mi­lia Dra­gos­tei, Hu­is der Li­ef­de), în ca­re a fost pro­fe­sat un pan­teism ecu­me­nic prac­ti­când schim­bul de măr­furi și iu­bi­rea li­be­ră. Ni­cla­es a înte­meiat acest lu­cru pe prin­ci­pi­ul uni­rii mis­ti­ce cu Dum­ne­zeu având ca scop iden­ti­fi­ca­rea ab­so­lu­tă a cre­a­tu­rii cu Cre­a­to­rul și, prin acest prin­ci­piu me­ta­fi­zic, a de­dus că pă­ca­tul nu ar pu­tea exis­ta în ini­mi­le re­ge­ne­ra­te. El însuși s-a ți­nut pe si­ne drept al trei­lea și ul­ti­mul ma­re pro­fet, du­pă Moi­se și Isus. Mi­si­u­nea lui a con­stat în des­co­pe­ri­rea pli­nă­tății iu­bi­rii, lu­cra­rea Du­hu­lui.

În Anglia, ace­e­ași vi­zi­u­ne asu­pra lu­mii a fost ex­pri­ma­tă de sec­te­le pan­teis­te și li­ber­ti­ne, ca­re în se­co­lul al 17-lea au re­pre­zen­tat stânga pu­ri­ta­nă ex­tre­mă, cu­nos­cu­tă sub nu­me­le de „Ran­ters” . Împo­tri­va „Ran­ters”, li­ber­tini și „hu­li­tori”, Par­la­men­tul en­glez a pro­mul­gat le­gea ce­le­bru­lui Act Blas­fe­mia­tor din 9 au­gust 1650, prin ca­re toți cei ca­re au con­si­de­rat că ac­te­le de „omor, adul­ter, in­cest și so­do­mie” nu erau pă­că­toa­se, ci san­cți­o­na­te de Dum­ne­zeu Însuși, vor atra­ge mânia le­gii.

Pro­mis­cu­i­ta­tea se­xua­lă, nu­dis­mul și „dra­gos­tea li­be­ră” au de­venit un ri­tual fun­da­men­tal în aces­te sec­te. Da­to­ri­tă ilu­mi­nă­rii in­te­ri­oa­re, au spus ei, omul de­vi­ne „îndum­ne­zeit” și re­cu­pe­re­a­ză in­te­gri­ta­tea lui ada­mi­că, adi­că sta­rea de ne­vi­no­văție de ca­re se bu­cu­ră Adam și Eva înain­te de că­de­re. În acest sens, pro­mis­cu­i­ta­tea se­xua­lă și uti­li­za­rea în co­mun a fe­mei­lor es­te un punct fun­da­men­tal al doc­tri­nei ana­bap­tis­te, așa cum a ob­ser­vat te­o­lo­gul Fra­nçois Ver­net. Re­vo­luția fran­ce­ză

Uto­pia pan-se­xua­lis­tă a însoțit, de ase­me­nea, pro­ce­sul re­vo­luți­o­nar din 1789, când a tre­cut de la ni­ve­lul re­li­gi­os la cel po­li­tic. Da­ta fa­ti­di­că a Re­vo­luți­ei Fran­ce­ze a fost 14 iu­lie 1789, zi­ua în ca­re Bas­ti­lia a că­zut – o ce­ta­te des­pre ca­re re­vo­luți­o­na­rii au cre­zut că era pli­nă de deți­nuți po­li­tici, dar un­de se aflau, de fapt, doar șap­te cri­mi­na­li de drept co­mun, prin­tre ca­re și mar­chi­zul Alphon­se-Fra­nçois de Sa­de (17401814).

Nu­me­le mar­chi­zu­lui de Sa­de, au­tor de ro­ma­ne por­no­gra­fi­ce, es­te le­gat de per­ver­si­u­ni­le se­xua­le. În re­a­li­ta­te, el a fost un așa-zis „fi­lo­sof” ca­re, du­pă ce a fost eli­be­rat, a par­ti­ci­pat ac­tiv la Re­vo­luție. La 1 iu­lie 1790 el a de­venit un „ce­tățe­an ac­tiv” al fa­cți­u­nii ia­co­bi­ne din Pla­ce Ven­dôme, ca­re a in­trat in is­to­rie ca „Piața bă­tăi­lor”. La 3 sep­tem­brie 1792, în timp ce înce­pe­au fai­moa­se­le „ma­sa­cre din sep­tem­brie”, el era nu­mit se­cre­tar și, un an mai târziu, preșe­din­te­le fa­cți­u­nii. Ce­tățe­a­nul Sa­de a com­pus nu­me­roa­se scri­eri po­li­ti­ce în tim­pul Re­vo­luți­ei, din­tre ca­re cea mai cu­nos­cu­tă es­te „Fran­ce­zi, fa­ceți încă un efort da­că do­riți să fiți re­pu­bli­cani” (Fra­nçais, en­co­re un ef­fort si vo­us vo­u­lez etre répu­bli­cains) . În acest text, el a in­vi­tat po­po­rul fran­cez să pu­nă în prac­ti­că toa­te prin­ci­pi­i­le din 1789 și să ex­tir­pe ră­dă­ci­ni­le crești­nis­mu­lui: „O, voi, ca­re aveți coa­sa în mână, dați ul­ti­ma lo­vi­tu­ră po­mu­lui su­per­stiți­ei”; „Eu­ro­pa se aște­ap­tă să fiți iz­bă­viți ime­diat de scep­tru și că­del­niță.” Ide­o­lo­gia es­te ace­ea de la 1789. Oda­tă ce li­ber­ta­tea de co­nști­i­nță și a pre­sei sunt ad­mi­se, a fost ne­ce­sar a da tu­tu­ror li­ber­ta­tea (de ex­pri­ma­re) să acți­o­ne­ze. Da­că to­tul se poa­te spu­ne, to­tul poa­te fi per­mis.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.